Despre citire ca activitate duhovnicească

Citirea este o activitate intelectuală și duhovnicească pe care au recomandat-o Sfinții Părinți ca necesară pentru cunoașterea credinței și trăirii duhovnicești.

Citim din cărți deoarece aceasta este alegerea cea mai bună. Dacă cumva nu avem cărțile necesare putem citi pe PC în liniște.

Citirea pe telefonul mobil este altceva și nu se poate încadra nici în lucrare duhovniceasca nici în citire. Poate fi utilă ca o accesare rapidă a ceva, a unei informații, dar nu se încadrează în ceea ce numim – citire.

Vă las un articol despre alegerea materialului de citit de la un Sfânt care știe.

Recomandare

Dacă cinevă mă întreabă ce să citescă îi voi aminti de literatura de tot timpul fie că avem momentan alte cărți sau că nu avem:

1. Noul Testament
2. Viețile Sfinților
3. Patericul Egiptean
4. Filocaliile

Acestea cunt atât de cunosculte că dacă e nevoie le găsiți online peste tot.
Creșterea duhovnicească este neapărat legată de citire. Dacă vreun tânăr îmi va spune că din prima se va face ca Sf. Siluan sau Sf. Serafim de Sarov, va trebui să-i amintesc că Sf. Serafim, de exemplu, trăind în pădure zilnic mai multe ore citea din Sfânta Scriptură, pelângă că citea alte rugăciuni și se ruga cu „Doamne Iisuse Hristoase…”

Cuviosul Siluan Athonitul: Despre pace


Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi 1-a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu ju­deca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.

Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu în­dură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, atunci şi când e bolnav, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi nepu­tincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bună­tăţii Tale”. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu vesel şi mul­ţumitor.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi ast­fel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa… aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult. 

Apostolii au avut o mare predare voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii sfinţi au îndu­rat toate întristările predându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi de aceea nu ne putem teme de nimic, afară de păcat, pentru că prin păcat se pierde harul şi fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vânează sufletul, aşa cum vântul sau fumul mână o frunză uscată.

Trebuie să ne aducem aminte cu tărie că vrăjmaşii în­şişi au căzut prin mândrie, că ei se străduiesc mereu să ne împingă pe aceeaşi cale şi că pe mulţi i-au înşelat. Dar Domnul a zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Milostive Doamne, dă-ne pacea Ta, cum ai dat pace sfin­ţilor Tăi Apostoli zicând: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27].

Doamne, dă-ne nouă să ne desfătăm de pacea Ta. Sfin­ţii Apostoli au primit pacea Ta şi au revărsat-o asupra în­tregii lumi şi, mântuind noroade, n-au pierdut pacea şi ea nu s-a împuţinat în ei.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui, că mult ne iubeşte şi ne dă pacea Lui şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrăm pacea sufletului în mijlocul ispitelor în zilele noastre?

Judecând după Scriptură şi după caracterul oamenilor din vremurile noastre, trăim vremurile de pe urmă şi, cu toate acestea, trebuie să păstrăm pacea sufletului, fără de care nu este mântuire, cum a spus un mare rugător al pă­mântului rusesc: Cuviosul Serafim din Sarov. în timpul vieţii Cuviosului Serafim, Domnul a păzit Rusia pentru rugăciunile lui. După el, a fost un alt stâlp care s-a ridicat de la pământ la cer: Părintele Ioan din Kronştadt. Să ne oprim puţin asupra lui, căci el a trăit în vremea noastră şi l-am văzut rugându-se cum nu i-am văzut pe alţii.

Îmi aduc aminte cum, după Liturghie, când i s-a adus calul şi trăsura şi s-a urcat să şadă în ea, norodul 1-a în­conjurat cerându-i binecuvântarea şi chiar într-o aseme­nea înghesuială sufletul lui rămânea neîncetat în Dumnezeu şi în mijlocul unei asemenea mulţimi nu era împrăş­tiat şi nu-şi pierdea pacea sufletească. Cum a ajuns însă la aceasta? Iată întrebarea noastră.

