Lună: octombrie 2018

O parte din Slujba Miezonopticii

Imagini pentru miezonoptica



După rugăciunile începătoare urmează

Starea întaia: 

Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiți cei ce păzesc poruncile Lui și-L caută cu toată inima lor, că n-au umblat în căile Lui cei ce lucrează fărădelegea. Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte. O, de s-ar îndrepta căi­le mele, ca să păzesc poruncile Tale! Atunci nu mă voi rușina când voi căuta spre toate poruncile Tale. Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii, ca să învăț judecățile dreptății Tale. Îndreptările Tale voi păzi; nu mă părăsi până în sfârșit. Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale. Cu toată inima Te-am căutat pe Tine; să nu mă lepezi de la poruncile Tale. În ini­ma mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție. Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă îndreptările Tale. Cu buzele am rostit toate judecățile Tale. În calea mărturiilor Tale m-am desfătat, ca de toată bogăția. La poruncile Tale voi cugeta și voi cunoaște căile Tale. La îndrep­tările Tale voi cugeta și nu voi uita cu­- vintele Tale. Răsplătește robului Tău! Voi trăi și voi păzi poruncile Tale. Deschide ochii mei și voi cunoaște minunile din Legea Ta. Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Aprins e sufletul meu de dorirea jude-căților Tale, în toată vremea. Certat-ai pe cei mândri; blestemați sunt cei ce se abat de la poruncile Tale. Ia de la mine ocara și defăimarea, că mărturiile Tale am păzit. Pentru că au șezut căpeteniile și pe mine mă cleveteau, iar robul Tău cugeta la îndreptările Tale. Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndrep­tările Tale, sfatul meu. Lipitu-s-a de pă­mânt sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău. Vestit-am căile mele și m-ai auzit; învață-mă îndreptările Tale. Fă să înțe­leg calea îndreptărilor Tale și voi cugeta la minunile Tale. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întărește-mă întru cuvintele Tale. Depărtează de la mine calea nedreptății și cu Legea Ta mă miluiește. Calea adevărului am ales și judecățile Tale nu le-am uitat. Lipitu-m-am de măr­turiile Tale, Doamne, să nu mă rușinezi. Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea. Lege pune mie, Doamne, și calea îndreptărilor Tale o voi păzi pururea. Înțelepțește-mă și voi căuta Legea Ta și o voi păzi cu toată inima mea. Povățuiește-mă pe cărarea poruncilor Tale, că aceasta am voit. Pleacă inima mea la mărturiile Tale, și nu la lăcomie. Întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea; în calea Ta viază-mă. Împlinește robului Tău cuvântul Tău, care este pentru cei ce se tem de Tine. Îndepărtează ocara de care mă tem, căci judecățile Tale sunt bune. Iată, am do­rit poruncile Tale; întru dreptatea Ta viază-mă. Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău, și voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc, că am nădăjduit în cuvintele Tale. Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului, până în sfârșit, că întru judecățile Tale am nădăjduit și voi păzi Legea Ta pururea, în veac și în veacul veacului. Am umblat întru lărgime, că poruncile Tale am căutat. Am grăit de­spre mărturiile Tale înaintea împăr­aților și nu m-am rușinat. Am cugetat la poruncile Tale pe care le-am iubit foarte. Am ridicat mâinile mele la poruncile Tale, pe care le-am iubit, și am cugetat spre îndreptările Tale. Adu-Ți aminte de cuvântul Tău, către robul Tău, întru care mi-ai dat nădejde. Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea, căci cuvântul Tău m-a viat. Cei mândri m-au batjocorit peste măsură, dar de la Legea Ta nu m-am abătut. Adusu-mi-am amin­te de judecățile Tale cele din veac, Doamne, și m-am mângâiat. Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoșilor, care părăsesc Legea Ta. Cântate erau de mine îndreptările Tale, în locul pribegiei mele. Adusu-mi-am aminte de numele Tău, Doamne, și am păzit Legea Ta. Aceasta s-a făcut mie, că îndreptările Tale am căutat. Partea mea ești, Doamne, zis-am să păzesc Legea Ta. Rugatu-m-am feței Tale, din toată inima mea, miluiește-mă după cuvântul Tău. Cugetat-am la căile Tale și am întors picioarele mele spre mărturiile Tale. Gata am fost și nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale. Funiile păcătoșilor s-au înfășurat împrejurul meu, dar Legea Ta n-am uitat. La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine pentru judecățile dreptății Tale. Părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale. De mila Ta, Doamne, este plin pământul; îndrep­tările Tale mă învață. Bunătate ai făcut cu robul Tău, Doamne, după cuvântul Tău. Învață-mă bunătatea, învățătura și cunoștința, că în poruncile Tale am crezut. Mai înainte de a fi umilit, am greșit; pentru aceasta cuvântul Tău am păzit. Bun ești Tu, Doamne, și întru bunătatea Ta, învață-mă îndreptările Tale. Înmul­țitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale. Închegatu-s-a ca grăsimea inima lor, iar eu cu legea Ta m-am desfătat. Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale. Bună-mi este mie Legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint.



Sursa

Viaţa şi minunile Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi făcători de minuni Cosma şi Damian (1 noiembrie)

Imagini pentru viețile sfintilor



Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie


Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi, de neam din Asia, avînd tată păgîn şi mamă creştină, anume Teodotia. Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie, avînd vreme liberă şi fără piedici şi a slujit cu sîrguinţă lui Hristos, închinîndu-şi toată viaţa lui Dumnezeu. Ea s-a făcut ca văduva aceea pe care o lăuda Apostolul, cînd zicea că văduva cea adevărată şi singură nădăjduieşte spre Dumnezeu şi petrece în rugăciuni şi în cereri, ziua şi noaptea.Deci, precum vieţuia Teodotia, cu plăcere de Dumnezeu, aşa îi învăţa şi pe iubiţii săi fii, Cosma şi Damian, căci i-a hrănit cu bună învăţătură, în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi, povăţuindu-i spre toată fapta bună. Iar ei, venind în vîrstă desăvîrşită, petrecînd în legea Domnului şi deprinzîndu-se în viaţa cea fără de prihană, s-au făcut ca doi luminători, strălucind pe pămînt cu faptele cele bune. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dînd sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecînd tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.Dar ajutau nu numai oamenilor, ci şi dobitoacelor şi nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, căci toate acestea le făceau nu pentru avere, adică să se îmbogăţească cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate către El dragostea lor, prin dragostea cea către aproapele; nici nu doreau slava omenească prin aceste tămăduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: În dar aţi luat, în dar să daţi. Pentru aceea au fost numiţi de cei credincioşi, doctori fără plată sau fără de arginţi. Astfel, petrecîndu-se viaţa lor cu bună credinţă, în pace s-au sfîrşit. Şi nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte s-au preamărit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserică cu pomenirea cea de peste an, ca nişte calzi folositori şi doctori, apărători ai sufletelor şi trupurilor noastre.Iar despre viaţa lor cea bună şi despre tămăduirea cea fără de plată, există o astfel de povestire: O femeie oarecare, cu numele Paladia, zăcînd pe patul durerii de mulţi ani şi neavînd nici un ajutor de la doctori, a auzit de aceşti sfinţi că tămăduiesc toate bolile, şi a trimis la dînşii cu rugăminte ca să vină la ea, căci era aproape de moarte. Sfinţii, ascultînd rugămintea, au mers în casa ei şi îndată femeia, după credinţa sa, a dobîndit tămăduire, prin venirea la dînsa a Sfinţilor doctori şi s-a făcut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce a dăruit robilor Săi un dar al tămăduirii ca acesta. Fiind mulţumită de acea milă a doctorilor, a vrut să-i răsplătească cu daruri. Dar aceştia n-au vrut să ia, că niciodată nu luaseră nimic de la nimeni, fiindcă nu vindeau darul pe care îl aveau de la Dumnezeu.Deci, femeia a cugetat ca măcar pe unul dintr-înşii să-l silească prin rugăminte, să primească de la dînsa cît de puţină răsplată; şi, luînd trei ouă, a venit în taină la Sfîntul Damian, rugîndu-l să ia de la dînsa acele ouă în numele Sfintei Treimi. Iar Damian, auzind de numele lui Dumnezeu în Treime, a luat de la femeie acel mic dar, pentru jurămîntul ei cel mare, prin care l-a rugat.Sfîntul Cosma, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a mîhnit foarte mult. Apoi, sosind mutarea din viaţă a Sfîntului Cosma, acesta a poruncit, aproape de ieşirea sufletului din trup, să nu fie pus Damian lîngă dînsul, cînd se va sfîrşi, pentru că a călcat porunca Domnului şi a luat plată de la femeie pentru tămăduire. Deci, odihnindu-se în Domnul, Sfîntul Cosma, după cîtăva vreme a venit şi ceasul sfîrşitului lui Damian, mutîndu-se din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Iar oamenii chibzuiau unde să-l îngroape, că ştiau porunca Sfîntului Cosma şi nu îndrăzneau să pună pe Damian lîngă fratele său. Şi fiind ei în nepricepere, a alergat îndată acolo o cămilă, care fusese mai înainte îndrăcită, şi pe care o tămăduiseră sfinţii. Aceea a grăit cu glas omenesc că, fără îndoială, să-l pună pe Damian aproape de Cosma, de vreme ce nu pentru plată a luat de la femeie acele trei ouă, ci pentru numele lui Dumnezeu. Şi aşa cinstitele lor moaşte au fost puse împreună, la locul numit Firaman.Odinioară, un bărbat oarecare din acele locuri, în vremea secerişului, a ieşit să-şi secere holda şi, slăbit de arşiţa soarelui, a mers sub un stejar să se odihnească şi, culcîndu-se, a adormit greu. Ţinînd gura deschisă, venind un şarpe, i-a intrat în gură şi în pîntece. Apoi, deşteptîndu-se omul, nu ştia ce i se întîmplase şi, mergînd în ţarină, a secerat pînă seara, apoi a venit la casa sa şi, după cină, s-a culcat. În timp ce se odihnea, şarpele a început a muşca cele dinlăuntrul lui. Iar el striga de durere şi, deşteptîndu-se toţi şi alergînd la dînsul, îl pipăiau şi nu pricepeau de unde vine acea durere. Iar el a strigat cu glas mare, zicînd: „Sfinţilor doctori, Cosma şi Damian, ajutaţi-mă!” Şi îndată ce au sosit sfinţii, l-au adormit, încît şarpele să iasă pe aceeaşi cale pe unde a intrat. Dormind omul iarăşi cu gura deschisă, prin rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian, cu puterea lui Dumnezeu au scos şarpele din om şi, ieşind acesta din gura lui, toţi cei care se aflau acolo s-au înspăimîntat de acea minune înfricoşătoare. Apoi, ieşind şarpele, îndată s-a deşteptat omul acela şi s-a făcut sănătos desăvîrşit, cu ajutorul sfinţilor celor fără de arginţi.În acelaşi loc era un alt bărbat, pe nume Malh, ce locuia aproape de biserica Sfinţilor doctori Cosma şi Damian, care era în Firaman. Vrînd el să plece la drum lung, a dus-o pe femeia sa la biserică şi i-a zis: „Iată, eu mă duc departe, iar pe tine te las în seama Sfinţilor Cosma şi Damian, spre pază; şezi în casa ta, pînă cînd îţi voi trimite semn de la mine, pe care îl vei cunoaşte că este al meu şi, cînd va voi Dumnezeu, îţi voi trimite semnul acela şi te voi lua la mine”. Malh, încredinţînd sfinţilor pe femeia sa, a plecat la drum.Trecînd cîteva zile, diavolul a luat chipul unui om cunoscut şi, venind la femeia lui Malh, i-a arătat un semn ca acela despre care zisese bărbatul ei. Diavolul arătîndu-i semnul, îi poruncea să meargă la bărbatul ei, zicînd: „pe mine m-a trimis bărbatul tău ca să te duc la dînsul”. Iar femeia a zis: „Semnul acesta îl cunosc, dar nu voi merge, că sînt încredinţată Sfinţilor fără de arginţi, Cosma şi Damian; iar dacă voieşti să merg cu tine la bărbatul meu, vino împreună cu mine în biserica sfinţilor şi jură-te mie, înaintea altarului, că nu-mi vei face nici un rău pe drum”. Iar diavolul a făgăduit aşa; şi, mergînd cu dînsa în biserică, înaintea altarului, s-a jurat, zicînd: „Aşa mă jur pe puterea lui Cosma şi Damian, că nu-ţi voi face nici un rău pe drum, ci te voi duce la bărbatul tău”.Femeia, auzind jurămîntul, a crezut diavolului celui mincinos, care se arătase în chip de om cunoscut şi a pornit cu dînsul la drum. Iar înşelătorul, luînd-o pe ea, a dus-o în loc pustiu şi neumblat voind să-i facă rău şi s-o omoare. Dar ea, văzîndu-se în cea mai de pe urmă nevoie, şi-a ridicat ochii la cer şi a strigat din inimă către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule, ajută-mi cu rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian şi grăbeşte de mă izbăveşte din mîinile acestui ucigaş”. Şi îndată s-au arătat grabnicii ajutători, Sfinţii cei fără de arginţi, Cosma şi Damian, strigînd asupra diavolului. Iar el, văzîndu-i pe dînşii, a lăsat femeia şi a fugit şi, alergînd la o rîpă înaltă, a căzut în prăpastie şi a pierit.Sfinţii, luînd pe femeie, au dus-o la casa ei. Şi a zis femeia, închinîndu-se lor: „Mulţumesc vouă, stăpînii mei, că m-aţi izbăvit de groaznica pierzare; deci, rogu-vă, spuneţi-mi cine sînteţi, ca să ştiu cui să dau mulţumire pînă la sfîrşitul vieţii mele”. Iar ei au zis către dînsa: „Noi sîntem Cosma şi Damian, robii lui Hristos, cărora te-a încredinţat bărbatul tău, cînd a plecat la drum; şi pentru aceea ne-am sîrguit a grăbi spre ajutorul tău şi te-am izbăvit pe tine de diavol, cu darul lui Dumnezeu”.Atunci femeia, auzind aceasta, a căzut la pămînt de frică şi de bucurie, iar ei s-au făcut nevăzuţi. Apoi femeia striga, lăudînd şi mulţumind lui Dumnezeu şi slugilor lui, Sfinţilor Cosma şi Damian. Şi, cu lacrimi alergînd la biserică, a căzut înaintea icoanei sfinţilor, spunînd tuturor ceea ce se făcuse, cum şi-a făcut Domnul milă de dînsa, cu rugăciunile plăcuţilor Săi. Şi grăia în rugăciune cuvintele acestea: „Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Care ai stins cuptorul cel cu foc celor trei tineri şi Care ai ajutat roabei tale Tecla, în privelişte, Îţi mulţumesc că şi pe mine, păcătoasa, m-ai izbăvit de lanţurile diavolului, prin plăcuţii Tăi, Cosma şi Damian. Mă închin Ţie, Care faci minuni mari şi preaslăvite şi Te măresc pe Tine, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, în veci. Amin”.


Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie




Sfântul Cuvios Iosif Isihastul




Dacă nu te lași de păcat, orice ai face este în zadar

Capitolul 68

       Binecuvantata mea fiica Panaghiota, iti doresc ca totul sa fie bine. Am primit, copilui meu, scrisoarea ta, am citit cele ce sunt in ea si s-a indurerat sufletul meu. Ceea ce faci tu nu este bine : sau te ia de sotie dupa randuiala, sau sa-l lasi si sa-ti petreci viata singura, in pocainta.

Asa cum esti acum nu faci nimic; nici spovedanie nu poti sa faci. Daca nu te lasi de pacat, orice ai face este in zadar. Numai cand te vei lasa de pacat, toate vor fi iertate dupa spovedanie. Nu poti sa traiesti, fiica mea ? Mergi intr-o casa de buni crestini si cere sa faci orice, numai sa scapi de pacat. Pacatul este despartire de Dumnezeu. Vesnic vei fi in iad. In timp ce aici, oricat de mari ar fi, necazurile trec.

Hotaraste.

Daca va casatoriti inceteazii de a mai fi pacat, intri in randuiala. Atunci sa-mi scrii, ca sa randuim cele necesare pentru trecutul tau. Daca il lasi, iarasi sa-mi scrii si-ti voi spune ce sa faci. Acum insa, intrucat in fata ta alearga pacatul, nu se poate face nimic. Sileste-te, fiica mea. Moartea vine pe neasteptate si ar fi mare pacat sa-ti pierzi sufletul. Te vom pomeni la Sfanta Liturghie si vom face rugaciuni ca sa te ajute Dumnezeu.

Iti doresc tot binele,
Parintele Iosif.

„Cartea cu litere de aur”

Cum ne mântuim prin ascultare?

Un exemplu recent și simplu pe înțelesul celor care au harul să înțeleagă, că sunt și alții care nu au acest har: luna trecută i-am zis unei surori duhovnicești să cumpere Viețile Sfinților pe următoarea lună. Azi am primit poza cărții cumpărate. Prin bucuria care mi-a făcut-o mie împlinind ascultarea, va primi bucurie înapoi; prin ascultare de mine să citească din ea zilnic,  se îndepărtează de neascultarea lui Adam/Eva și se apropie de ascultarea Fiul lui Dumnezeu, care a fost ascultător Tatălui Ceresc. 

Taina ascultării în Ortodoxie rămâne taină, este secret, se arată mister, aceasta știu cei care au trăit-o empiric, din experiență. Din „cartea cu litere de aur” fiica duhovnicească va primi ceea nici cei mai bogați oameni, pe plan mondial, ai acestei lumi trecătoare și deșarte, nu au putut primi. Dovezi avem multe – nu citesc presa zilnica dar desigur că cei care o citesc încă din primele pagini dau dovezi care conving. 

De aceea titlul „Cărții cu litere de aur” este simbolic și sugestiv aurit dar conținutul ei, ca valoare, depășește cu mult aurului material, care se scoate din mine și munți căci în prezenta sfinților și îngerilor ordinea valorilor nu puțin se schimbă. 

Viețile Sfinților despre jurisdicții…

Imagini pentru Apostolul andrei


Sfintii Apostoli Apelie, Stahie, Amplie, Urban, Aristobul si Narcis
(31. Octombrie)

Sfantul Stahie a fost pus episcop in Bizant de catre Sfantul Apostol Andrei si a zidit o biserica in Arghiropoli, impreuna cu Sfantul Andrei. Apoi a adunat pe multi credinciosi si ii invata mantuitoarea viata. Ostenindu-se saisprezece ani in acea nevointa pentru mantuirea omeneasca, a raposat cu pace.

Amplie si Urban au fost pusi episcopi de catre acelasi sfant, Andrei. Amplie a fost episcop in Diospoli, iar Urban a fost episcop in Macedonia. Ei, propovaduind pe Hristos si pe idoli pierzandu-i, i-au ridicat asupra lor pe evrei si pe elini si, fiind ucisi de catre acestia, si-au impletit lor cununa muceniceasca.

Narcis a fost episcop in Atena, Apelie in Ieraclia si Aristobul in Britania, propovaduind Evanghelia lui Hristos, iar dupa multe osteneli si nevointe si-au dat fericitele lor suflete in mainile Domnului.

Aceasta arată că viața dumneavoastră place lui Dumnezeu

Imagini pentru natura Sfântului munte

Sfântul Munte cu vârful Athon văzut de pe mare


Sfântul Cuviosul Părintele nostru Iosif din Isihie

        Capitolul 67

      
        Doamna mea iubitoare de milostenie. Am primit scrisoarea dumneavoastra si m-am bucurat mult de darurile pe care vi le-a daruit Dumnezeu. Sunteti cu toate in randuiala si nu mai este nevoie de nimic. Numai de rabdare si indelunga rabdare, pentru ca sa se linisteasca sufletul dumneavoastra. Acum pot sa accept ca demonul ucigas, vazand vietuirea dumneavoastra cea buna si virtuoasa si voind sa va intristeze, a provocat aceasti ucidere fara de voie. Dar, prin Liturghille pe care le-ati savarsit pentru cel adormit, sunt sigur ca sufletul lui s-a mantuit. Astfel, raul pe care l-a provocat demonul s-a transformat intr-un mare bine, acela de a se fi mantuit un suflet. Dumnezeu cauta mereu un prilej pentru a mantui pe om. Cat despre ceea ce imi spuneti, ca toti se bucura iar voi sunteti intristati, aceasta arata ca viata dumneavoastra place lui Dumnezeu. Dooarece numai atunci trimite necazuri Dumnezeu, cand omul face voia Lui. Necazurile sunt har si dar mare de la Dumnezeu. Deci, fara sa vreti, marturisiti ca sunteti fii alesi ai lui Dumnezeu; Acesta ” Pe care-l iubeste Il pedepseste, bate mereu pe fiul pe care-l primeste. ” Indrazniti, deci, si va bucurati mai curand, pentru ca va iubeste mult Domnul. Nu va mai intristati. Sa indemnati totdeauna pe sotul dvs. sa se spovedeasca. Nu este corect ceea ce va spune. Spovedania este una din cele sapte Taine ale Bisericii noastre. Fara spovedanie, pocainta nu se ia in seama, iar fara pocainta omul nu se poate mantui. Daca vreti sa faceti milostenie mamei copilului, sa o faceti personal, nu prin intermediul altei persoane; astfel se va mangaia sufletul ei de amaraciunea pierderii copilului. Celelalte milostenii sa le faceti in ascuns. Ati avut duhovnici buni care v-au pus in buna randuiala. M-am linistit mult. Era de datoria mea sa va scriu, deoarece ne-ati facut multe binefaceri si am suferit impreuna cu dumneavoastra, Acum, ma bucur deopotriva, deoarece am cunoscut inca o famille crestina buna. De acum nu va mai scriu. Continuati corespondenta cu parintele.

Al vostru rugator catre Dumnezeu, cel din urma dintre monahi, Iosif.

Doamne Iisuse…

Despre rugăciunea continuă de la Sfântul Preacuviosul Porfirie din Cavsocalivia (Sfântul Munte)

Imagini pentru rugaciune lui Iisus



Rugăciunea minţii se face numai de cei ce au primit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă cu gândul “să o învăţ, să o reuşesc, să o ajung”, deoarece putem ajunge la o stare de egoism şi apoi mândrie. E nevoie de experiere continuă, pentru a dobândi experienţă, e nevoie de dorinţă, dar şi de cumpătare, atenţie duhovnicească şi raţiune, pentru ca Rugăciunea să fie curată şi plăcută lui Dumnezeu. Un cuget viclean, “sunt avansat”, strică totul. Şi cu ce să ne mândrim? Nu avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt foarte delicate spiritual.

Puțin din rugăciunile de dimineață

După rugăciunile începătoare continuăm cu următoarele de dimineață după cum este indicat în  Ceaslov 

Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, și cântare îngerească strigăm Ție, Puternice: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule; pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă…

Din pat și din somn m-ai ridicat, Doamne; mintea mea o luminează, inima și buzele mele le deschide ca să Te laud pe Tine, Sfântă Treime: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule; pentru rugăciunile tuturor sfinților Tăi, miluiește-ne pe noi.

Și acum…

Fără de veste Judecătorul va veni și faptele fiecăruia se vor descoperi. Ci cu frică să strigăm în miezul nopții: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Doamne, miluiește (de 12 ori), apoi rugăciunea aceasta:

Din somn sculându-mă, mulțumescu-Ți Ție, Preasfântă Treime, că pentru multă bunătatea Ta și pentru îndelungă răbdarea Ta, nu Te-ai mâniat pe mine, leneșul și păcătosul, nici nu m-ai pierdut pentru fărădelegile mele, ci ai arătat iubire de oameni, după obicei; și, întru deznădăjduire zăcând eu, m-ai ridicat, ca să mânec și să slăvesc puterea Ta. Deci acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura, ca să mă învăț cuvintele Tale, să înțeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ți cânt întru mărturisirea inimii și să laud preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și in vecilor vecilor. Amin

Altă rugăciune:

Slavă Ție, Împărate, Dumnezeule Atotputernice, Care cu purtarea Ta de grijă cea dumnezeiască și de oameni iubitoare m-ai învrednicit pe mine, păcătosul și nevrednicul, a mă scula din somn și a dobândi intrare în casa Ta. Primește, Doamne, și glasul rugăciunii mele, ca și al sfintelor și înțelegătoarelor Tale puteri, și binevoiește ca din inimă curată și cu duh de umilință să Ți se aducă Ție laudă din necuratele mele buze; ca și eu să mă fac părtaș fecioarelor celor înțelepte, cu luminată făclia sufletului meu, și să Te slăvesc pe Tine, Dumnezeu-Cuvântul Cel slăvit în Tatăl și în Duhul Sfânt. Amin.

