Lună: noiembrie 2018

Pomenirea Sfîntului Prooroc Naum (1_decembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Sfîntul Prooroc Naum era din Elcheseea, de cea parte de Iordan, în dreptul Vegavariei, din seminţia lui Simeon. Acesta, după Sfîntul Prooroc Iona, a proorocit ninivitenilor, cum că cetatea lor se va pierde cu apă şi cu foc; lucru care s-a şi făcut. Pentru că ninivitenii care se pocăiseră puţină vreme prin propoveduirea lui Iona, văzînd că nu s-a împlinit asupra lor proorocirea acestuia, iarăşi s-au întors la faptele lor cele rele dintîi şi iarăşi au pornit spre mînie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Deci i-au ajuns pe ei această pierdere în chipul următor: era lîngă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, şi, făcîndu-se cutremur mare de pămînt, s-a scufundat cetatea în iezerul acela; iar o parte a cetăţii, care rămăsese pe munte, ieşind foc din pustie a ars-o.

Aşa s-a împlinit proorocirea lui Naum, pedepsind Dumnezeu pe poporul cel păcătos, cu judecata Sa cea dreaptă. Căci pe cei ce îi miluise în zilele lui Iona Proorocul pentru pocăinţa lor, pe aceia iarăşi, după ce s-au răzvrătit, i-a pierdut mai pe urmă.

Sfîntul Prooroc Naum a mai proorocit şi altele din cele ce aveau să fie şi a adormit cu pace la patruzeci şi cinci de ani de la naşterea sa şi a fost îngropat cu cinste în pămîntul său.

Viaţa Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat (30_noiembrie)

Imagini pentru pestera sf andrei

Peștera Sfântului Apostol Andrei , jud. Constanța, România 


       Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.

Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.

Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.

Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:

Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine”.

Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.

Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.

Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte „casa vînătorilor”. După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.

Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi – care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.

După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: „Am aflat un mesia, ci pe Mesia”. Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. „Acela este Iisus”. Pentru aceasta n-a zis că „am aflat un mesia”, adică pe un oarecare Hristos, căci „mesii” şi „hristoşi” se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.

Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.

Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?

Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.

Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.

Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă – căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: „Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine”. N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.

Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit „întîi chemat”. Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.

După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.

Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos – că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.

Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.

Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.

Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia – şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.

Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor…, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.

Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.

Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.

Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.

Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.

Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.

Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.

Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.

Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.

Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.

Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.

În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.

Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.

Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.

Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.

După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.

Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.

Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.

Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.

Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurîndu-se.

Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul, învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.

O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.

Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.

Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.

Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.

Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.

La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.

Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: „Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei”.

Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni, cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.

De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică – cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o „Cetatea lui Constantin”.

În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.

Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.

După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.

Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!” Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.

N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.

Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.

Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: „Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi”. Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.

Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.

Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.

Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou, care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mîntuirea neamului omenesc.

Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat – despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis, plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.

Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: „Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă”.

Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.

Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: „Ea, de cînd tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.

Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.

Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.

Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.

Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:

„Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit şi după cît am putut o istorisim”.

Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: „Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei”.

Iar Egheat a zis către dînsul: „Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?”

Sfîntul Andrei a zis: „Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei”.

Egheat a zis: „Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce”. Sfîntul Andrei a răspuns: „O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit”. Iar Egheat a zis: „Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce”.

Apostolul a răspuns: „Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie”. Iar el a răspuns: „Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele”. Sfîntul Andrei a răspuns: „Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare”. Egheat a zis: „Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta”. Iar apostolul a zis: „De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată”. Egheat a zis: „Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte”.

Apostolul a răspuns: „Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău”. Egheat a zis: „Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?”

Sfîntul Andrei a răspuns: „Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa”.

După acestea Egheat a zis: „Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi”.

Sfîntul Andrei a răspuns: „Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu”. Egheat a zis: „Cum poate fi aceasta?”

Sfîntul Andrei a răspuns: „Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi”. Egheat a zis: „Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca”. Apostolul a răspuns: „Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa”. Egheat a zis: „Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?” Apostolul a răspuns: „Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină”.

Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: „Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.

Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El”.

Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: „Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc”. Sfîntul Andrei a răspuns: „A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui”.

Egheat a zis: „Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi”.

