Zi: 27 octombrie 2018

Viata în Înviere

Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus

Sâmbăta de Sus



        Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând „Bucuraţi-vă” şi „Nu vă temeţi” (Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul şi pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: „Pace vouă!”. Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii le-a spus „Pace vouă!” (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa noastră.


Sursa

Inima nu se poate împărți; numai lui Dumnezeu să te închini și numai Acestuia să-I slujești

Imagini pentru gheron Iosif



Capitolul 64 


        Rugaciunea inimii despre care am vorbit mai sus este : ” Doamne Iisuse Hristoase…, miluieste-ma ” . Aceasta rugaciune sa o spui dupa cum urmeaza : prin intermediul respiratiei cobori mintea in inima, cum spun toti parintii niptici, si iti tii respiralta cat poti mai mult, fiind atent numai la cuvintele rugaciunii. La inceput este multa osteneala, deoarece mintea nu a invatat sa nu mai rataceasca, dar cu timpul ea invata sa stea pe loc. Am vazut un frate care reusea sa tina mintea in inima sase ore; alteori si mai mult. Rugaciunea se face cu multa osteneala la inceput. Dar, dupa aceea, se spune fara osteneala si cu nespusa desfatare sufleteasca. Deoarece avem inrudirea cu Dumnezeu – nu dupa fiinta, ci, asa cum am spus, pentru ca suntem suflarea lui Duninezeu – atunci cand ne curatim de pacat prin post, priveghere si prin rugaciunea aceasta despre care vorbim, prin lucrare cu multa silinta si veghere, mintea fiind prinsa in inima si nefiind lasata sa iasa, ne vede Bunul Dumnezeu si trimite harul Sau racoritor. Acesta, ca un nor straveziu, lumineaza si omul cel dinlauntru, care se afla cu putin inainte in intuneric, priveste ca luminat de departe. Si ramane harul cu el atat cat vrea Domnul. Acest lucru se face continuu si omul se curateste continuu si se desavarseste cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cand harul te umbreste si suflarea lui Dumnezeu care este sufletul nostru, dupa cum am spus – se inalta aprinsa de dragoste, atunci se realizeaza unirea cea dumnezeiasca. Si atat de mult se afunda sufletul in Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge unul de celalalt, ca soarele si lumina sau focul cu fierul inrosit, care se unesc cu adevarat. Aceasta sei ntampla deoarece suflarea lui Dumnezeu – sufletul – si harul izvorasc din acelasi izvor, care este dulcele nostru Dumnezeu. O, cata frumusete la Bunul nostru Dumnezeu ! Cata milostivire ! Nu are nici cel mai mic interes, nu are in nici un fel nevoie de om, mai presus de desavarsire cum este. Dar, dorind sa transmita darurile Sale cele mai presus de desavarsire, a creat toate fapturile. si creand pe om, l-a asezat imparat si i-a daruit tot ceea ce crease mai inainte. Un singur lucru cere Dumnezeu; sa-L cinstesti, sa-L iubesti si sa pazesti poruncile Lui, recunoscand ca El este Facatorul tau. Nu vrea ca sa imparti slava Lui si sa te inchini la altceva. Nu vrea ca sa iubesti nimic altceva mai mult decat pe El. De aceea, dand poruncile Sale lui Moise, spune : ” Asculta, Israele, sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta, din tot cugetul tau. ” Ai inteles, bunul meu copil ? Nicaieri altundeva nu trebuie sa incline dragostea ta, ci din toata puterea ta, toata dorirea sufletului tau sa iubeasca pe Domnul. Asa te va umbri harul Lui. Inima nu se poate imparti; numai lui Dumnezeu sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti. Ah, atunci ! Atunci va veni inlauntrul tau Hristos, care este Cuvantul, impreuna cu Tatal si cu Duhul si vei fi biserica, locas al lui Dumnezeu. Atunci, rugaciunea isi va supune mintea si va pune stapanire pe ea. O bucurie ! O, bucurie, pentru nefericitul lut ! Cate bunatati ne daruieste Domnul ! Am vazut un frate care, avand aceasta dragoste, a fost rapit in extaz. Si a vazut intr-o mare de lumina trei tineri de aceeasi varsta. Acestia il binecuvantau strigand : ” Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat; Aliluia ! ” Au spus de mai multe ori aceasta, binecuvantandu-l si minunandu-se cata dragoste avea pentru Dumnezeu fratele acela. Nu cauta alt mod de a te apropia de Dumnezeu ! Numai sa-L iubesti din tot sufletul tau. Atunci nu mai cauti la trupul tau, ci il chinui pentru a birui patimile. Iar puterea pentru a birui ti-o daruieste tot Dumnezeu. Si cu cat te curatesti de patimi, cu atat dobandesti pace, te inteleplesti si Il intelegi pe Dumnezeu.

Post scriptum

Iubitul meu fiu, micutul meu copil, am inceput sa-ti scriu. Tu sa copiezi cele ce-ti scriu si sa mi le trimiti inapoi, ca sa stiu unde am ramas. Apoi sa faci o cartulie mica. Am sa-ti scriu lucruri minunate, pe care nu ai de unde sa le auzi din alta parte. Din inspiratia mea. Lucrare si vedere dumnezeiasca.

Ma apropii de moarte. Am fost prins tot de boala. Dar nu ma opresc. Vreau sa fac ceva bun. Chiar daca imi va iesi sufletul, sa iasa cu multa lupta.