Când se spovedește omul, i se curăță sufletul și devine luminos ca diamantul

Gheron Iosif din Isihie

Imagine similară

Coliba lui Gheron Iosif 

Capitolul 66

Buna mea doamna, impreuna cu bunul dumneavonstra sot va dorim toti ca Domnul sa va daruiasca pace, sanatate si zile indelungate casei si intregii dumnenvoastra familii. Am primit scrisoarea dumneavoastra, buna mea doamna si am vazut cele ce sunt intrinsa. Am patimit impreuna la ispite si sufar impreuna cu dumneavoastra la durerile pe care le aveti, dupa cum ma bucur de bucuria dumneavoastra. Viata omului, doamna mea, este framantata din aluatul intristarilor si al chinurilor. Cand vezi putina bucurie in sufletul tau, sa stii ca este o preinstiintare a intristarii care va veni. Cel mai aproape de om este Dumnezeu. Nimeni nu este mai aproape decat Dumnezeu. In El traim si ne miscam; ne aflam continuu in bratele Lui. Putem, deci, cu fiecare rasuflare, sa strigam inlauntrul nostru : ” Dumnezeul meu. unde esti ? Apara-ma, grabeste-Tein ajutorul meu, acopera-ma ! Iisuse al meu, miluieste-ma ! ” Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu este Maica milostivirii, izvor al bunatatii, iar harul ei ajunge peste tot; oriunde, numai ce deschizi gura sa o strigi, se grabeste sa vina ca o mama adevarata. Nu ezita, deci, sa o chemi in fiecare clipa si vei afla rasplata multa si doctor pentru necazurile tale. Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate. Iar daca se face ca nu vede, inseamna ca asteapta pocainta. Ori de cate ori noi gresim – fie putin, fie mult – Acela vede deoarece este prezent, dar noi nu-L vedem deoarece suntem ca pruncii in cunostinta. Cand ne pedepseste, pentru a ne intoarce privirea spre El, noi credem ca suferim pe nedrept. Si totusi, cand ne smerim, se deschid ochii sufletului nostru si cunoastem ca toate cate le face Domnul sunt bune foarte; atunci Il vedem ca Tata al nostru Multmilostiv, plin de dragoste si bunatate. Nu, stiu, doamna mea, daca ati facut pana acum o spovedanie generala si curata, avand in vedere viata de pana acum, de la sapte ani pana astazi. Priviti cu atentie tot trecutul si scrieti totul pe hartie. Veti afla mult folos pentru sufletul dumneavoastra. La fel si sotul dumneavoastra. Nu numai lucrul despre care mi-ati scris, dar si orice fel de cadere, care poate sa nu fie considerata pacat, atunci cand o spovedesti, se curateste sufletul si devine luminos ca un diamant. Sa incepeti de cand erati copil; ce pacate ati facut intre opt si zece ani,intre zece si douazeci si dupa aceea. La fel si sotul dumneavoastra : lucrurile firesti, impotriva firii, pacate ce tin de munca, nedreptali, faradelegi. Toate foarte clar, fara rusine. Daca ati fost totusi la un duhovnic si ati facut acest lucru pana acum, atunci nu mai este nevoie. Daca vreodata, doamna mea, doriti sa faceti milostenie, sa faceti cu femeia aceea care si-a pierdut fiul. Daca vreti sa faceli milostenie pentru sufletul acela care a murit de moarte napraznica, atunci nu uitati sa platiti un Sarindar, pentru patruzeci de Liturghii. Poate ca avea si pacate, ca tanar. Cu pomenirile la Sfanta Liturghie il scoateti din iad, si dumneavoastra veti deveni cauza mantuirii si a trecerii lui la rai. Sfintele Liturghii mantuiesc si scot sufletele din iad. Prin urmare, acolo unde dumneavoastra socotiti ca ati facut un rau, iata ca raul se poate preschimba in bine, un mare bine. Prin dumneavoastra s-a mantuit un suflet, iar dumneavoastra, prin pocainta, v-ati apropiat mai mult de Dumnezeu. Cat despre starea dumneavoastra nervoasa – mania despre care imi scrieti – sa spuneti continuu rugaciunea, in timpul careia harul va imblanzi nervii. Dar nu va ingrijorati prea mult. Toata lumea sufera de aceasta.


Viaţa Sfintei Marei Mucenițe Anastasia Romana

(29. Octombrie)

Imagini pentru The saint anastasia of roma



În vremea împăraţilor Deciu şi Valerian şi a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit şi neştiut, având câteva călugăriţe îmbunătăţite, între care era şi egumena Sofia, bătrână şi desăvârşită în fapte bune. În acea mănăstire se afla şi fericita fecioară Anastasia, de prin părţile Romei, care, rămânând orfană de părinţi la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învăţând-o toate faptele bune, încât le covârşea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumuseţe, dar şi în post, în nevoinţe şi în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani şi aflând unii cetăţeni de frumuseţea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie şi foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deşertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-şi fecioria, priveghind ziua şi noaptea în rugăciuni.

Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viaţa ei cea asemenea cu îngerii şi s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înşelăciunile şoaptelor celor viclene şi cu alte feluri de meşteşuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălăşluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al şarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru şi tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe faţă, pornind contra fecioarei pe cumpliţii muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creştinilor, i-a îndemnat pe necredincioşii care îi urau pe creştini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.

Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că îşi petrece viaţa într-un loc deosebit, la nişte femei sărace, care vieţuiesc fără de bărbaţi şi nevoind să se căsătorească, batjocorind viaţa păgânilor, crezând în Cel răstignit şi râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumuseţea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceştia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat uşile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare şi, temându-se, au deschis o altă uşă şi au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoşa, căci acum a venit vremea nevoinţei. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire şi să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut şi până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.

Deci Sofia a ieşit înaintea ostaşilor şi le-a zis: Pe cine căutaţi şi ce vă trebuie?” Iar ei au răspuns: Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aşa voieşte ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai aşteptaţi două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumuseţeze cu podoabe şi cu îmbrăcăminte obişnuită, au aşteptat două ceasuri. însă duhovniceas­ca maică Sofia, vrând să-şi înfrumuseţeze pe fiica sa cu podoabe sufleteşti ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o şi a dus-o în biserică.

Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci mă rog ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi de slava lumii celei deşarte, nici să nu te înfricoşezi de chinurile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veşnice îţi este gătit ţie; iată, cununa cea împletită ţie; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Mă rog ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, şi toată sârguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat, ca să te uneşti cu Domnul din toata inima şi din tot sufletul.

Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrâneţile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârşi de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îţi pui pentru Dânsul viaţa ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălţa cornul meu ca al inorogului şi bătrâneţile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ţi cruţi frumuseţea ta trupească şi să nu iubeşti viaţa cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ţi abaţi inima spre ele; când te vor înfricoşa cu chinurile, tu să grăieşti: De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meuť. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-1 ucidă. Sau, de te vor sfâşia şi-ţi vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlineşti lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ţi aduci aminte că şi perii capului tău sunt număraţi de Domnul, Care va păzi toate oasele tale şi nici unul dintr-însele nu va pieri.

Capul de ar voi să ţi-1 taie, tu să priveşti la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta şi care îţi înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îţi va sta în faţă nevăzut şi o să-ţi uşureze durerile tale şi o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îţi va da ţie uşurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îţi va îndulci inima şi-ţi va răcori sufletul şi nu se va depărta de tine, până ce, scoţându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească şi, chemând toate puterile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor, îţi va face bucurie şi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărăteşti împreună cu El întru slava cea veşnică”.

Iar Anastasia a zis: Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea şi răsuflarea mea spre El era de demult şi este şi acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinţei mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor şi voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna şi maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinereţea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te şi tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase şi să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârşi nevoinţa chinurilor întru numele Lui şi va cădea ruşinat vrăjmaşul, care s-a ridicat asupra noastră”.

Astfel vorbind între ele două ceasuri şi mai bine şi dându-şi cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimişi de ighemon s-au supărat aşteptând. Şi intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilinţă, mângâindu-se una pe alta şi întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare şi, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz şi au dus-o repede în cetate, înfăţişând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deşi stătea cu faţa înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, şi cu ochii inimii privea frumuseţea Lui.

Văzând-o, toţi s-au mirat de frumuseţea ei şi de smeriţii ei ochi, precum şi de blândeţea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: De ce neam eşti, de ce credinţă, şi care îţi este numele?” Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: Sunt fiica unui cetăţean din cetatea Romei şi sunt crescută în dreapta credinţă, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: Romanilor le este neobişnuit acest nume şi nu ştiu ce înseamnă Anastasia”. Sfânta a răspuns: Anastasia se tâlcuieşte înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: Să-mi răspunzi cu blândeţe, fecioară, ca să nu mă porneşti spre mânie, căci îţi cruţ tinereţea şi nu vreau să pierd frumuseţea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învăţătura creştinească şi îţi pierzi în deşert anii tăi, lipsindu-te de viaţa cea bună şi de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colţ întunecat o aşa frumuseţe, care şi la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii şi ca o fiară locuieşti singură? Care îţi este câştigul dacă eşti chinuită şi mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noştri cei fără de moarte, să-ţi iei un bărbat cinstit, frumos şi de neam bun, să te mângâi cu bucurii şi să te veseleşti cu fiii, să vieţuieşti în cinste şi în slavă, între oamenii cei buni şi să ai multe averi, aur şi argint, şi să nu-ţi pierzi în cea mai mare trudă şi sărăcie viaţa cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea bărbat de neam mare şi cinstit, slăvit şi bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă şi cu care şi tu asemenea vei fi în mare cinste şi te vei îndulci de toate bunătăţile, în toate zilele vieţii tale”.

La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-şi ochii săi cei plecaţi în jos şi căutând la ighemon, a zis: Bărbatul meu, bogăţia mea, viaţa şi veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înşela precum a înşelat şarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărţi de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putinţă, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de faţă să o bată peste obraz, zicându-i: Oare aşa răspunzi luminatului stăpânitor?” Apoi, vrând să o facă de ruşine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa şi să fie arătată goală înaintea tuturor. Şi a zis către dânsa: Oare frumos îţi este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor aşa goală?” A răspuns sfânta: Nebunule, neruşinatule şi de toată necurăţia plin, aceasta nu este ruşinea mea, ci a ta. Ştie Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în faţa poporului, să ştii că mai mult te-ai făcut de ruşine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de ruşinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veşmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci ruşinea feţei tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără ruşine şi plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în faţa tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: Dacă aţi dezgolit trupul meu şi dacă aţi pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviţi? Bateţi, tăiaţi, rupeţi trupul meu cel gol, acoperiţi-1 cu bătăi şi cu sângele meu. Iată, mă vedeţi gata spre a suferi chinuri şi să nu nădăjduiţi că veţi auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.

Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu faţa în jos şi au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală şi cu pucioasă şi astfel au chinuit-o cu foc şi cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile şi, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: Miluieşte-mă, Dumnezeule”. Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi şi, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată şi, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: Scăparea mea şi scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbeşte sufletul meu din pricina durerilor şi a oaselor mele zdrobite”. Şi îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit şi a stat nemişcată şi Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată şi sănătoasă, încât toţi se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simţire şi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, dar 1-a orbit răutatea şi a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele şi să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăţie şi numai spre Unul Dumnezeu îşi ridica ochii, zicând: Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, şi binevoieşte ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ţi fie bineprimit şi să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.

După aceasta au coborât-o de pe lemn şi a zis ighemonul către dânsa: Anastasia, oare bine îţi este acum?” Iar sfânta a răspuns: Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos şi bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viaţa şi decât sufletul meu?” Atunci ighemonul a zis: Dacă îţi place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îţi voi înmulţi această plăcere”. Şi a poruncit ca să-i fie tăiaţi sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult şi cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puţină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: Să nu te lipseşti de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos suntem – nu-şi va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dânsa: Îţi sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?” A răspuns sfânta: Fă ce voieşti, Dumnezeul meu este puternic ca şi pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită şi să-ţi surpe mândria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile şi picioarele şi apoi să-i sfărâme toţi dinţii. Sfânta a începuj iarăşi a slăbi şi a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puţină apă, iar ighemonul, văzându-1 pe Chirii că adapă pe muceniţă cu apă şi socotind că este creştin, căci aşa şi era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Şi fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-şi ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe muceniţa în numele lui Hristos.

     Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puţin şi se ruga, zicând: Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Şi ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: Chiar şi limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge şi nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luând sluga un cleşte, 1-a băgat în gura sfintei şi i-a tras limba afară şi i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând şi ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită şi lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate şi să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel şi-a săvârşit nevoinţa muceniciei, sfânta şi vrednica de laudă, mare muceniţă a lui Hristos, Anastasia.

Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor şi păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul şi fiind povăţuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceştii ei fiice, şi, sărutându-1 cu dragoste şi udându-1 cu multe lacrimi, zicea: Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfânta Lui dragoste te-am învăţat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulţumesc ţie că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, şi ai îndeplinit dorinţa mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ţie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici şi stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneţilor mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, şi mă pomeneşte, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba şi slabă şi abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia şi să ducă acel trup ca să-1 îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit nişte oameni necunoscuţi de ea, cinstiţi la vedere, cucernici la vorbă şi creştini cu credinţa. Aceştia, găsind-o pe stareţă plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei şi, adunând mădularele tăiate, adică mâinile şi picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit şi cinstit şi, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preţ, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.