La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: „Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El”.

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: „Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni”. Sfîntul Andrei a răspuns: „Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic”.

Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: „Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?” Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:

„Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine”.

Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: „Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt”. Iar Sfîntul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.

Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi zicînd: „Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea”.

Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:

„Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă”.

Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu”.

Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi – după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.

Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.

Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.

Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.

Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei.

Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.

Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei, acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.

Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Ştefan cel Nou, făcătorul de minuni (28_noiembrie)


         Este un lucru drept şi tuturor creştinilor bine primit – după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăşi de pomenirea sfinţilor, precum zice şi acel vers al lui David: Pomenirea drepţilor cu laude şi celor drepţi li se cuvine laudă. Nu numai atît, dar este cuvios lucru şi dorit a avea pururea întru pomenire nevoinţele şi isprăvile sfinţilor, cele cu vitejie făcute. Tot aşa este cuvios şi drept lucru a scrie în cărţi faptele lor, pentru că prin vedere şi prin auzire ne suim către fapta bună şi către dumnezeiasca rîvnă, în care se împlineşte acea Scriptură ce zice: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amîndouă se văd ca prin icoană şi prin cuvîntul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuieşte de la cei ce au cu meşteşug acea ştiinţă. Iar cuvîntul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc şi prin învăţătura cunoştinţei, cu taină au învăţat cele dumnezeieşti.

Deci eu, fiind neîmpărtăşit de acestea amîndouă, mă tem şi sînt fără îndrăzneală ca să deschid gura şi să întind mîna, ca nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mîndriei cînd voi grăi. Căci cursă mare sînt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, şi se prinde cu graiurile gurii lui fiecare şi răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare şi iubit este Cuviosul Mucenic Ştefan, care întîi începe această prăznuire şi multă este nimicnicia săracei mele minţi şi puţina-mi iscusinţă. Şi de unde voi începe cununa laudelor vieţii lui şi cum voi povesti strălucirea şi osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiţilor. Sau cum voi pune buna îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvîrşite de dînsul prin darul cel de sus, avînd minunată povestire, îmi tulbură gîndul, îl înspăimîntă şi îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cît va ajunge puterea minţii mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osîndă a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osîndă a nu grăi după putere.

De aceea, avînd deopotrivă cuvîntul şi înţelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnîndu-mă, am început a scrie, avînd în minte neascultarea cea strămoşească a Evei şi pe robul cel leneş care a îngropat în pămînt talantul; ca nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viaţă ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ştefan.

Pentru că, precum norul ascunde soarele, aşa şi vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Şi măcar că patruzeci şi doi de ani sînt de cînd a suferit sfinţitul sfîrşit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ştefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbaţi iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergînd ici şi colo, şi adunînd din tinereţe şi pînă la bătrîneţe, povestirile naşterii şi ale morţii, preaveselitoare şi minunate; adunînd ca dintr-un adînc, din vremea cea lungă şi din uitare culegîndu-le, ca şi albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.

Astfel am fost povăţuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credinţă înţeleg, şi cuvînt al celor ce se zic şi tuturor toate este şi se face; Cela ce dă lumină de învăţătură spre a cunoaşte cînd se cade a spune cuvînt căci arătarea cuvintelor Lui luminează şi înţelepţeşte pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvîntul prin lungi cuvîntări, ţinîndu-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Şi voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutaţi, făcînd milostiv pe Dumnezeu pentru viaţa mea înrăutăţită şi cerînd cuvînt pentru deschiderea gurii mele, ca nu cumva să mă osîndesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit şi vrednic de cuvînt aducînd, care, nici după neputinţa mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lîngă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună şi toată dăruirea cea desăvîrşită de sus este, pogorîndu-se întru cei vrednici ai Duhului, spre acelaşi început al vieţii, precum am zis, voi veni, aflînd bun şi degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.

Dar tu, o, sfinţită prăznuire a creştinilor şi cîţi aţi gustat din filosofia cea după Hristos cu vîrful degetului, sîrguiţi-vă cu fierbinţeală în adevărată credinţă, să puneţi urechile minţii. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate şi cu trupească sporire şi slăvire, ca la elini.