Banii pe care ii trimiteti ajung la doctori, la saraci, pe medicamente. Nu prisoseste nimic. Acum vor sa cumpere faina si ma cearta, dar eu ma uit adesea la chiparosii unde-mi vor sapa mormantul.

Viața Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

(28 octombrie)

„Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit”.



        Vicina a fost un oraş important în secolele XIII-XIV, aşezat în regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din faţa aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul Noviodunum). Scaunul mitropolitan de la Vicina a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdicţie bizantină. Perioada de la jumătatea secolului al XIV-lea, când Iachint devine mitropolit, este marcată de criza Imperiului Bizantin, care, slăbit de războaie interne, nu-şi mai putea exercita protecţia asupra cetăţii Vicina. Prin anii 1337-1338, Vicina fusese deja cucerită şi prădată de tătari, pentru ca din 1352 să intre sub ocupaţie genoveză.

În acest context, este posibil ca mitropolitul Iachint să se fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, sub domnitorii Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364). Alungând hoardele tătare ce organizau expediţii  de jaf în voievodat, domnitorul Ţării Româneşti ajunsese să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia şi Marea Neagră. Nu avem certitudine cu privire la data când Sfântul Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina. Cert este că, în anul 1359, se afla în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Drept răspuns la stăruinţele domnitorului român, în urma unei corespondenţe a Cancelariei domneşti cu Patriarhia Ecumenică, în mai 1359 un document patriarhal aprobă mutarea ierarhului Iachint, de la Vicina la Curtea de Argeş. Sinodul din Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Calist, în timpul împăratului Ioan V. Paleologul, numea pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“. Aportul ierarhului ortodox la recunoaşterea scaunului vlădicesc, deja existent la Argeş, de către Patriarhia Ecumenică este deosebit de important, în contextul politic al vremii. Regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut pentru prozelitismul său, exercita presiuni asupra voievodului român pentru acceptarea confesiunii catolice în Ţara Românească.

Amintita corespondenţă cu Patriarhia Ecumenică dovedeşte rodnica misiune a mitropolitului Iachint pe lângă domnul Nicolae Alexandru, care îi cerea  patriarhului Calist al Constantinopolului „numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de marele voievod”. Domnitorul însuşi primea sfat de la patriarhul ecumenic, în scrisoarea din mai 1359, „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele din afară şi străine credinţei”. Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Sfântul Iachint a organizat viaţa bisericească din Ţara Românească, hirotonind preoţi şi construind biserici de mir pentru popor.

Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit.  Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte a fost gazdă a călugărilor valahi, care se întorceau în ţară cu experienţă duhovnicească athonită. Mănăstirile Tismana, „Sfântul Nicolae” – Domnesc din Curtea de Argeş sau Negru-Vodă din Câmpulung datorează buna organizare încă de la începuturi Sfântului Ierarh Iachint. Ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul purta de grijă românilor transilvăneni, cărora le hirotonea clerici şi le trimitea misionari.

În ultimii ani din viaţă îl găsim la reşedinţa mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I (1364-1377), cel de-al treilea voievod român în timpul căruia a păstorit. În anul 1370, Iachint trimitea patriarhului ecumenic Filotei o scrisoare prin care justifica absenţa de la şedinţele Sinodului Patriarhal, nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii. Vârsta înaintată şi sănătatea precară a mitropolitului Iachint l-au determinat pe domnul Vladislav I să-l oprească de la o aşa lungă deplasare. În aceeaşi scrisoare, mitropolitul Ungrovlahiei se îngrijea de viitorul scaunului vlădicesc de la Argeş, cunoscându-şi sfârşitul aproape. Astfel, cerea patriarhului ecumenic ca dicheofilaxul Daniil Critopol – juristul patriarhal trimis în Ţara Românească să cerceteze activitatea bisericească – „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia“. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţa din 8 iulie 2008, a hotărât canonizarea celui dintâi Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina. La data de 26 octombrie 2008 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării sale.



Sursa:


„Verbum orandi” sau cuvânt despre rugăciune

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul

Sfântul Siluan Athonitul: Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Justin cel nou, Theologul



Mănăstirea Sfinților Arhangheli, localitatea Celie, Serbia.

       Orice nou mădular al Bisericii înseamnă adaos la trupul Bisericii și creștere a trupului ei. Pentru că fiecare, în lucrarea sa cu răspundere, se face de un trup cu trupul Bisericii. Iar locul cuvenit în trupul Bisericii i-l împarte Însuși Domnul, făcîndu-l parte vie și alcătuitoare a ei. Cu adevărat, numai în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii toți lucrează pentru fiecare șifiecare pentru toți, toți trăiesc pentru fiecare și fiecare trăiește pentru toți.

Cu adevărat, numai în Biserică a fost dezlegată în chip desăvîrșit atît problema persoanei, cât și cea a societății; și numai în Biserică a fost înfăptuită și persoana desăvîrșită, și societatea desăvîrșită. De fapt, înafara Bisericii nu există nici persoană adevărată, nici societate adevărată.

Sfîntul Ioan Damaschin bine-vestește: „Hristos, capul nostru, ni Se împărtășește nouă pe Sine Însuși,  și prin aceasta ne unește cu Sine și între noi, fapt în urma căruia avem unii către alții potrivire, deși fiecare dobîndește ajutorul Duhului atît cît poate să-l încapă”.





Sursa: 

Imagini pentru Biserica ortodoxa și ecumenismul