A ajuns la aceasta şi nu era împrăştiat, pentru că iubea norodul şi nu înceta rugându-se pentru el Domnului:

„Doamne, dă pacea Ta poporului Tău.”

„Doamne, dă robilor Tăi Duhul Tău Cel Sfânt ca El să încălzească inima lor cu iubirea Ta şi să-i povăţuiască la tot adevărul şi binele.”

„Doamne, vreau ca pacea Ta să fie în tot poporul Tău, pe care l-ai iubit fără preget şi L-ai dat pe Unul-Născut Fiul Tău ca să mântuiască lumea [In 3,16].”

„Doamne, dă-le lor harul Tău ca în pace şi iubire să Te cunoască şi să Te iubească pe Tine şi să spună ca Apostolii pe Muntele Tabor: „Bine este nouă să fim împreună cu Tine” [Mt 17,4].”

Astfel, rugându-se neîncetat pentru norod, el îşi păstra pacea sufletului, noi însă o pierdem, pentru că nu este în noi iubire pentru norod.

Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii doreau mântuirea norodu­lui şi, stând în mijlocul oamenilor, se rugau fierbinte pen­tru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea de a iubi norodul; şi noi, dacă nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.

E bine ca fiecare să cugete la aceasta.

Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt [In 14,15-18]. Duhul Sfânt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a tri­mis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mântuiască; iar Du­hul Sfânt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, pe când se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? 

Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să-i fie milă pentru ucenicul său, şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie”.

Aşa se dobândeşte pacea, altă cale decât aceasta nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-ar fi învăţat această iubire.

Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bo­găţiile pământului şi chiar dacă ar împăraţi peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „împărate, într-un ceas vei muri”, su­fletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.

Dar câţi săraci sunt a căror bogăţie este numai iubirea de Dumnezeu şi care, dacă li s-ar spune: „într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace: „Fie voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”?

Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, asemenea dreptului Simeon, care a cântat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace” [Le 2, 29].

Ce pace era în sufletul dreptului Simeon pot înţelege numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experienţa ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27]. Cine o are, acela merge în pace spre via­ţa veşnică şi spune: „Slavă Ţie, Doamne, că vin acum la Tine şi voi vedea veşnic faţa Ta în pace şi iubire. Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul Meu şi el tânjeşte după Tine”. 

Pe fratele trebuie să-1 dojenim cu blândeţe şi cu iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blândeţe şi iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune – pentru toate acestea se pierde pacea.

Dacă ne facem obicei să ne rugăm din toată inima pen­tru vrăjmaşi şi să-i iubim, pacea va rămâne totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-1 judecăm, mintea noastră se întunecă şi pier­dem pacea şi îndrăzneala la Dumnezeu.

Sufletul nu poate avea pace dacă nu va cugeta la legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea [Ps 1, 2], căci această lege e scrisă de Duhul Sfânt; dar din Scriptură Duhul Sfânt trece în suflet şi sufletul simte în el o dulceaţă plăcută şi nu mai vrea să iubească cele pământeşti, pentru că iubirea celor pământeşti pustieşte sufletul şi atunci el cade în urât şi nepăsare şi nu mai vrea să se roage lui Dumnezeu. Vrăj­maşul însă, văzând că sufletul nu mai e în Dumnezeu, îl zdruncină şi îi seamănă liber în minte ce vrea el, goneşte sufletul de la un gând la altul şi astfel acesta îşi pierde toată ziua în această neorânduială şi nu poate vedea curat pe Domnul. 

Cine poartă întru sine pacea Duhului Sfânt, acela revar­să această pace asupra celorlalţi, şi cine poartă întru sine duhul răului, acela revarsă acest rău şi asupra celorlalţi.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci când oamenii lui sunt neascultători?

E un lucru anevoios şi foarte trist pentru un şef dacă oamenii lui nu-1 ascultă, dar pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui suntneascultători, totuşi Domnul îi iubeşte şi a murit în chi­nuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage din inimă pentru ei, şi atunci Domnul va da celui ce se roagă rugăciune şi el va cunoaşte din experienţă cum min­tea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul îţi va da să guşti roadele rugăciunii, iar dacă îţi vei face obicei să te rogi aşa pentru subordonaţi, atunci în sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când şeful lui e un om arţăgos şi rău?