Sursa: portalul Doxologia

Două rugăciuni de seară – frumoase la timpul lor


Privire spre Jerusalem – o poza primită recent de la persoană care se gândește să intre într-una din mănăstirile din Ierusalim. 


Sunt de părere că „există un timp liturgic” și că toate slujbele pe care le aducem lui Dumnezeu în cultul divin ar fi indicat să le aducem „la timpul potrivit”. Dacă neglijăm acest adevăr din cauze organizatorice, instituționale, sau ale forței fizice, pierdem din importanța și harul slujbelor: că altceva este să spui pe ora 16.00-18.00 următoarea rugăciune și altceva este să o zici pe la ora 21.00-22.00 când din seară a mai rămas puțin. 

Învrednicește-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi. Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit este numele Tău în veci. Amin. Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Bine ești cuvântat Doamne, învață-ne pe noi îndreptările Tale. Bine ești cuvântat Stăpâne, înteleptește-mă cu îndreptările Tale. Bine ești cuvântat Sfinte, luminează-mă cu îndreptările Tale. Doamne, mila Ta este în veac; lucrurile mânilor Tale nu le trece cu vederea. Ție se cuvine laudă, Ție se cuvine cântare, Ție slavă se cuvine: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și încă o rugăciune a lui Vasile cel Mare și Sfânt


Bine ești cuvântat, Stăpâne atotțiitorule, Care ai luminat ziua cu lumină de soare și noaptea ai stralucit-o cu raze de foc; Care ne-ai învrednicit a trece lungimea zilei și a ne apropia de începuturile nopții; ascultă rugăciunea noastră și a tot poporul Tău și ne iartă nouă tuturor păcatele noastre cele de voie și cele fără de voie. Primește rugăciunile noastre cele de seară și trimite mulțimea milei Tale și a îndurărilor Tale peste moștenirea Ta. Ocrotește-ne cu sfinții Tăi îngeri. Întrarmează-ne cu armele dreptății Tale. Îngrădește-ne cu adevărul Tău. Păzește-ne cu puterea Ta. Mântuiește-ne de toată primejdia, de tot vicleșugul celui potrivnic și ne dăruiește și această seară cu noaptea ce vine și toate zilele vieții noastre desăvârșit, sfântă, cu pace, fără de păcate, fără sminteală și fără nălucire. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților, cară Ți-au plăcut din veac. Amin

„Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmul 102)

Prin angajament personal și har divin energiile vitale ale omului se restaurează, personalitatea se înnoiește, ființa se shimbă. 

   As vrea să citim și să medităm împreună asupra acestor lămuriri ele Sfântului Paisie Aghioritul (Athonitul sau din Sfântul Munte) și de la mănăstirea de monahii a Sfântului Ioan Theologul : 


Gheronda, văd că am patimi multe.

– Da, ai multe patimi, dar eşti şi tânără şi ai şi bărbăţie, şi de aceea poţi lucra ca să scoţi din grădina ta spinii şi să plantezi crini, zambile, trandafiri şi să te veseleşti apoi stând în ea. Acum cât eşti tânără, patimile sunt „fragede” şi se dezrădăcinează uşor. Vezi, şi buruienile sălbatice, chiar şi spini să fie, se dezrădăcinează uşor cât sunt fragede; în vreme ce, atunci când cresc, se întăresc şi cu greu le poţi prinde ca să le dezrădăcinezi. Şi urzica, când scoate primele frunze, nu se deosebeşte în fineţe de busuioc; poţi să o apuci şi să o miroşi, pentru că este fragedă. De aceea să te străduieşti să-ţi dezrădăcinezi patimile cât eşti tânără, căci altfel, dacă le vei lăsa, sufletul tău va fi robit de felurite dorinţe şi îţi va fi greu să te eliberezi de ele.

Aceia care nu îşi dezrădăcinează patimile de tineri suferă mult la bătrâneţe, deoarece îmbătrânesc împreună cu patimile, care devin „rele vechi”, greu de vindecat. Omul cu cât înaintează în vârstă, începe să-şi iubească patimile. Ajunge la vârsta dragostei, a afecţiunii şi devine şi mai îngăduitor faţă de sine însuşi. Slăbeşte şi voinţa, iar lupta împotriva patimilor devine şi mai dificilă. Tânărul are vioiciune; dacă valorifică această vioiciune spre dezrădăcinarea patimilor, sporeşte.





Sursă: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 26. Mulțumim site-ului Moldova Ortodoxă de unde am preluat textul și Doxologia de unde sunt informațiile despre Mănăstire. 

Blog dedicat ucenicilor



Acest blog este dedicat celor care împreună cu mine citesc zilnic ceea ce punem la dispoziție, Viețile Sfinților și din Scrierile Sfinților Părinti. Ei mă cunosc și învață să trăiască, împreună cu mine, viața și învățătura creștină, adusă de Fiul lui Dumnezeu și dăruită ucenicilor. 

Scopul acestor materiale este să ne împrietenim mai mult cu sfinții și să ne întărim în credința noastră creștină ortodoxă.

Noi nu ne ocupăm de alte credințe nici nu ne implicăm, suntem cu totul preocupați să trăim în aceasta pe care am cunocut-o ca adevărată, prin care mulți au bine-plăcut lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de sfintii creștinii din trecut și citim Filocaliile, care ne arată cum au ajuns ei de la Pocăință (prima treaptă), la Luminare (treapta a două) și la  Îndumnezeire (treapta a treia) – și prin aceasta au atins fericirea și împlinirea, acestea fiind parte integrantă a creșterii spirituale și a desăvârșirii. 







Vă rog mult să alungați din sufletele voastre tristețea

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Iosif Isihastul 

Mormantul Cuviosului Iosif Isihastul - Sfantul Munte Athos


Mormântul lui Gheron Iosif 


       Capitolul 65

       Venerabila mea doamna ! De multe zile am vrut sa va scriu pentru a vamangaia sufletul intristat de accidentul care vi s-a intamplat, daram asteptat sa primesc vreun raspuns dupa cum scrieti parintelui.Vazand ca intarzie – si simtind durerea sufletului dumneavoastra – vaimplor sa ascultati de smeritul meu glas si sa alungati tristetea dinsuflet, deoarece tristetea multa aduce cu sine si alte rele. VoileDomnului, care lucreaza pentru mantuirea noastra, nu le cunoastenimeni. Dar,in orice fel s-ar savarsi, ele sunt folositoare;indiferent daca noi ne intristam si ni se pare ca am fost parasiti deDumnezeu. Nu pentru ca am pacatuit sau am cazut ni s-a intamplatraul, ci pentru ca prin intermediul tristetii ni se iarta pacatelenoastre din frageda copilarie si pana acum. Poate ca erati stapanitade putina mandrie. Prin suferinta se naste in noi multa smerenie.Este posibil ca Hristos sa vrea sa ne incerce, pentru a vedea daca sidupa accident Ii mai suntem credinciosi. Doreste sa vada rabdarea sidragostea pe care o avem pentru El. Poate ca acela a fost rau, darparintii lui pot fi buni. Parintii poate ca au fost ajutati dedumneavoastra prin aceasta. Dumneavoastra ati fost pagubiti din punctde vedere material, dar v-ati folosit sufleteste. Poate ca altfel nuajungeati sa faceti un atat de mare bine. Dumnezeu poate ca dorea safaceti mai multa milostenie. Poate ca era bun, si s-a intamplat asapentru a-l mantui Dumnez In afara de toate acestea, se mai intamplarele si din ura diavolului. Vazandu-ne ca vrem sa ne mantuim, devinepiedica si piatra de sminteala pentru a ne descuraja, pentru a nearunca in deznadejde, necredinta, delasare sau slabiciune din pricinaprea multei intristari si dureri, pentru a ne ofili precum se ofilescflorile cand bate pe neasteptate Crivatul. Pentru toate acesteadespre care va scriu, daca avem rabdare, dobandim multa rasplata. Nuva intristati peste masura, pentru ca intristarea peste masura aducecu sine nebunie. Sfantul Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul nu valasa; nu poate uita binele pe care lati facut. Veti primi rasplatainsutita. Biserica pe care am zidit-o este inchinataInaintemergatorului. Va rog mult sa alungati intristarea. Sadobanditi din nou buna dispozitie pe care o aveati inainte. Sa avetimulta dragoste, si toate va vor fi iertate. S-a intamplat fara voiadumneavoastra si cu Pronia lui Dumnezeu, care singur stie care esteinteresul nostru adevarat si mantuirea noastra. Astept sa-mi scrietidoua randuri si sa-mi spuneti ca ati facut asa cum v-am spus si cav-ati gasit linistea. Ne-am intristat si noi pentru tot ceea ce s-aintamplat, de aceea asteptam sa ne scrieti pentru a ne linisti. Toataobstea va doreste numai bine, Vom savarsi Liturghie pentru sanatateasi linistea sufletelor si trupurilor voastre. Vom face si pomenire defiecare data pentru odihna sufletului celui care a pierit de moartenapraznica.




Viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Zenovie, Episcopul Ciliciei, și Zenovia, sora sa

(30. Octombrie)



        În părţile Ciliciei era o cetate care se numea Egea şi în acea cetate s-au născut aceşti sfinţi mucenici, Zenovie şi sora lui, Zenovia, din părinţi dreptcredincioşi, care i-au crescut în bună învăţătură şi în frică de Dumnezeu. Când ei erau încă tineri, părinţii lor s-au dus către Domnul, lăsându-le multe averi. Atunci Zenovie şi Zenovia, deşi erau tineri cu anii, însă cu înţelepciunea erau bătrâni şi desăvârşiţi în fapte bune; deci, văzând deşertăciunea acestei lumi, s-au sfătuit ca, lăsând toate, să urmeze lui Hristos. De aceea, Zenovia a încredinţat fratelui ei şi partea ei de avere rămasă de la părinţi, pentru a fi împărţită la săraci, şi petrecea de bună voie în sărăcie şi în linişte, păzindu-şi fecioria sa fără de prihană pentru Mirele ceresc. Iar Zenovie, luând amândouă părţile de avere, şi a sa şi a surorii sale, le-a împărţit celor care le trebuiau şi în puţină vreme le-a dat pe toate, încât a ajuns şi el ca unul dintre săraci. Dar Dumnezeul Cel ce îngrijeşte de sărmani şi nu-i lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, l-a îmbogăţit pe Zenovie cu darurile Sale cele cereşti pentru bogăţia cea împărţită la săraci.

Zenovia avea în toata viaţa sa ca ajutor mâna lui Dumnezeu, care o apăra de toate asupririle trupului şi ale lumii şi de războaiele cele diavoleşti care o supărau. Iar Zenovie a luat darul de a tămădui suferinţele, pentru că acele mâini care au miluit pe săraci le-a miluit Domnul cu puterea facerii de minuni şi cu tămăduirea a toate neputinţele şi rănile oamenilor, căci atunci când sfântul se atingea cu mâna sa, îndată bolnavul primea tămăduirea. Deci îndoită milostenie a făcut acest plăcut al lui Dumnezeu în viaţa sa: una, când a dat săracilor averea, şi alta, când bolnavilor le dădea sănătate, din darul lui Dumnezeu. Şi mulţime de duhuri necurate a izgonit din oameni, pe cei mâhniţi i-a mângâiat şi celor ce se aflau în primejdie le-a ajutat. Pentru aceste fapte bune şi faceri de minuni a fost ales episcop în acea cetate, conducând bine Biserica lui Dumnezeu, ajutând şi neîncetat făcând bine poporului şi tămăduind pe cei neputincioşi.

Atunci a venit la Sfântul Zenovie o oarecare femeie din Antiohia, care avea pe pieptul ei o rană netămăduită şi care a cheltuit multe averi pe la doctori, căutând la dânşii tămăduire. Nu a avut însă nici un ajutor, ci mai cumplit i s-a înmulţit durerea, încât era aproape de moarte. Iar sfântul, văzând-o pe ea, i s-a făcut milă şi s-a atins cu mâna de rana aceea, făcând semnul Crucii, şi îndată a dispărut durerea, iar rana s-a tămăduit şi femeia s-a făcut sănătoasă şi s-a întors bucuroasă la treburile ei. La fel şi o altă femeie necredincioasă, care era soţia unui dregător, pătimea de aceeaşi durere. Aceasta a fost tămăduită tot de Sfântul Zenovie. De atunci acea femeie împreună cu bărbatul ei au crezut în Hristos, apoi şi-au botezat copiii şi au câştigat sănătate, nu numai trupească, ci şi sufletească.