Deci, acest bogat hrănitor şi aducător de bucurie al sfintei ospătări şi al vostru al tuturor celor împreună chemaţi la ascultare, cel cu numele întîiului mucenic şi cu lucrul de un nume şi de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu naşterea, creşterea, jertfa cunoscută părinţilor noştri şi ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie şi Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăţiei lui, iar de la zidirea lumii, şase mii două sute douăzeci şi doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviţi în vrednicii, nici din cei îmbelşugaţi cu bogăţie din păgînătate, ci din cei ce vieţuiesc în îndestulare, apostoleşte zic, şi din lucrul mîinilor sale se hrănea; din care şi pe cei lipsiţi îi împărtăşea cu îndestulare.

Acesta locuia în partea uliţei împărăteşti cea de obşte, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sînt case mari ce se numesc ale lui Consta. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip şi amîndoi hrănindu-se cu dreapta credinţă, li s-au născut două fiice. Deci, născîndu-se ele şi la vîrstă venind, hrăneau părinţii pe fiicele lor din Scriptură şi în dreapta credinţă, asemenea lor.

Şi dreptcredincioasa lor mamă, văzînd vremea curgînd şi că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credinţă neîndoită, şi gîndind la Sara, Ana şi Elisabeta, şi Scriptura aceea în mintea ei luînd-o, că cel ce caută află şi celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.

Şi precum aceea în cortul Legii, aşa şi aceasta nu contenea înconjurînd cinstitele locaşuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergînd şi fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducînd cereri rugătoare şi stînd aproape înaintea sfîntului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtînd în braţe pe Fiul şi Dumnezeul nostru, mîntuirea cea de obşte a neamului nostru, vărsa lacrimi şi grăia unele ca acestea:

„Acoperămîntul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora şi părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mîntuitor al celor afundaţi în mîhnire în noianul vieţii şi al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor şi podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osînda strămoaşei Eva în îndrăzneală veselitoare prin naşterea ta cea dumnezeiască; miluieşte-mă şi pe mine şi mă auzi, şi rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale – adică a Anei cînd te-a născut pe tine -, şi arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naşte şi eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău şi Dumnezeu!”

Această rugăciune îndoind-o şi întreind-o femeia, punînd obişnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecînd mila Fiului său, pe femeia ce se mîhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stînd lîngă femeie în acelaşi ceas Preacurata Fecioara Maria, cu asemenea chip ca şi a icoanei celei zugrăvite, şi coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicîndu-i: „Du-te, femeie, bucurîndu-te, că vei avea fiu!” Iar ea sculîndu-se şi tulburîndu-se în sine, a aflat către sfîrşit privegherea; şi întorcîndu-se acasă cu cîntări de laudă, a zămislit în pîntece.

Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obşte, prin hotărîrea lui Dumnezeu, i s-a încredinţat cîrma cetăţii împărăteşti. Şi de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a aşezat, nu sub obroc, ci în sfeşnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la aşezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergînd într-una, şi toată vîrsta, de la bătrîn pînă la prunc, parte bărbătească şi femeiască. Şi îngerii coborîndu-se către acea veselitoare aşezare în scaun, împreună cu toţi s-au adunat cum şi aceste două stîlpări bine roditoare ale dreptei credinţe.

Dar cinstita Ana, văzînd mulţime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului şi pentru îmbulzeală, ca nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul şi să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decît alţii, poruncind să se ţină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foişorul bisericii, în care suindu-se, aştepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfinţite. Pentru că multe cu adevărat făcîndu-se de către dînsul, atrăgea pe toţi ca să-l vadă cu ochii.

Apoi arhiereul, făcînd intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc şi îndată a strigat: „Binecuvintează, preasfinte, pe fiul meu cel din pîntece”. Iar luminătorul întorcînd ochii cu linişte şi pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mişcat, cel plin de taine a zis: „Rodul pîntecelui tău, după credinţa ta, femeie, să-l binecuvinteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui Ştefan, întîiul mucenic”.