Omul arţăgos îndură el însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El îndură acest chin din pricina mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său, şi atunci Dom­nul, văzând răbdarea lui, îi va da lui [subordonatului] ier­tarea păcatelor şi rugăciunea neîncetată. E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mâhnesc; pentru aceasta Domnul îţi va da harul Lui, şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi atunci vei îndura cu bucurie toate întristările pentru El, şi Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru sufletul tău.

Domnul a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşi” [Mt 5, 44], şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se aseamănă Domnului; dar a iubi pe vrăjmaşi e cu putinţă numai prin harul Duhului Sfânt şi, de aceea, de îndată ce te supără cineva, roagă-te lui Dumnezeu pentru el şi atunci îţi vei păstra în sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă însă vei murmura împotriva şefului tău şi-1 vei înjura, vei ajunge tu însuţi arţăgos ca şi el şi se va împlini pentru tine cuvântul proro-cului David: „Cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” [Ps 17, 29].

Astfel e greu pentru un începător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urât. A trăi cu un astfel de stareţ este o mare cruce pentru un începător; el trebuie să ajungă să se roage pentru stareţ şi atunci îşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

Dar dacă eşti şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă mi­lostivă, pe care o iubeşte Domnul, şi atunci îl vei judeca cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea Domnului.

Trebuie să-1 judeci pentru ca omul să se îndrepte, şi trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu, şi să şi ai întru toate conşti­inţa curată, şi atunci în sufletul şi mintea ta va fi multă pace. Vom trăi în pace şi iubire, şi atunci Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce i-am cerut de folos.

Duhul Sfânt e în iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată experienţa.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom ce­re cu toată puterea de la Domnul să iubim pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea.

Veghează în sufletul tău la pacea harului Duhului Sfânt; nu o pierde pentru lucruri mărunte. Dacă dai pace fratelui tău, Domnul îţi va da neasemănat de mult, dar dacă întristezi pe fratele tău, atunci negreşit întristarea se va aba­te degrabă şi asupra sufletului tău.

Dacă îţi vine un gând spurcat, alungă-1 de îndată, şi atunci îţi vei păstra pacea sufletului tău, dar dacă-1 pri­meşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vei avea îndrăzneală în rugăciune.

Dacă îţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei câştiga drept cunună pacea sufletului, dar dacă îţi faci vo­ia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urâtul va chinui sufle­tul tău.

Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dum­nezeu şi pe aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sunt necontenit preocupate de bogăţii şi nu este în el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate, şi sufletul lui nu poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. 

Sufletul care a cunoscut pe Domnul vrea să-L vadă în­totdeauna întru sine, căci El vine în suflet în tihnă, dă su­fletului pace şi dă mărturie de mântuirea lui fără cuvinte.

Dacă împăraţii şi conducătorii popoarelor ar cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, n-ar mai face niciodată războaie. Războiul este trimis pentru păcate şi nu pentru iubire. Domnul ne-a făcut din iubire şi ne-a poruncit să trăim în iubire şi să-L slăvim.

Dacă mai-marii ar păzi poruncile Domnului iar poporul i-ar asculta cu smerenie, mare pace şi veselie ar fi pe pă­mânt, dar din pricina iubirii de stăpânire şi a neascultării celor mândri, toată lumea se chinuie.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă întregului norod, de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, să Te cunoască că eşti bun şi milostiv, ca toate noroadele să se desfete de pacea Ta şi să vadă toate lumina Feţei Tale. Privirea Ta e liniştită şi blândă şi ea atrage sufletul.

Isihie și îndrumare duhovnicească


Dragi prieteni


Vă răspund în viitor pe WHATSAPP/TELEFON vineri seara și duminică seară după vecernie.
Ora 20.00 – 22.00 (ora României).

În convorbiri va trebui să ne limităm la 7 minute /max. 10 minute.