După aceea, sosind prigoana cea mare împotriva creştinilor din partea necredinciosului împărat Diocleţian, Lisie voievodul a mers în părţile Ciliciei ca să-i chinuiască pe toţi credincioşii cei ce mărturiseau numele lui Hristos. Mai întâi au fost prinşi trei tineri creştini, Claudie, Asterie şi Neon, pe care i-a chinuit în multe feluri, iar pe urmă i-a pironit pe cruce, afară din cetate. Şi auzind despre Sfântul Zenovie, episcopul creştinilor, a trimis pe ostaşii săi să-l prindă şi, aducându-l înaintea sa, i-a zis: “Nu vreau să intru cu tine în multă vorbă, pentru că ştiu că voi creştinii vorbiţi mult, ci, grăind, îţi pun înainte două lucruri: viaţa şi moartea. Viaţa, dacă te vei închina zeilor, şi moartea, dacă nu te vei închina. Deci să-ţi alegi ceea ce voieşti: sau să aduci jertfă zeilor noştri şi vei fi viu, ba încă te vei bucura şi de cinste de la noi, sau, de vei rămâne în nesupunerea ta, îndată vei fi supus cumplitelor chinuri şi vei muri amarnic”. Iar Sfântul Zenovie cu îndrăzneală a răspuns: “Viaţa cea vremelnică, fără de Hristos, nu este viaţă, ci curată moarte; iar moartea cea pentru Hristos nu este moarte, ci viaţă fără de moarte. Deci mai bine vreau să mor pentru Hristos cu moarte vremelnică şi în veci să trăiesc cu Dânsul, decât să mă lepăd de El pentru vremelnica viaţă şi în veci să fiu chinuit în iad”.

Auzind acestea, voievodul a poruncit ca pe sfânt să-l dezbrace şi, spânzurându-l pe un lemn, să fie bătut fără milă. Şi zicea păgânul: “Vom vedea dacă va veni Hristos al lui să-l ajute”. Atunci aflând sora lui, fericita Zenovia, că fratele ei, Sfântul Zenovie, pătimeşte pentru Hristos, s-a sculat degrabă şi a alergat la locul unde era chinuit sfântul şi acolo, văzându-şi fratele rănit şi spânzurat, s-a aprins de râvnă şi a înaintat spre chinuitor, zicând: “Sunt creştină şi pe acelaşi Unul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisesc, ca şi fratele meu. Deci porunceşte ca să mă chinuie şi pe mine ca pe fratele meu cel iubit, căci acelaşi pahar al patimilor voiesc şi eu să-l beau şi cu aceeaşi cunună să mă încununez”.

Iar chinuitorul, mirându-se de acea bărbăţie şi îndrăzneală a Sfintei Zenovia, i-a zis: “O, femeie, nu dori a te pierde pe tine şi nu veni la o necinste ca aceasta, unde ai să rabzi ruşine şi durere, căci vom porunci ca să fii dezbrăcată şi îndată te vei umple de ruşine şi, când vom începe să-ţi chinuim trupul tău, grele dureri te vor cuprinde. Deci te sfătuiesc, jertfeşte zeilor şi te vei izbăvi de toate răutăţile”. Iar sfânta a răspuns: “Mai mare ruşine aduce goliciunea sufletească, decât cea trupească, şi mai dureroase sunt muncile cele veşnice, decât cele vremelnice. Deci nu mă îngrijesc de trupeasca goliciune, căci în Hristos m-am îmbrăcat şi nu mă tem de mâinile chinuitorilor, căci cu Hristos m-am răstignit. Fă ce voieşti, o, chinuitorule, nu mă vei întoarce pe mine de la Hristos, Domnul meu”. Iar prigonitorul îndată a poruncit ca s-o dezbrace şi s-o bată la fel ca pe Sfântul Zenovie, fratele ei. Apoi au pregătit un pat înroşit în foc şi pe acela i-au întins pe amândoi şi au pus foc dedesubt, zicându-le: “Să vină Hristos ca să vă ajute vouă”. Iar sfinţii răspundeau: “Iată, Hristos al nostru este cu noi, dar tu nu-L vezi. Iată, ne rourează pe noi cu rouă cea din cer a darului Său şi nu ne îngrijim de chinuri”.

După aceasta i-au aruncat pe sfinţi într-o cazan clocotit, dar şi acolo sfinţii au rămas nevătămaţi şi, stând ca într-o apă călduţă, cântau psalmul lui David: Mântuitu-ne-ai pe noi de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat. La sfârşit, chinuitorul a poruncit ca ei să fie scoşi afară din cetate şi să li se taie capetele. Iar sfinţii mergeau la moarte cu bucurie nespusă şi, sosind la locul unde aveau se fie tăiaţi, s-au rugat, zicând: “Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit să ne nevoim cu nevoinţa bună, alergarea s-o săvârşim şi credinţa s-o păzim. Deci fă-ne pe noi părtaşi slavei Tale şi ne numără pe noi în ceata celor ce bine au plăcut sfântului Tău nume, că binecuvântat eşti în veci”. Când au sfârşit rugăciunea, îndată s-a auzit un glas din cer, făgăduindu-le lor cununi şi chemându-i întru odihna cea veşnică. Apoi sfinţii, fiind tăiaţi, au trecut de pe pământ la ceruri. Iar trupurile lor zăceau neîngropate. Noaptea le-a luat în taină preotul Ermoghen şi le-a pus într-un mormânt, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Unul Dumnezeu Cel de toată făptura slăvit, acum şi pururea şi în” vecii vecilor. Amin.




Viata în Înviere

Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus

Sâmbăta de Sus



        Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând „Bucuraţi-vă” şi „Nu vă temeţi” (Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul şi pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: „Pace vouă!”. Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii le-a spus „Pace vouă!” (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa noastră.


Sursa

Inima nu se poate împărți; numai lui Dumnezeu să te închini și numai Acestuia să-I slujești

Imagini pentru gheron Iosif



Capitolul 64 


        Rugaciunea inimii despre care am vorbit mai sus este : ” Doamne Iisuse Hristoase…, miluieste-ma ” . Aceasta rugaciune sa o spui dupa cum urmeaza : prin intermediul respiratiei cobori mintea in inima, cum spun toti parintii niptici, si iti tii respiralta cat poti mai mult, fiind atent numai la cuvintele rugaciunii. La inceput este multa osteneala, deoarece mintea nu a invatat sa nu mai rataceasca, dar cu timpul ea invata sa stea pe loc. Am vazut un frate care reusea sa tina mintea in inima sase ore; alteori si mai mult. Rugaciunea se face cu multa osteneala la inceput. Dar, dupa aceea, se spune fara osteneala si cu nespusa desfatare sufleteasca. Deoarece avem inrudirea cu Dumnezeu – nu dupa fiinta, ci, asa cum am spus, pentru ca suntem suflarea lui Duninezeu – atunci cand ne curatim de pacat prin post, priveghere si prin rugaciunea aceasta despre care vorbim, prin lucrare cu multa silinta si veghere, mintea fiind prinsa in inima si nefiind lasata sa iasa, ne vede Bunul Dumnezeu si trimite harul Sau racoritor. Acesta, ca un nor straveziu, lumineaza si omul cel dinlauntru, care se afla cu putin inainte in intuneric, priveste ca luminat de departe. Si ramane harul cu el atat cat vrea Domnul. Acest lucru se face continuu si omul se curateste continuu si se desavarseste cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cand harul te umbreste si suflarea lui Dumnezeu care este sufletul nostru, dupa cum am spus – se inalta aprinsa de dragoste, atunci se realizeaza unirea cea dumnezeiasca. Si atat de mult se afunda sufletul in Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge unul de celalalt, ca soarele si lumina sau focul cu fierul inrosit, care se unesc cu adevarat. Aceasta sei ntampla deoarece suflarea lui Dumnezeu – sufletul – si harul izvorasc din acelasi izvor, care este dulcele nostru Dumnezeu. O, cata frumusete la Bunul nostru Dumnezeu ! Cata milostivire ! Nu are nici cel mai mic interes, nu are in nici un fel nevoie de om, mai presus de desavarsire cum este. Dar, dorind sa transmita darurile Sale cele mai presus de desavarsire, a creat toate fapturile. si creand pe om, l-a asezat imparat si i-a daruit tot ceea ce crease mai inainte. Un singur lucru cere Dumnezeu; sa-L cinstesti, sa-L iubesti si sa pazesti poruncile Lui, recunoscand ca El este Facatorul tau. Nu vrea ca sa imparti slava Lui si sa te inchini la altceva. Nu vrea ca sa iubesti nimic altceva mai mult decat pe El. De aceea, dand poruncile Sale lui Moise, spune : ” Asculta, Israele, sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta, din tot cugetul tau. ” Ai inteles, bunul meu copil ? Nicaieri altundeva nu trebuie sa incline dragostea ta, ci din toata puterea ta, toata dorirea sufletului tau sa iubeasca pe Domnul. Asa te va umbri harul Lui. Inima nu se poate imparti; numai lui Dumnezeu sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti. Ah, atunci ! Atunci va veni inlauntrul tau Hristos, care este Cuvantul, impreuna cu Tatal si cu Duhul si vei fi biserica, locas al lui Dumnezeu. Atunci, rugaciunea isi va supune mintea si va pune stapanire pe ea. O bucurie ! O, bucurie, pentru nefericitul lut ! Cate bunatati ne daruieste Domnul ! Am vazut un frate care, avand aceasta dragoste, a fost rapit in extaz. Si a vazut intr-o mare de lumina trei tineri de aceeasi varsta. Acestia il binecuvantau strigand : ” Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat; Aliluia ! ” Au spus de mai multe ori aceasta, binecuvantandu-l si minunandu-se cata dragoste avea pentru Dumnezeu fratele acela. Nu cauta alt mod de a te apropia de Dumnezeu ! Numai sa-L iubesti din tot sufletul tau. Atunci nu mai cauti la trupul tau, ci il chinui pentru a birui patimile. Iar puterea pentru a birui ti-o daruieste tot Dumnezeu. Si cu cat te curatesti de patimi, cu atat dobandesti pace, te inteleplesti si Il intelegi pe Dumnezeu.

Post scriptum

Iubitul meu fiu, micutul meu copil, am inceput sa-ti scriu. Tu sa copiezi cele ce-ti scriu si sa mi le trimiti inapoi, ca sa stiu unde am ramas. Apoi sa faci o cartulie mica. Am sa-ti scriu lucruri minunate, pe care nu ai de unde sa le auzi din alta parte. Din inspiratia mea. Lucrare si vedere dumnezeiasca.

Ma apropii de moarte. Am fost prins tot de boala. Dar nu ma opresc. Vreau sa fac ceva bun. Chiar daca imi va iesi sufletul, sa iasa cu multa lupta.

Banii pe care ii trimiteti ajung la doctori, la saraci, pe medicamente. Nu prisoseste nimic. Acum vor sa cumpere faina si ma cearta, dar eu ma uit adesea la chiparosii unde-mi vor sapa mormantul.

Viața Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

(28 octombrie)

„Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit”.



        Vicina a fost un oraş important în secolele XIII-XIV, aşezat în regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din faţa aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul Noviodunum). Scaunul mitropolitan de la Vicina a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdicţie bizantină. Perioada de la jumătatea secolului al XIV-lea, când Iachint devine mitropolit, este marcată de criza Imperiului Bizantin, care, slăbit de războaie interne, nu-şi mai putea exercita protecţia asupra cetăţii Vicina. Prin anii 1337-1338, Vicina fusese deja cucerită şi prădată de tătari, pentru ca din 1352 să intre sub ocupaţie genoveză.

În acest context, este posibil ca mitropolitul Iachint să se fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, sub domnitorii Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364). Alungând hoardele tătare ce organizau expediţii  de jaf în voievodat, domnitorul Ţării Româneşti ajunsese să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia şi Marea Neagră. Nu avem certitudine cu privire la data când Sfântul Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina. Cert este că, în anul 1359, se afla în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Drept răspuns la stăruinţele domnitorului român, în urma unei corespondenţe a Cancelariei domneşti cu Patriarhia Ecumenică, în mai 1359 un document patriarhal aprobă mutarea ierarhului Iachint, de la Vicina la Curtea de Argeş. Sinodul din Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Calist, în timpul împăratului Ioan V. Paleologul, numea pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“. Aportul ierarhului ortodox la recunoaşterea scaunului vlădicesc, deja existent la Argeş, de către Patriarhia Ecumenică este deosebit de important, în contextul politic al vremii. Regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut pentru prozelitismul său, exercita presiuni asupra voievodului român pentru acceptarea confesiunii catolice în Ţara Românească.

Amintita corespondenţă cu Patriarhia Ecumenică dovedeşte rodnica misiune a mitropolitului Iachint pe lângă domnul Nicolae Alexandru, care îi cerea  patriarhului Calist al Constantinopolului „numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de marele voievod”. Domnitorul însuşi primea sfat de la patriarhul ecumenic, în scrisoarea din mai 1359, „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele din afară şi străine credinţei”. Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Sfântul Iachint a organizat viaţa bisericească din Ţara Românească, hirotonind preoţi şi construind biserici de mir pentru popor.

Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit.  Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte a fost gazdă a călugărilor valahi, care se întorceau în ţară cu experienţă duhovnicească athonită. Mănăstirile Tismana, „Sfântul Nicolae” – Domnesc din Curtea de Argeş sau Negru-Vodă din Câmpulung datorează buna organizare încă de la începuturi Sfântului Ierarh Iachint. Ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul purta de grijă românilor transilvăneni, cărora le hirotonea clerici şi le trimitea misionari.

În ultimii ani din viaţă îl găsim la reşedinţa mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I (1364-1377), cel de-al treilea voievod român în timpul căruia a păstorit. În anul 1370, Iachint trimitea patriarhului ecumenic Filotei o scrisoare prin care justifica absenţa de la şedinţele Sinodului Patriarhal, nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii. Vârsta înaintată şi sănătatea precară a mitropolitului Iachint l-au determinat pe domnul Vladislav I să-l oprească de la o aşa lungă deplasare. În aceeaşi scrisoare, mitropolitul Ungrovlahiei se îngrijea de viitorul scaunului vlădicesc de la Argeş, cunoscându-şi sfârşitul aproape. Astfel, cerea patriarhului ecumenic ca dicheofilaxul Daniil Critopol – juristul patriarhal trimis în Ţara Românească să cerceteze activitatea bisericească – „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia“. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţa din 8 iulie 2008, a hotărât canonizarea celui dintâi Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina. La data de 26 octombrie 2008 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării sale.



Sursa:


„Verbum orandi” sau cuvânt despre rugăciune

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul

Sfântul Siluan Athonitul: Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Justin cel nou, Theologul



Mănăstirea Sfinților Arhangheli, localitatea Celie, Serbia.

       Orice nou mădular al Bisericii înseamnă adaos la trupul Bisericii și creștere a trupului ei. Pentru că fiecare, în lucrarea sa cu răspundere, se face de un trup cu trupul Bisericii. Iar locul cuvenit în trupul Bisericii i-l împarte Însuși Domnul, făcîndu-l parte vie și alcătuitoare a ei. Cu adevărat, numai în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii toți lucrează pentru fiecare șifiecare pentru toți, toți trăiesc pentru fiecare și fiecare trăiește pentru toți.

Cu adevărat, numai în Biserică a fost dezlegată în chip desăvîrșit atît problema persoanei, cât și cea a societății; și numai în Biserică a fost înfăptuită și persoana desăvîrșită, și societatea desăvîrșită. De fapt, înafara Bisericii nu există nici persoană adevărată, nici societate adevărată.

Sfîntul Ioan Damaschin bine-vestește: „Hristos, capul nostru, ni Se împărtășește nouă pe Sine Însuși,  și prin aceasta ne unește cu Sine și între noi, fapt în urma căruia avem unii către alții potrivire, deși fiecare dobîndește ajutorul Duhului atît cît poate să-l încapă”.





Sursa: 

Imagini pentru Biserica ortodoxa și ecumenismul

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaşte se află în Bucureşti

(27 octombrie)


Feast of Saint Demetrios the New, Protector of Bucharest, runs October 24-29, 2017

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioşilor împăraţi româno-bulgari şi era dintr-un sat care se numeşte Basarabov, sat aşezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzînd că toate ale lumii sînt trecătoare, a ieşit din satul Basarabov şi s-a sălăşluit mai întîi într-o peşteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peşterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea şi privegherile pe care le făcea şi prin care s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni? EI şi-a cunoscut şi vremea ieşirii sufletului din trup cînd, intrînd în mijlocul a două pietre, şi-a dat prealuminatul său suflet în mîna lui Dumnezeu.

După multă vreme apa Lomului a venit mare încît a luat şi lemnele şi pietrele dimprejurul ei şi atunci au căzut în apă şi cele două pietre, care erau în apropierea peşterii, împreună cu moaştele sfîntului, şi multă vreme au rămas acolo. Vrînd Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, şi i-a zis: „Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculîndu-se dimineaţă copila, a spus părinţilor săi visul pe care l-a avut.

Adunîndu-se mulţi oameni şi preoţi, s-au dus toţi împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină şi cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutînd cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mîl şi de prundiş, şi le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luîndu-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Şi străbătînd vestea prin toate părţile dimprejur despre aflarea sfintelor moaşte ale lui Dimitrie, a ajuns şi la urechile domnului de la Bucureşti, care îndată a trimis preoţi şi boieri ca să aducă moaştele Sfîntului Dimitrie în Valahia şi să le aşeze în biserica domnească. Deci, mergînd trimişii Domnului în satul Basarabov, au luat moaştele sfîntului şi au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungînd cu dînsele pînă aproape de un sat care se cheamă Ruşi, au stat sfintele moaşte la o fîntînă şi de acolo sfîntul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzînd preoţii şi boierii acea minune şi nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminţie cu sicriul mărturiei Domnului. Şi au înjugat doi juncani tineri neînvăţaţi la carul cu moaştele sfîntului şi l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va şti şi voia sfîntului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaştele sfîntului şi au stat în mijlocul satului. Iar preoţii şi boierii, întorcîndu-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani şi au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au aşezat moaştele sfîntului. Şi multe minuni făceau acele moaşte celor ce cu credinţă năzuiau la el, dintre care vom consemna cîteva de la oameni vrednici de credinţă, care le-au văzut cu ochii lor şi care le-au scris pentru popor, spre încredinţarea şi adeverirea celorlalte minuni.

Două femei surori, Aspra şa Ecaterina, din satul care se numeşte Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punîndu-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaştele Sfîntului Dimitrie şi s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfîntul, precum a şi fost. Deci, venind cu smerenie şi cu evlavie şi închinîndu-se sfîntului, au luat în taină o mică părticică din moaştele lui şi vrînd să plece cu căruţele lor, caii nicidecum nu s-au putut mişca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscînd pricina, s-au coborît din căruţe şi cu lacrimi au alergat şi au căzut la moaştele sfîntului şi punînd părticica la locul ei, s-au rugat sfîntului să le ierte greşeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.

Altădată a venit prea sfinţitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaşte ale cuviosului Dimitrie. Închinîndu-se mai întîi mitropolitul şi sărutînd sfintele moaşte, s-a depărtat puţin şi s-a aşezat pe un scaun. După aceea, mergînd pe rînd toţi ceilalţi din sinodul său şi sărutînd sfintele moaşte, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaştele, s-a ispitit ca să rupă cu gura o mică parte din moaştele sfîntului şi a rămas cu gura căscată. Toţi, uitîndu-se la dînsul şi văzîndu-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina şi ceilalţi. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puţin de la sicriul sfîntului, cerîndu-şi iertare, şi astfel i s-a dezlegat limba şi a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă şi atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaşte la toţi cei care vin să se închine, pînă acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăieşte-te, că ai greşit lui Dumnezeu şi sfîntului”.

Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, căzînd într-o boală foarte grea şi neputîndu-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfîntului Dimitrie. Acolo l-au pus cu aşternutul în biserică şi, slujindu-se Sfînta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudîndu-l pe sfînt.

Acestea şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.

Între anii 1769 şi 1774, fiind război între Rusia şi Poarta otomană şi cuprinzînd şi pe ofiţerii ţării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea şi a pornit război împotriva Rusciucului şi a trecut şi prin satul Basarabov, unde se aflau moaştele sfîntului. Generalul a luat aceste moaşte pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creştinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lîngă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaşte, ci să le dăruiască ţării noastre pentru prăzile şi jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului şi s-o mîngîie cu acest dar, adică cu sfintele moaşte. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Ţării Româneşti. Şi primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfinţitului mitropolit Grigorie. Şi îndată a simţit tot poporul ocrotirea şi sprijinul sfîntului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali şi turci, ci a contenit şi ciuma cea înfricoşată. Mult ajutor şi mare folos cîştigă toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către moaştele sfîntului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi toţi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi mai facem pomenirea Sfintelor Muceniţe Capitolina şi Erotiida, uceniţa ei, care au pătimit în vremea împărăţiei lui Diocleţian.

Tot astăzi mai este pomenit şi Sfîntul Mucenic Marco şi cei împreună cu dînsul.

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nestor

(27 octombrie)

Imagini pentru Thessaliniki Nestor martyr

Church of Saint Demetrius – Thessaloniki, Greece




Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Păgînul împărat Maximilian, care se mai numea şi Gherculie, prieten al lui Diocleţian, mergînd în cetatea Solunului şi punînd în temniţă pe Sfîntul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti, lăudîndu-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicînd că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decît alţi oameni, înfricoşat la căutătură, cu chipul şi năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcneşte, iar de căutătura şi de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare şi nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate şi nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorîse un însemnat număr de oameni viteji şi puternici şi era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesăţios de sînge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuinţa pentru vărsarea sîngelui.

Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetăţii un loc pe stîlpi, înalt şi larg, pe care el putea să-şi desfăşoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulţime de suliţe cu ascuţişul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuţite şi să-l omoare. Astfel luptîndu-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în suliţe şi-i omora, iar împăratul, cu toată mulţimea oştilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie şi se mîndrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista şi poporul Solunului, în care era mulţime de credincioşi, care, văzînd sîngele omenesc vărsat de aceea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că ucisese mulţi creştini, pe care necuraţii îi aduceau cu sila pe pod şi îi puneau să se lupte cu Lie.

Atunci era în cetate un tînăr cu numele de Nestor, viteaz şi frumos la faţă, abia ieşindu-i mustaţa şi barba. Tînărul îi era cunoscut Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învăţase sfînta credinţă: Acesta, văzîndu-i pe creştini că sînt ucişi fără de milă, s-a aprins de mînie şi a vrut să se lupte cu Lie.

Alergînd la sfîntul Dimitrie care era în temniţă, i-a spus că Lie a ucis o mulţime de creştini, apoi i-a zis: „Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergînd să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el şi să ridic ocara creştinilor”.

Iar Sfîntul Dimitrie, făcînd pe frunte şi pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvîntat şi i-a proorocit, zicînd: „Pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi”. Sfîntul Nestor, luînd binecuvîntare, a alergat degrabă la luptă şi, aruncîndu-şi hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: „Eu vreau să mă lupt cu Lie”. Iar împăratul, văzînd îndrăzneala acelui tînăr, s-a mirat şi, fiindu-i milă de tinereţea şi de frumuseţea lui, a zis către dînsul: „Oare nu ai văzut tu pe cîţi a biruit Lie, mai puternici şi mai tari decît tine? Tu eşti mic de stat şi tînăr. Îndrăzneşti oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?” Iar el a zis: „Deşi sînt mic şi neputincios, însă mare şi nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc şi în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriaşul Lie”. Împăratul, auzind de numele lui Hristos şi cunoscînd că Nestor este creştin, s-a mîniat şi a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorît de Lie, cum au fost omorîţi şi ceilalţi. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfîntului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, şi-a făcut semnul crucii şi cu mare glas a strigat, zicînd: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”

Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit şi pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului şi spre veselia credincioşilor săi. Căci Nestor cel mic, s-a arătat mai mare cu vitejia sa decît Lie cel puternic, pe care, apucîndu-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în suliţele cele ascuţite, în care, căzînd Lie ca un stejar, i-a ieşit ticălosul său suflet şi a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mîndră şi deşarta laudă a lui Maximilian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creştinii, văzînd acea neaşteptată şi preaslăvită biruinţă, cu mare glas au strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie”. Iar împăratul, sculîndu-se cu ruşine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se şi întristîndu-se foarte mult pentru iubitul său Lie. Mîniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Şi aflînd că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruinţa, a poruncit să fie ucişi amîndoi. Sfîntul Dimitrie a fost ucis cu suliţe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul şi amîndoi au primit cununile biruinţei de la Hristos, răsplătitorul de nevoinţe întru împărăţia cea cerească, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Amin.



 Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Nu avem îmbrăcăminte de nuntă, de aceea trebuie să ne curățim

Cuviosul Parintele nostru Iosif Isihastul

Imagini pentru gheron Iosif


Capitolul 63

Am spus ca suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru ca avem aceasta rudenie cu Dumnezeu si Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem si noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Si vazand vrednicia cu care ne-a invrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie sa ne ingrijim sa nu-L intristam. Si pentru ca am intinat mintea noastra si inima noastra si trupul nostru cu cuvantul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem indrazneala. Nu avem haina de nunta. De aceea trebuie sa ne curatim; cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere in suflet; si peste toate, cu rugaciunea, care curateste si desavarseste pe om. Vesmantul despre care cantam in Saptamana Mare: ” Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-ansa ” este harul lui Dumnezeu, pe care il dobandim prin rugaciune curata. Mai intai omul trebuie sa se roage, cu simplitatea pe care o are, varsand multe lacrimi. Acestea sunt harul lui Dumnezeu, care se numeste har curatitor, care il incanta pe om si-l conduce la pocainta. Bunul nostru Dumnezeu, Cel ce este intru toate si peste toate, Acela ne gaseste. Acela ne vede. Acela ne cheama. Acela ne cunoaste mai intai. Apoi Il cunoastem noi, dupa ce ne va milui cu mila Sa dumnezeiasca. De aceea si pocainta, si jelirea, si lacrimile, si toate celelalte care se intalnesc la cel care se pocaieste. Toate sunt ale harului dumnezeiesc. Este harul curatitor, care il curateste pe om. Nu este lucru bun care sa nu fie de la Dumnezeu, nici lucru rau care sa nu fie de la diavol. Sa nu-ti intre vreodatain minte ca ai facut vreun lucru bun fara Dumnezeu. Deoarece numai ce gandesti acest lucru, te va parasi harul si-l vei pierde, pentru ca sa afli starea ta de slabiciune, sa afli ” cunoasterea de sine „. Pentru ca sa cunoasca cineva slabiciunea firii, trebuie sa intalneasca multe si mari ispite. Atunci, prin multe incercari, se smereste si cunoaste smerena adevarata. Dar este nevoie de mult timp pentru aceasta. Smerenia nu este vorba goala pe care o spunem noi. ” Sunt pacatos ” si altele ca aceasta. Smerenia este adevarul. Sa afli si sa cunosti ca esti un nimic. Acel nimic care era inainte de a face Dumnezeu lumea. Acest ” nimic ” suntem. Radacina ta, existenta ta incepe de la ” nimic ” , si maica ta este ” tarana ” , iar Creatorul tau este Dumnezeu. Ce ai, sa nu fi primit ? Iar daca ai primit, de ce te lauzi ca si cand nu ai fi primit ? Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaste adevarul. Si acest adevar ne-a spus Domnul ca ne elibereaza din pacat. Cunostinta despre Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu. Cunoasterea duhovniceasca, nu cea naturala, cunoaste pe Dumnezeu. Cunoasterea naturala este distinctia dintre bine si rau, si o au toti oamenii, iar cunoasterea duhovniceasca este dobandita prin lucrarea duhovniceasca, dupa ” cunoasterea de sine „. Toate acestea se dobandesc cu harul lui Dumnezeu, prin rugaciune. Harul lui Dumnezeu se vede tainic si se cunoaste in simtirea mintii numai in ceasul rugaciunii. Sunt multe felurile rugaciunii. Toate sunt bune, daca omul se roaga cu simplitate. Daca omul este indrumat de cineva si nu face ascultare de el, atunci va rataci. In afara rugaciunii mintii, toate celelalte feluri de rugaciune este posibil sa se transforme o data cu trecerea timpului. Atunci cand se pierde simplitatea si omul incepe sa se ia in seama pe sine. Rugaciunea mintii, invocarea numelui lui Dumnezeu nu lasa loc nici indoielii si nici ratacirii. In timp ce se invoca numele lui Hristos fara incetare inlauntrul inimii, Acesta ne curateste de intuneric si ne scoate la lumina.

Intenții…

Imagini pentru intenții



Ce urmărește acest blog/site? 

Ca să ajungem să aflam de ce este creat acest site și care sunt obiectivele propuse ar trebui să răspund întâi la întrebările, cum ar fi – „ce nu urmărește acest site?” –  prin aceasta eliberându-l de așteptări neîmplinite. 

În primul rând site-ul nu urmărește să devină ceva ce deja există: Agenție de Știri, avem Basilica; platformă cu material teologic sau bibliotecă de cărți electronice – avem multe, suficiente și bune –  a lipsit doar timpul și voința. 

Atunci ce? 

Un loc romantic? Poate i-ar bucura pe mulți/te? Dar nici asta nu, căci dacă privim la monahi ( autorul este ieromonah) putem să vedem portul monahal, centura care indică mai mult severitate și viața ascetică decât relaxare. Deci, viața duhovnicească. Așa că romantismul cade, acesta se pare monahului a fi moleșeală sau lipsă de adevărată frumusețe harică. 

Dar ce atunci? 

Ce urmărește acest site, ce are de oferit, ce vrea să afirme? Dacă sărăcia lui o vedem până și-n lipsa registrelor pe diferite teme. Ce oare vrea așa smerit cum este să ne spună?  

Nimic nu vrea, este un site al autorului, (Ieromonahul Nectarie) și al câtorva ucenici care împreună cu el pun la dispoziție material de citit zilnic – simplu și în același timp de importanță maxima – Viețile Sfinților, Scrieri ale asceților și teologilor, material de educare spirituală, mai ales despre tămăduirea energiilor sufletește care fiind folosite în mod și scop greșit trebuie tămăduite și înnoite – prin metode și mijloace harice ale Preasfintei Treimi. 


Autorul este de profesie medic spiritual și scrie/dăruiește din scrierile sfinților celor care îl cunosc,  care se mărturisesc la el și le este îndrumător duhovnicesc.

Aceste articole pot să ajungă la alți părinți duhovnicești – le cerem cu sinceritate și smerenie binecuvântarea. Noi nu ne facem doctori ai doctorilor, nici medici ai medicilor ci suntem mulțumiți cu poziția pe care ne-a încredințat-o Domnul. În aceasta constă taina monahismului – dacă il ajută pe cineva – să fi mulțumit în ceea ce ești, ce ai, în ascultările pe care ti-le încredințează cine, oare? Sfântul Siluan ne dă răspunsul – Dumnezeu. Pentru creștin toate activitățile, toate câte la face sunt ascultări de sus și el le face cu tragere de inimă. 

Ca să ajungă tânărul din lume monah la mănăstire, să rămână în viața monahală,  nu este altceva decât mila lui Dumnezeu și lucrarea harului divin.

Așa că avem toate motivele să fim bucuroși și mulțumiți – (am recitit articolul și aici lipsește ceva ce voi adăuga acum) – în comuniunea fraților, surorilor, prietenilor. 




 


„Verbum orandi” sau „Cuvânt despre rugăciune”

Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933)



Când iubeşti pe cineva, vrei să te gândeşti la el, să vor­beşti despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul su­fletul îl iubeşte ca pe Tatăl şi Ziditorul lui şi stă înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaşte ca pe un Tată; El este foarte milostiv şi harul Său e mai dulce decât toate.

Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. în mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă. 

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune. 

Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie

(26 octombrie)

The Basilica of Hagios Demetrios, Location Thessaloniki, Macedonia, Greece

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Sfîntul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgînilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducîndu-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi cînd copilul a ajuns în vîrstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învăţat pe el sfînta credinţă, spunîndu-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinîndu-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osîrdie. Părinţii lui, chemînd în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Copilul, luînd Sfîntul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergînd cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfîntul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dînsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzîndu-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicîndu-i: „Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfîntul Dimitrie, luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare.

Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpînirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicînd: „Împarte bogăţia cea pămîntească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stînd înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfînt în cămările acelei băi, care era adîncă şi în care, intrînd el, se ruga, grăind ca David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu pînă ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, cînd voi cînta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta”.

Sfîntul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfîntul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnîndu-se cu semnul crucii şi după ce a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, a călcat peste scorpia aceea. Stînd aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: „Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi”. Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfîntul a răspuns: „Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu”. Şi sfîntul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osîrdie sîngele său pentru Dînsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci cînd intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tînărul creştin Nestor, cunoscut Sfîntului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de rîvnă şi, vrînd să se lupte cu Lie, a alergat la Sfîntul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfîntul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: „O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!”. Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptîndu-se, dacă a văzut pe Nestor tînăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: „Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cît sînge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa”. A răspuns Nestor: „Împărate, eu sărac nu sînt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicîndu-le, strigă: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trîntindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mîhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decît dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemînd la el pe Nestor, i-a zis: „Tînărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorît atîţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorît pe dînsul?” Sfîntul Nestor a răspuns: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgînul împărat, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfîntul Nestor, după cuvîntul Sfîntului Dimitrie.

Nu s-a mîngîiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflînd că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. „Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începînd a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflîndu-l pe Sfîntul Dimitrie stînd la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfîntul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mîna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfîntul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pămînt fără cinste, mergînd noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfîntul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpînului său cea înmuiată în sînge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sînge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încît s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dînsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfîntului s-a dus la Domnul după stăpînul său, adică după Sfîntul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormîntului Sfîntului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvîrşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie. Cînd au ajuns la biserica sfîntului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pămînt moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfîntul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfîntului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărîmînd biserica cea mică, cînd s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pămînt moaştele sfîntului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurîndu-se, nu atît pentru sănătatea sa, cît pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvîrşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfîntului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis să nu

îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sîngele sfîntului şi, punîndu-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfîntului, căci trecînd el un rîu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfîntul Mucenic Dimitrie, zicîndu-i: „Racla cu giulgiu ia-o în mîinile tale şi nu te teme”. Astfel făcînd el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie rîul acela. Ajungînd în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfîntului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi pînă la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sînge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvîrşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încît mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfîntul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurînd limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grîu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Cînd dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfînta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfîntului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungînd trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfîntului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: „Să nu îndrăzniţi”. Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luînd numai ţărînă din acel pămînt, s-au dus la împărat. Spunîndu-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărîna luată de la mormîntul sfîntului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tînăr, pe care îl chema Onisifor, era rînduit la biserica Sfîntului Dimitrie să aprindă lumînările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumînările şi le vindea în taină şi îşi făcea cîştig necinstit. Iar sfîntul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicîndu-i: „Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumînările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osîndirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte”. Onisifor, sculîndu-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumînările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumînări foarte mari pe care, aprinzîndu-le, le-a dus la mormîntul Sfîntului Mucenic Dimitrie, apoi, rugîndu-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergînd spre acele lumînări, şi-a întins mîna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormîntul sfîntului mucenic, zicîndu-i: „Iarăşi faci acelaşi lucru rău?” Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintîi a sfîntului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimîntat, auzind aceasta.

De multe ori Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfîntului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrînd să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: „Unde este stăpînul cel ce locuieşte aici?”. Şi iată, s-a arătat alt tînăr, ca un slujitor, zicînd: „Ce aveţi cu el?” Iar ei au zis: „Domnul ne-a trimis la dînsul ca să-i spunem un cuvînt”. Iar slujitorul, arătînd spre mormîntul sfîntului, a zis: „Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: „Spune-i despre noi”. Şi mergînd, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfîntul Dimitrie în întîmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dînsul, ci tremura de frică, văzînd ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfîntul Dimitrie, iar el a grăit către dînşii: „Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?” Iar cei ce veniseră au răspuns: „Stăpînul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dînsul, vrînd ca să o dea pe ea vrăjmaşilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: „Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpînului meu de voi”. Apoi Sfîntul Mucenic Dimitrie a început a grăi: „Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpînul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sînge, să o dea în mîna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfînt al Lui?” Iar cei ce veniseră i-au răspuns: „De nu ar fi voit aşa Stăpînul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta”.

Iar el le-a zis: „Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpînului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpîne, Doamne, care covîrşesc păcatele noastre, încît chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sîngele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpînul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dînşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfînt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: „Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?” A zis Dimitrie: „Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu pînă la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mînia”. Acestea zicîndu-le, a intrat în mormînt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dînsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfîrşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzînd la pămînt, a mulţumit sfîntului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpînul să nu fie daţi în mîinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerînd milă, iar pe sfîntul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputînd să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfîntul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus pînă la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducîndu-le în pămîntul lor, le-au dăruit stăpînitorului. Amîndouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcînd în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţîndu-se stăpînitorul de meşteşugul lor, le-a zis: „Am auzit că în pămîntul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pînză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: „Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpînitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti”. Iar stăpînitorul a zis: „În mîinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată”. Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pînză subţire chipul Sfîntului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezînd fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plîngă, zicînd: „Să nu te mînii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpînitor are să batjocorească sfîntul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfînta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temîndu-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plîngînd deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecînd îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfîntul Dimitrie, luînd pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, cînd era praznicul său, şi le-a pus în biserică lîngă mormîntul sfîntului, pe cînd se făcea cîntarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzînd această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptîndu-se, au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?” Şi li se părea că sînt în vis. Apoi, cunoscînd cu adevărat că sînt în Tesalonic şi văzînd mormîntul sfîntului şi popor mult stînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfîntului Mucenic Dimitrie şi toate cele întîmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfîntului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mîinile agarenilor (turcilor), mergînd cîţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfîntului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întîlnit amîndoi. Mai întîi ostaşul a zis către arhiereu: „Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: „Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfîrşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: „De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?” Atunci Sfîntul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: „Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mîinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. „Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!”.

Atunci a lăcrimat şi Sfîntul Dimitrie şi i-a zis: „Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dînşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci”. Zicînd acestea, amîndoi şi-au plecat capetele la pămînt şi au plîns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Cînd au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfîntul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

În această zi se mai aminteşte şi de marele cutremur care a fost la Constantinopol în timpul împărăţiei lui Leon Isaurul.