Cu adevărat, credinţa cea bună, are şi mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mîntuitorul Hristos: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti, aşa şi aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos şi încă mai mult, primind şi numele pruncului ce avea a se naşte.

Sfîrşindu-se obişnuita învăţătură de taine, cuminecîndu-se toţi cu dumnezeieştile şi Preacuratele Taine ale lui Hristos şi cu mergerea în pace acasă, toţi depărtîndu-se, după cîteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întîiului mucenic Ştefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.

Trecînd cele opt zile şi ducînd pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărît. Asemenea şi în Postul Mare, ducîndu-l în braţele sale maica sa, precum a adus Ana cea vestită pe sfinţitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcîndu-şi rugăciunea, şi-au luat cererea şi înaintea acelei dumnezeieşti icoane iarăşi stînd, cu lacrimi mulţumind, zicea:

„Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea naşterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mîhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mîntuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutîndu-te, te-am aflat pe tine şi mai mult am luat, nu numai fiu, ci şi numele lui l-am primit de la slujitorul tău şi păstorul nostru”.

Apoi ridicînd mîinile şi la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăşi striga: „Primeşte, o, Stăpînă, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primeşte pe fiul care s-a rînduit mie mai înainte de zămislire; primeşte împrumutătoare, datoria datornicilor”.

Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întîrzierea rugăciunii şi pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcîndu-se fără glas şi de spaimă uimindu-se, arătînd către dumnezeiasca icoană, a zis: „Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezăşuitoare, părtinitoare şi ajutătoarea naşterii lui Ştefan”. Apoi plecîndu-şi amîndoi capetele şi închinîndu-se acelui sfînt pămînt şi mulţumind ajutătoarei tuturor creştinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.

Ajungînd sfînta şi purtătoarea de viaţă Învierea Mîntuitorului, pe cel sfinţit din pruncie luîndu-l părinţii, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sîmbete şi pe sfinţitul prunc îl aduc la baia naşterii celei de a doua, şi se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viaţă, de însuşi preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzînd la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: „Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce din pîntece numele i-ai cunoscut”.

Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuinţă să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucînd capul tatălui cu o mînă şi cu cealaltă arătînd pe prunc cu degetul, a zis: „Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat”. Astfel, după binecuvîntare, au mers acasă.

Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ştefan. Acestea pentru zămislirea, naşterea, numirea şi luminarea lui, sînt preaveselitoare şi adevărate povestiri. Să începem dar şi cuvîntul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea uşilor sînt unele ca acestea, cu mult mai vîrtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naştere de a doua, născîndu-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sîn l-a alăptat cu lapte tainic şi, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoştinţa dumnezeieştilor gînduri.

Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit şi ca o maică l-a hrănit şi din dumnezeieştile cugetări l-a învăţat. Viaţa acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumuseţat şi la înălţime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, şi l-a primit pe acesta, care venise din nefiinţă, şi cînd s-a mutat din cele de aici, iarăşi l-a primit ca pe un străin, Care şi martor al vitejiei lui are să i se facă, cînd Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.

Dar am greşit în aceste cuvinte, căci, lăsînd cele ce trebuia să grăiesc mai întîi, am făcut ca cei care încep întîi acoperămîntul casei să-l săvîrşească. Deci, de aici ţinta cuvîntului meu va fi iarăşi către cele dinainte. Părinţii acestui preasfinţit copil, văzînd că vîrsta copilului trece şi ajunge vîrsta de şase ani, l-a dat la învăţătura cărţii şi a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătîndu-se în ştiinţe, a covîrşit pe toţi, nu numai în acestea, ci şi de toată fapta bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfinţita sa maică, mergînd noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încît în vremea catismelor, citirea săvîrşindu-se, stătea înaintea sfintei uşi şi luînd aminte la citeţ, din ascultare el a învăţat cele ce se citeau şi în gură le avea, ori mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur şi curgătoare de miere; căci zicea că mai mult doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.