În rest WhatsAppu’ va fi ÎN AFARA FUNCȚIEI.

Aceasta este o binecuvântare în care voi rămâne o perioadă sau pe mai departe. Este o regulă generală dar dacă e altceva îmi scrieți și ne înțelegem.


nectarieraicovici@gmail.com



Vă mulțumesc pentru înțelegere,
cu dragoste în Hristos
Ierom. Nectarie (R.)
Lavra Sfântului Serghie de Radonej

Cercetări

„Mass-media a devenit unul dintre motoarele schimbării în societatea modernă. Internetul a transformat ierarhiile existente, oferind voce majorității silenţioase. Pe de altă parte, religiile se bazează pe tradiție, transfer de cunoștințe prin intermediul cărților, ritualurilor și diverselor forme de comunicare față în față. Este interesant să vedem dacă social media a schimbat sau nu tradițiile ortodoxe”, explică Ekaterina Grishaeva, manager de proiect, profesor asociat la Departamentul de Filosofie Socială din UrFU.

basilica.ro

„Dă sfat celui înţelept, şi el se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel drept, şi el îşi va spori ştiinţa lui”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române atrage atenția că în „era videocrației” prin intermediul rețelelor de socializare se nasc tendințe idolatre, narcisiste, sărăceşte comuniunea dintre oameni, iar persoana umană nu este prețuită la adevărata valoare, ca fiind icoana sau chipul lui Dumnezeu.

Articolul pe basica.ro

„Din experianța Sfinților”

„Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”
Cuviosul părintele nostru Siluan Athonitul


Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învăţat smerenia, arunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gân-deşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. Sufletului pe care-L iubeşte. 

Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.

Pe sfinţii cei smeriţi îi fericesc tot cerul şi pământul, şi Domnul le dă slava de a fi împreună cu El: „Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea” [In 12, 26].

Maica Domnului e mai presus decât toţi în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ şi îi slujesc toate puterile cereşti; şi pe această Maică a Sa Dom­nul ne-a dat-o spre apărare şi ajutor. 

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubi­re; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica dea­supra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oa­menii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fra­ţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos: Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşlu-iască întru mine smerenia lui Hristos.

Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteştenemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, atunci în minte nu mai e nimic afară de Dumnezeu şi sufletul stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

O, Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să fim ascultători şi înfrânaţi. Dă-ne duhul pocăinţei lui Adam şi lacrimi pentru păcatele noastre. Dă-ne să Te slăvim şi să-Ţi mulţumim în veci. Tu ne-ai dat Preacuratul Tău Trup şi Sânge, ca noi să trăim veşnic împreună cu Tine şi să fim acolo unde eşti Tu, şi să vedem slava Ta [In 6,53-58; 17,24].

Doamne, dă noroadelor întregului pământ să cunoască  cât de mult ne iubeşti şi ce viaţă minunată dai celor ce  cred întru Tine.



Sursa: Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Cuviosul Siluan Athonitul

Biserica Ortodoxă și ecumenismul

Sfântul Justin cel Nou de la Celie

ÎNSUȘIRILE BISERICII

Însușirile Bisericii sînt nenumărate, fiind de fapt însușirile Dumnezeu- Omului Hristos, iar prin El și însușirile Dumnezeirii celei în Treime. Însă de Dumnezeu înțelepțiții Părinți ai Soborului al doilea a toată lumea, cîrmuiți și călăuziți de Duhul Sfînt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al Simbolului de credință, în acestea patru: „Cred într-una, sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică.” Aceste însușiri ale Bisericii – unicitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea ei – vin din însăși firea și din scopul ei. Ele hotărnicesc limpede și exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca așezămînt și instituție și obște și comunitate Dumnezeu-omenească, se deosebește de toate așezămintele și instituțiile și obștile și comunitățile omenești.