Tot în această zi s-a mutat la Domnul Cuviosul părinte Atanasie din Michidia, care a trăit în mănăstirea din Vitenia, plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit. Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, a crescut pe mormîntul lui un chiparos, chiar din pieptul cuviosului, care tămăduia cu frunzele sale toate neputinţele.

(Vezi despre aceasta, în ziua a opta a lunii aprilie, la viaţa cuviosului Nichita Mărturisitorul.)



 Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie


		

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul părintele nostru – îndumător al monahismului orthodox pe cărările rugăciunii mistice

O durere am sa scriu fiului meu…

Imagini pentru gheron Iosif

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicul său Efrem,  în prezent Gheron Efrem de Arizona, îndumător a 20 de mănăstiri ortodoxe americane


Capitolul 62


Fiul meu cel iubit, sufletelul meu sfant, ma rog sa fii in toate bine. Ceea ce vreau sa-ti scriu acum sa pastrezi. Sa o ai ca amintire. Sa o cercetezi. Cred ca o sa fie spre folosul tau. Dumnezeu, fiul meu, a facut pe om din pamant. Dupa ce a creat toate celelalte fapturi ca pe o gradina, a facut luminatorii si a impodobit cerul. Luna ca sa stapaneasca toate stelele noptii, ca un candelabru cu multe lumini, mici si mari, impodobind si infrumusetand cerul. Iar pamantul l-a impodobit cu pomi, mici si mari. Cu animale si taratoare. Pasari de toate marimile, care zboara sub cer. Animale domestice si pasari de casa pentu folosul omului. Marea cu tot felul de pesti. Toate spre hrana si spre desfatarea privirilor omului. Peste toate acestea a facut luminatorul cel mare, sa stapaneasca ziua, sa incalzeasca si sa ocroteascii totul cu caldura sa; si cu lumina sa sa infrumuseteze si sa impodobeasca toate lucrurile. Iar omul a fost facut la urma, ca imparat peste toate, ca spectator chemat la teatru. O, maretie ! O, cinste ce aduce omului ! Toate aduc slava lui Dumnezeu. Unele cu vocea lor, altele cu miscarea frunzelor lor; fiecare are glasul sau; si cea mai neinsemnata iarba, daca o superi, striga; mireasma pe care o scoate este glasul ei. Toate acestea despre care vorbeste Sfanta Scriptura, toate au fost facute pentru om. De aceea omul a fost facut la sfarsitul tuturor. Pentru a le vedea pe toate bune foarte si ca sa se bucure cu placere la vederea lor. Cum a fost facut omul ? A luat Dumnezeu tarana, cea mai umila materie, pentru ca sa fie totdeauna smerit; nimic mai umil decat tarana. A mesterit pastila de lut si, sufland in ea, a creat sufletul omului. Ca intre patru pereti de lut a pus Dumnezeu suflarea dumnezeiasca. O, maretie cereasca ! O, slava si cinstire a omului ! Este tarana umila, dar este si suflare dumnezeiasca ! Va veni ceasul cand se va preschimba. ” Pamant esti si in pamant te vei intoarce „. Se va implini cuvantul Creatorului. Dar suflarea dumnezeiasca, rasuflarea divina, ce se va intampla cu ea ? Asa cum pamantul va merge in pamant, tot asa si sufletul, care este suflare a lui Dumnezeu, se va intoarce la Dumnezeu. Da, dar cum ? Cand a iesit de la Dumnezeu, suflarea dumnezeiasca era binemirositoare, acum mai este aceeasi ? Nu, nu mai este. Ce se va intampla,a tunci ? Este nevoie de curatire. Lacrimi, jelire, durere, pentru ca ai suparat pe Dumnezeu, parintele tau Cel atat de bun si binefacator – care te-a slavit atat de mult pe tine, lut neputincios, ti-a daruit suflarea Sa dumnezeiasca. Aceste fapte ale pocaintei, cu harul Lui, te vor curati. Asadar, plangi si jeleste pentru ca sa te Dumnezeti iarasi la starea cea dintai. Cand vei plange cu durere multa in suflet pentru ca ai pacatuit, pentru ca ai suparat pe Dumnezeu, dupa plans, te va umbri mangaierea si dulceata. Atunci se deschide usa rugaciunii. Am vazut un om plangand care a voit sa-si opreasca lacrimile pentru ca trecea cineva pe acolo, dar nu a putut. Pentru ca atunci lacrimile curg cu atat iures, ca si cand ai fi ranit de moarte. Rugaciunea cu durere da nastere la jelire. Jelirea aduce lacrimile. Lacrimile dau nastere iarasi la o rugaciune si mai curata. Deoarece lacrima, ca mir binemirositor, inlatura murdaria si curateste suflarea lui Dumnezeu, care ca un porumbel este inchisa intre patru pereti, ca intre cele patru stihii…

Atunci, de indata ce se destrama peretii si cad, ea zboara ca o porumbita la Tatal, de unde a iesit.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici şi notari Marcian şi Martirie (25 octombrie)

Imagine similară


Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Cînd s-a înmulţit necuratul eres al lui Arie, mari dezbinări au avut loc în biserica lui Hristos, încît aceasta a fost despărţită în două. Atunci s-a pornit o mare prigoană împotriva credincioşilor din partea arienilor, întocmai ca şi de la închinătorii de idoli, căci erau urîţi, chinuiţi şi ucişi toţi cei care Îl mărturiseau pe Hristos ca pe Făcătorul, iar nu ca făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu om simplu. Mai ales s-a înmulţit arieneasca putere, pentru că însuşi împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a căzut în acest eres. Acesta avea în curtea sa doi boieri mari, pe Evsevie şi Filip, care erau arieni şi care îi prigoneau mult pe cei dreptcredincioşi şi supărau Biserica lui Hristos. Ei au fost pricinuitorii izgonirii şi morţii celui între sfinţi, părintele nostru Pavel mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, pe care l-au trimis în Armenia şi au îndemnat pe arieni ca să-l sugrume, lucru care s-a şi făcut, iar în locul lui în scaun au rînduit pe Macedoniu. Asemenea şi pe mulţi alţi dascăli şi mărturisitori ai dreptei credinţe i-au pierdut în diferite feluri, între care erau şi mucenicii Marcian şi Martirie, care cu scrierile şi cuvintele lor au împodobit foarte mult Biserica lui Dumnezeu. Ei au lăsat multe învăţături bisericeşti din care se adăpau fiii duhovniceşti.

Amîndoi au slujit pe lîngă pomenitul sfînt mărturisitor şi patriarh Pavel. Marcian era citeţ şi Martirie era ipodiacon. Amîndoi erau notari care scriau toate învăţăturile şi faptele patriarhului lor, prin care întăreau dreapta credinţă. Ei mai erau şi mari propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu şi slujitori ai Bisericii, pe care o apărau ca două paveze împotriva ereziilor, pentru că Domnul le-a dat lor înţelepciune, precum şi credincioşilor lor ucenici, împotriva căreia arienii, care îi prigoneau, nu puteau să se împotrivească, nici să răspundă. După izgonirea şi moartea Sfîntului Pavel, începătorii de eresuri au îndreptat otrava lor asupra celor doi ucenici ai săi, Marcian şi Martirie. Mai întîi, ca un cărbune de foc în cenuşă, ascundeau mînia lor în vicleşug şi se sileau cu meşteşugită înşelăciune să-i întoarcă de la dreapta credinţă la păgînătatea lor, dîndu-le mult aur plăcuţilor lui Dumnezeu şi făgăduindu-le să le mijlocească de la împărat mari daruri, să-i ridice la scaune arhiereşti şi să-i facă stăpîni peste multe averi, numai să primească credinţa lor cea rătăcită. Dar ei, nesocotind toate acestea, n-au primit aurul, nici cinstea făgăduită lor, şi au rîs de acest vicleşug, voind mai bine să rabde ocară, necinste, chinuri şi moarte pentru dreapta credinţă, decît, vieţuind în eresuri, să aibă bogăţie, slavă şi cinste.

Văzînd ereticii că nu pot cu nimic să-i înduplece pe sfinţii mucenici şi mărturisitori la a lor rea credinţă, i-au condamnat la moarte, pe care sfinţii o doreau pentru Hristos, mai mult decît viaţa. Cînd i-au prins şi i-au dus la locul de ucidere, şi-au cerut puţină vreme pentru rugăciune şi, ridicînd ochii şi înălţînd mîinile în sus, au zis: „Doamne Dumnezeule, Cel ce ai creat deosebit inimile noastre, Cel ce cunoşti faptele noastre, primeşte în pace sufletele robilor Tăi, căci pentru Tine murim şi ne socotim ca nişte oi duse la tăiere. Ne bucurăm, însă, că pentru numele Tău ieşim cu o aşa moarte din viaţă, învredniceşte-ne pe noi să fim părtaşi vieţii veşnice, Tu care eşti viaţa noastră”. Rugîndu-se aşa, cînd au spus „Amin”, şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete, pe care le-au tăiat necredincioşii arieni, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Iar unii dintre credincioşi au luat cinstitele lor moaşte şi le-au îngropat la porţile Melandiei, în cetatea Constantinopolului, cărora, mai pe urmă, cel dintre sfinţi, părintele nostru Ioan Gură de Aur, le-a zidit o biserică din temelie, în care se făceau multe tămăduiri, cu rugăciunea sfinţilor mucenici, întru slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat în veci. Amin.

În această zi se mai face pomenirea Sfîntului Mucenic Anastasie, care de bunăvoie s-a dat în mîinile păgînilor, la chinuirea cea pentru Hristos, şi cu sabia a fost tăiat.

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie

Lume desartă! Lume înselătoare! Nimic bun nu ai în tine !

Cuviosul nostru Părinte Iosif Isihastul


Capitolul 61

Fiica mea draga, Fotini, inima mea dumnezeiasca si sfanta, ma rog sa fii bine. Copilasul meu, micutul meu fluturas ! Am primit scrisoarea ta si-am citit cele ce mi-ai scris. M-am bucurat ca sunteti toti bine. Dar eu nu sunt bine. Cheltuieli multe si medicamente, dar sanatate deloc. Incet-incet, pasesc spre patria de dincolo. ” Nu avem aici cetate statatoare „. Obstea incearca cu toate mijloacele sa ma intoarca, dar din nefericire ma indrept cu repeziciune spre mormant. Voi merge acolo sa va astept. Fotini, copila mea draga, lumina mea ! Am fost mugurasi si am devenit flori. Au cazut frunzele, le-a imprastiat vantul si le-am uitat. Ca iarba m-am uscat si floarea a cazut. Ce ne-a mai ramas ? Numai ceea ce am facut si am trimis in viata cealalta. Numai aceea ramane neatinsa. Nimeni nu poate sa se atinga de ceea ce am trimis acolo. Nimeni nu poate sa ne lipseasca. De aceea, Fotini, acolo sa adunam averi cat putem. Daca murim ceasul acesta si lasam in urma noastra ceva, altii se vor bucura, iar tu vei fi uitat ca si cand n-ai fi existat niciodata. Lume desarta ! Lume inselatoare ! Nimic bun nu ai in tine! Totul minciuna. Totul inselaciune. Ne inseli, iti bati joc de noi, te joci cu noi. Ne arati ani multi si daruri si sanatate multa, si dintr-o data vine moartea. Ca fumul se risipesc toate, ca o panza de paianjen se destrama. Aceasta este, fiica mea, placerea lumii. Ia deci invatatura. Plangi si jeleste. Ai cunoscut foarte bine pe Dumnezeu. Ai grija si striga neincetat : ” Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai vazut pe Fotini, roaba ta, fiind altadata lumina. Deschide iarasi cerurile Tale si picura o picatura din harul Tau dumnezeiesc. Lumineaza-mi ochii sufletului meu si fa mila cu mine ! 0 ! Dumnezeul meu ! Dumnezeul meu ! Care vezi cele ascunse ale sufletului meu ! Indulceste-mi inima pe care cei rau a facut-o amara si a uitat iubirea Ta „. Acestea sa strigi si sa spui. Acum, cand iti scriu, inflamatia a ajuns pana la ochi; s-a dus parintele la Dafni si, fara sa stiu eu, s-a inteles la telefon cu un doctor si l-au adus spunandu-mi ca era in trecere pe aici. M-a consultat si mi-a spus ca am cardiopatie, care este provocata de amigdalele imflamate. Mi-a dat pastile pentru inflamatie si injectii intaritoare pentru amigdale, ca acelea pe care mi le-a trimis Ioannis. 0 mie trei sute de drame vizita doctorului ! Din fericire, am fii duhovnicesti in America si toti imi scriu : „Ai grija de sanatatea ta ! Nu ne lasa orfani !” si imi trimit bani. Alta vizita, o mie sase sute, cu medicamentele.

Acestea ! Si de vreau si de nu vreau, nu ma lasa sa mor. Ai rabdare.