Astfel, cel din pruncie sfinţit şi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului celui de obşte urmînd în toate, pe cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte în toate zilele tinzînd, nu contenea ca David să zică: Cugetînd ziua şi noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor. Căci ştia, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ştefan învăţînd, pe mulţi din cei de o vîrstă cu el i-a întrecut în puţină vreme, prin iubirea de Dumnezeu şi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osîrdia lui mai presus de vîrstă; încît se minunau de dînsul cei ce l-au născut, zicînd că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.

Deci, într-acestea sfinţitul tînăr se învăţa, făcîndu-şi mintea curată, luminată şi cuvîntătoare de Dumnezeu. Apoi, învăţînd dumnezeieştile Scripturi, dorea să se facă rîvnitor al sfinţilor bărbaţi, care pomeneau de dînsele. Şi acestora urmînd, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deşartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.

În vremea învăţăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părţile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecînd că nu este un lucru bun a face război creştinii între ei, l-a făcut pe păgîn a se linişti. Dar îndată tiranul a venit la împărăţie; cîinele la cele sfinte şi porcul spre mărgăritar. Şi ca o vulpe cu vicleşug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întîiul şezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.

Dar după al zecelea an al stăpînirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Şi pe poporul cel de sub dînsul adunîndu-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblînzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc şi pucioasă, zicînd: „Idolească meşteşugire este închipuirea icoanelor şi nu se cade a se închina acestora”. Iar iubitorul de Hristos şi dreptcredinciosul popor tulburîndu-se şi suspinînd, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, şi către altă socoteală a întors cuvîntul. Cu adevărat mormînt deschis era gîtlejul lui şi perete văruit inima sa.

Cunoscînd aceasta Gherman, propovăduitorul buneicredinţe, şi stînd împotriva tiranului, îi zise: „Împărate, Stăpînul Hristos şi Mîntuitorul nostru Dumnezeu, întrupîndu-Se din preacuratul sînge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi desăvîrşit arătîndu-Se ca noi şi scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit şi tot chipul idolesc s-a trimis focului şi întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi şi de la învăţătura de lume mîntuitoare a Apostolilor Lui, pînă acum sînt şapte sute treizeci şi şase de ani.

Iar părinţii cei drepţi care au petrecut în aceşti ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălţarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sînge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mîntuitorului pe stîlp; precum şi cea nefăcută de mînă în cetatea Edesa.

Apoi şi icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă şi sfintele şase soboare aflîndu-le pe acestea, au rînduit a ne închina şi a nu le depărta pe dînsele. Şi să ştii, împărate, că dacă aceasta vei ţine, pentru sfintele şi cinstitele icoane sînt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiaşi sfînt cu care în trup S-a arătat şi cu oamenii împreună a petrecut. Drept şi sfînt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinsteşte icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea”.

Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege şi răcnind ca un leu, a trimis slujitori şi purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfîntul de acolo în pumni şi cu ocări. Coborîndu-se Sfîntul Gherman şi vieţii celei singuratice părtaş făcîndu-se, era jale a vedea toată cetatea înălţînd plîngere pentru el, căci se păgubea de învăţătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tînguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.

În aceste zile triste, păgînul Anastasie, cu mînă de păgînătate, i-a luat arhieria cu ostaşi, iar nu cu hotărîrea buneicredinţe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraţilor.

Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfînta şi stăpîneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra uşii împărăteşti, care se zice sfînta Halchi (adică de aramă) şi să o dea focului; care lucru l-a şi făcut. Iar în vremea coborîrii, cu rîvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite şi cu vitejie sărind înlăuntru şi apucîndu-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncîndu-l şi tîrîndu-l la pămînt, l-au dat morţii.

Şi îndată alergînd, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie şi zicînd: „Prea necuratule şi vrăjmaşule al adevărului, pentru aceasta ai rîvnit preoţia, ca să răstorni sfintele podoabe?”

Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la faţa dreptcredincioaselor femei şi la tiran alergînd, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a şi făcut. Şi pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăţia cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoinţe.