1. Unimea și unicitatea Bisericii

După cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una și unică, tot așa și Biserica, întemeiată prin El și în El, este una și unică. Unicitatea Bisericii reiese în chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos. Biserica, fiind în mod organic unul și unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cerești și pămîntești, cum să se împartă. Orice împărțire ar însemna moartea ei. Fiind toată în Dumnezeu-Omul, ea este întîi de toate și întru totul un organism Dumnezeu-omenesc și apoi o organizație Dumnezeu-omenească. În ea totul este Dumnezeu-omenesc: și firea, și credința, și dragostea, și Botezul, și Euharistia, și fiecare Taină a ei, și fiecare sfîntă faptă bună a ei; și toată învățătura ei, și toată viața ei, și toată nemurirea ei, și toată veșnicia ei, și toată întocmirea ei. Da, da, da: în ea totul este unit și nedespărțit în chip Dumnezeu-omenesc: și în-creștinarea, și luminarea, și în-dumnezeirea, și în-treimificarea, și mîntuirea. În ea, toate sînt unite în chip organic și haric într- un singur trup Dumnezeu-omenesc, sub un singur cap – Dumnezeu-Omul Hristos. Toate mădularele ei, deși ca persoane sînt pururea întregi și neștirbite, sînt unite printr-un singur har al Duhului Sfînt și, prin mijlocirea Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, într-o unitate organică, alcătuiesc un singur trup și mărturisesc o singură credință, care le unește între ele și cu Domnul Iisus.

Purtătorii de Hristos Apostoli bine-vestesc, insuflați de Dumnezeu, unimea și unicitatea Bisericii, văzîndu-i temeiul în unimea și unicitatea Persoanei întemeietorului ei, a Dumnezeu-Omului Hristos: Fiindcă altă temelie nimeni nu poate să pună decît aceea care este pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).

Urmîndu-i pe Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii mărturisesc cu Dumnezeiască înțelepciune heruvimică și rîvnă serafimică unimea și unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înțeles rîvna fierbinte a Sfinților Părinți ai Bisericii față de orice despărțire de Biserică și cădere din Biserică și atitudinea lor aspră față de erezii și schisme. În această privință, de nespusă însemnătate Dumnezeu-omenească sînt Sfintele Soboare a toată lumea și locale. Potrivit duhului și rînduielii lor de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omenești, Biserica este una și unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele care de bună voie rămîn sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu-omenească cea veșnic vie (v. Ioan 15:1-6). Din Biserica cea una, unică și de nedespărțit a lui Hristos, s-au despărțit și au căzut în felurite vremuri ereticii și schismaticii, și prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii și de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întîi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofiziții, iconoclaștii, romano-catolicii, protestanții, uniații… și, pe rînd, toți ceilalți care aparțin legiunii eretico-schismatice.

2. Sfințenia Bisericii

Prin firea sa Dumnezeu-omenească, Biserica este, fără îndoială, un organism fără asemănare în lumea pămîntească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeu-omenesc al sfințirii oamenilor și al sfințirii, prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfîntă ca trup Dumnezeu- omenesc al lui Hristos, căruia Însuși Domnul Hristos îi este cap fără de moarte iar Duhul Sfînt îi este suflet fără de moarte. Drept aceea, în ea toate sînt sfinte: și învățătura ei, și harul ei, și Tainele ei, și faptele ei bune, și toate puterile ei, și toate mijloacele ei învistierite în ea pentru sfințirea oamenilor și a întregii zidiri. Făcîndu-Se, din nemărginita Sa iubire de oameni, Biserică prin întrupare, Dumnezeul și Domnul Iisus Hristos a sfințit Biserica prin Patimi, și prin Înviere, și prin Înălțare, și prin învățătură, și prin facerea de minuni, și prin rugăciune, și prin post, și prin Taine, și prin fapte bune; într-un cuvînt: prin întreaga Sa viață Dumnezeu-omenească. Drept aceea s-a și rostit de Dumnezeu insuflata binevestire: Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru dînsa ca să o sfințească pe ea, curățind-o cu baia apei prin cuvînt, ca să o pună înainte pe ea Luiși ca Biserică slăvită, neavînd întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfîntă și fără de prihană (Efeseni 5:25-27).

Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină și prea- plină de păcătoși. Nu cumva aflarea lor în Biserică micșorează, vatămă, desființează sfințenia ei? Nu, nicidecum și în nici un fel. Fiindcă neîmpuținată și neschimbată este sfințenia Domnului Iisus – capul ei, și a Duhului Sfînt – sufletul ei, și a Dumnezeieștii ei învățături, și a Tainelor ei, și a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoși, îi acoperă sub aripile ei și îi învață, ca să-i trezească și să-i îndemne la pocăință, la însănătoșire și schimbare la față duhovnicească; iar ei nu împiedică Biserica să fie sfîntă. Numai păcătoșii nepocăiți, care se îndărătnicesc în rău și în răutatea cea de a sa voie luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sînt tăiați din Biserică, fie prin lucrarea văzută a autorității Dumnezeu-omenești a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecății Dumnezeiești, pentru ca în felul acesta să fie păzită sfințenia Bisericii. Scoateți afară pe cel rău dintre voi înșivă (1 Corinteni 5:13).

În scrierile lor și la Soboare, Sfinții Părinți au mărturisit sfințenia Bisericii ca pe o însușire ființială și neschimbată a ei. Părinții Soborului al doilea a toată lumea au definit-o dogmatic în articolul 9 al Simbolului Credinței. Iar următoarele Soboare a toată lumea au întărit-o prin pecetea împreună-glăsuirii lor.

3. Sobornicitatea Bisericii (catolicitatea Bisericii)

Însăși firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine a-tot- cuprinzătoare, universală, sobornicească: Dumnezeu-omenește universală, Dumnezeu-omenește catolică, Dumnezeu-omenește sobornicească. Dumnezeu- Omul Domnul Hristos, prin Sine și în Sine, a unit în chipul cel mai desăvîrșit și mai deplin pe Dumnezeu cu omul și, prin om, toate lumile și toată zidirea. Soarta zidirii este în mod ontologic legată de cea a omului (v. Romani 8:19-24). Organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii cuprinde toate cele din ceruri și cele de pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute, fie Scaune, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpînii (Coloseni 1:16). Toate sînt întru Dumnezeu-Omul, și El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:17-18). În organismul Dumnezeu- omenesc al Bisericii fiecare trăiește plinătatea personalității sale ca o mică celulă vie după chipul lui Dumnezeu. Legea sobornicității Dumnezeu-omenești cuprinde toate și lucrează prin toate, menținîndu-se totdeauna dreapta-cumpănire Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc. În Biserică noi, oamenii, ca unii ce sîntem de un trup cu trupul ei, trăim întreaga plinire a ființei noastre în dimensiunile ei cele după asemănarea lui Dumnezeu. Mai mult: în Biserica Dumnezeu-omenească, omul trăiește ființa sa ca pe o a-tot-ființă, a-tot-ființă Dumnezeu-omenească; se trăiește pe sine nu numai ca pe un a-tot-om, ci și ca pe o a-tot-făptură. Pe scurt: se trăiește pe sine ca pe un dumnezeu-om după har.

Sobornicitatea Dumnezeu-omenească a Bisericii este, în fapt, necontenita în-creștinare harică a omului prin sfintele fapte bune: totul se adună în Hristos Dumnezeu-Omul și totul trăiește prin El ca fiind al Lui, ca un organism Dumnezeu-omenesc unic și nedespărțit. Fiindcă viața în Biserică este sobornicizare Dumnezeu-omenească, nevoință harică, prin fapte bune, de în- dumnezeu-înomenire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-treimificare, îm- bisericire. Sobornicizarea Dumnezeu-omenească, sobornicitatea Dumnezeu- omenească în Biserică se sprijină și se săvîrșește prin Persoana cea veșnic vie a Dumnezeu-Omului Hristos, care unește în chipul cel mai desăvîrșit pe Dumnezeu și pe om, și toată zidirea, pe care prea-scumpul sînge al Dumnezeu- Omului, al Mîntuitorului, o spală de păcat, de rău și de moarte (cf. Coloseni 1:19-22). Sufletul sobornicității Bisericii este tocmai Persoana Dumnezeu-omenească a lui Hristos. Dumnezeu-Omul este Cel care ține totdeauna dreaptă cumpăna Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc în viața sobornicească a Bisericii. Biserica este întreagă plină și prea-plină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plinește toate în toți (Efeseni 1:23). Drept aceea, ea e universală în fiecare persoană care este în ea și în fiecare celulă a sa. Această universalitate, această sobornicitate, această kaqolikoth” răsună tunător prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Părinți, prin Sfintele Soboare a toată lumea și locale.

4. Apostolicitatea Bisericii

Sfinții Apostoli sînt cei dintîi dumnezei-oameni după har. În toată viața lor, fiecare dintre ei, urmînd Apostolului Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai bine zis, Hristos prelungit. La ei toate sînt Dumnezeu-omenești, pentru că toate sînt din Dumnezeu-Omul Hristos, însușit de bună voie prin sfînta lucrare a Dumnezeieștilor fapte bune ale credinței, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului și a celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este omenesc trăiește de bună voie prin Dumnezeu-Omul, gîndește prin Dumnezeu- Omul, simte prin Dumnezeu-Omul, voiește prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru Sfinții Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu- Omul pe Care ei Îl propovăduiesc, este cel mai înalt bun și ultimul a-tot-criteriu. Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu-Omul și în Dumnezeu-Omul. și așa stau lucrurile totdeauna, și așa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei nemurire, atît în timpul pămîntesc, cît și în spațiul pămîntesc.

Această dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungește toată asupra urmașilor purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinților Părinți. Între Apostoli și Sfinții Părinți nu este, în esență, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăiește, și lucrează, și nemurește și înveșnicește unul și același Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, și astăzi și în veci este Același (Evrei 18:8). Prin Sfinții Părinți, se continuă Sfinții Apostoli, cu toate Dumnezeiesc-omeneștile lor bogății, Dumnezeiesc-omeneștile lumini, Dumnezeiesc-omeneștile sfințenii, Dumnezeiesc-omeneștile Taine, Dumnezeiesc-omeneștile fapte bune. Cu adevărat, Sfinții Părinți apostolesc neîncetat, și ca persoane osebite în- dumnezeu-omenite, și ca episcopi ai Bisericilor locale, și ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea și ale Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toți există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul pînă la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc și păzesc cu toată trezvia o singură a-tot- valoare: pe Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos.

Tradiția de căpătîi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor și veșnic. Aceasta nu este doar buna vestire, ci și a-tot-buna vestire a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți. Ei nu știu altceva, fără numai pe Hristos răstignit, Hristos înviat, Hristos înălțat. Ei toți, prin întreaga lor viață și învățătură, mărturisesc într-un suflet și într-un glas: Mîntuitorul Hristos este întreg în Biserica Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinții Părinți poate cu drept cuvînt să spună împreună cu Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Ceva al meu nu voi grăi nicidecum. Ci ceea ce am fost învățat de către Părinți, aceea zic.”

Iar din nemuritoarea bună vestire a Sfîntului Ioan Damaschin răsună mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviților Părinți: „Toate cîte ne-au fost predanisite – ta paradidomea hmin – prin Lege, și Prooroci, și Apostoli și Evangheliști, le primim, le cunoaștem și le cinstim, nimic căutînd în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi și în ele vom rămîne, netrecînd hotarele cele veșnice (Pilde 22:28), nici stricînd Dumnezeiasca Predanie.” Același Părinte, vorbind tuturor ortodocșilor, zice: „Pentru aceasta, fraților, să stăm pe piatra credinței și pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le- au pus Sfinții Părinți ai noștri, nedînd prilej celor ce vor să izvodească și să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu sobornicești și apostolești Biserici. Căci, dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puțin tot trupul Bisericii se va strica.”

Sfînta Tradiție este toată de la Dumnezeu-Omul, toată de la Sfinții Apostoli, toată de la Sfinții Părinți, toată de la Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinții Părinți nu sînt altceva decît „păzitorii predaniilor apostolești”. Ei toți, ca și Sfinții Apostoli, sînt numai „martori” ai unui singur adevăr = a-tot- adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe acesta îl mărturisesc și îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui Dumnezeu Cuvîntul” (Duminica Sf. Părinți).

Succesiunea apostolică are de la început și pînă la sfîrșit fire Dumnezeu- omenească. Ce predanisesc Apostolii urmașilor lor ca moștenire? Pe Însuși Dumnezeu-Omul Hristos, cu toate bogățiile netrecătoare ale Persoanei Lui Dumnezeu-omenești, pe Hristos – capul Bisericii, singurul cap al ei. Dacă nu predanisește aceasta, succesiunea apostolică încetează să mai fie apostolică, și atunci nu mai există în fapt Tradiție apostolică, ierarhie apostolică, Biserică apostolică.

Sfînta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos și Însuși Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfînt Îl strămută în orice suflet credincios și în toată Biserica. Tot ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfînt, al nostru, al oamenilor – și asta în trupul Bisericii. Duhul Sfînt, ca suflet al Bisericii, zidește pe fiecare credincios ca pe o celulă în trupul Bisericii, îl face „de un trup” cu Dumnezeu-Omul (Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfînt în- dumnezeu-omenește prin har pe fiecare credincios. Ce este viața în Biserică? Nimic altceva decît în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui credincios prin faptele bune evanghelice personale; în-creștinarea și îm-bisericirea lui. Toată viața creștinilor este o necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfînt, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, transmite pe Hristos Mîntuitorul fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viață a noastră vie: „Hristos este viața noastră” (Coloseni 3:4). Prin aceasta și tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veșnicia al nostru: și adevărul Lui, și dreptatea Lui, și dragostea Lui, și viața Lui, și Ipostasul Lui cel Dumnezeiesc.

Ce este Sfînta Predanie? Însuși Domnul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogățiile Ipostasului Său Dumnezeiesc și, prin El și pentru El, ale întregii Sfinte Treimi. Aceasta s-a dat și s-a arătat cel mai deplin în Euharistie, în care pentru noi și pentru a noastră mîntuire se vestește și se înnoiește întreaga iconomie Dumnezeu-omenească de mîntuire a oamenilor. În Euharistie este tot Dumnezeu-Omul, cu toate darurile Sale minunate și de minuni făcătoare; în Euharistie, și îndeobște în viața de rugăciune, în viața liturgică a Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna vestire a-tot-iubitoare de oameni a Mîntuitorului: Iată, Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului (Matei 28:20), întreg în apostolicitate și, prin apostolicitate, cu toți credincioșii pînă la sfîrșitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfîntă Predanie a Bisericii Ortodoxe apostolești: viața în Hristos = viața în Sfînta Treime, în-creștinare și în-treimificare (cf. Matei 28:19-20).

Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfînta Predanie, întotdeauna vie și de viață făcătoare, este alcătuită din: Sfînta Liturghie, toate sfintele slujbe Dumnezeiești, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veșnic, toată dreptatea veșnică, toată dragostea veșnică, toată viața veșnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, toată Sfînta Treime, toată viața Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se află schimbată la față în Biserică, cufundată în nețărmurita mare de rugăciune, de slujire Dumnezeiască a harului, și este toată în Euharistie și toată în Biserică. Iată ce este Sfînta Predanie. Acest adevăr îl bine vestesc și îl mărturisesc Sfinții Părinți și Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune și bună-credință se păzește Sfînta Predanie de tot demonismul omenesc și umanismul diavolesc. și în ea este întreg Domnul Hristos, Care și este veșnica Predanie a Bisericii. Mare este taina bunei-credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3:16). S-a arătat ca om, ca Dumnezeu-Om, ca Biserică, și prin nevoința Sa iubitoare de oameni a mîntuirii și în-dumnezeu-omenirii omului a mărit și a înălțat ființa omenească mai presus de Preasfinții Heruvimi și a-tot-Sfinții Serafimi.



Sursa: Biserica Ortodoxă și ecumenismul. Prof. Dr. Iustin Popovici