În acea vreme Constantinopolul era în eres. Şi mîhnindu-se nu puţin cei ce locuiau într-însul cu bună credinţă, plecînd nu puţini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzînd şi părinţii fericitului Ştefan, căutau mîntuirea. Însă erau ţinuţi vrînd să împlinească făgăduinţa copilului lor; şi socotind că nu este cu putinţă ca el să petreacă în mînăstirile Bizanţului pentru tulburarea tiranului, fiind mişcaţi de Dumnezeu şi de înger povăţuindu-se – precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la faţa lui Irod, ucigaşul de prunci -, tot aşa şi aceştia împreună cu Ştefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie şi intrînd în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele şi purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, şi credinţa a luminat-o, arătînd multă vitejie împotriva celor necredincioşi Dioscor şi Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.

Acest munte este în sînul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, şi este foarte veselitor celor ce voiesc a se mîntui; înalt mai mult decît toate vîrfurile, rece, uscat şi, ca să zic aşa, atingînd de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfîntă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greşi deloc; căci unde este loc de mîntuire, acolo, pe drept cuvînt, este Ierusalimul cel adevărat.

Deci, în acest sfînt munte, de la Sfîntul Axentie pînă acum, părinţii se închideau în peşteră şi după moarte aflau raiul. Astfel, după sfîrşitul vieţii dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peşteră; după acesta, al treilea purtător de semne şi care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrînat şi plin de sfintele cărunteţi, iar după dînsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, şi părtaşul darului înainte vederii.

Deci, către Cuviosul Ioan aducînd Grigorie şi Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ştefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerînd să-l primească şi să-l învrednicească sfinţitului şi îngerescului chip, zicînd că este fiu al rugăciunii şi că, mai înainte de naştere, încă în pîntece fiind, l-a făgăduit vieţii monahiceşti. Iar cinstitul bătrîn, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, şi cunoscînd obiceiul bine statornicit al copilului, adică mişcările, liniştea feţei şi aşezarea ochilor, şi mai în scurt, tot sfîntul dar care era într-însul, a zis: „Să te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, şi să te facă vas de alegere”. Iar părinţilor lui le-a zis: „Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta”.

Făcîndu-se obişnuita slujire şi priveghere, sosind dimineaţa, după obişnuita împlinire a canonului, luîndu-l pe dînsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peşteri şi, învăţîndu-l multe, i-a zis:

„Fericit eşti, fiule Ştefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcîndu-te şi cu a doua străjuire; fericit eşti, fiule, că glasul lui Hristos îl împlineşti astăzi evangheliceşte, lăsînd tată, mamă, surori şi toate cele ce sînt astăzi şi mîine, şi porţi crucea Lui pe umeri, pentru ca să moşteneşti împărăţia cerurilor. Fericit eşti, fiule, că prooroceşte ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vîrtos decît a locui în locaşurile şi în cetăţile ereticilor celor defăimători de creştini.

Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahiceşti, căci nu este lupta împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpîniilor lumii şi întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii pentru cele cereşti, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rînduieşti, să nu ai iarăşi dor de părinţi, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit şi te-a mîntuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut şi i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci şi aceasta s-a scris: Nimeni, punînd mîna sa pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat în împărăţia cerurilor”.

Deci acestea învăţîndu-l pe dînsul şi mai multe decît acestea, apoi cerînd şi luînd din mîinile lui foarfecele, l-a tuns la vîrsta de şaisprezece ani şi l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinţii cuviosului, depărtîndu-se de munte, au ajuns acasă, lăudînd şi mărind pe Dumnezeu.

Cinstitul Ştefan începu astfel nevoinţele, purtînd grijă de merindele pentru fapta bună, dînd lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pîntecelui rodul îi era înfrînarea şi cînd îi veneau gînduri de dezmierdare trupească, iarăşi înţelepciunea îl odrăslea. Iar mînia şi iuţimea atît de mult le-a stăpînit, încît prooroceşte putem zice: „Era ca un surd, neauzind, şi ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste şi răbdare”.

Şi aşa pe toate le-a biruit şi întreitele învăluiri nălucitoare ale gîndurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare şi rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blînd, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul şi cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată şi neagoniseala cea apostolească.

Apoi ascultarea lui era fără cîrtire şi supunerea cu sîrguinţă, lucrarea cu răbdare şi ostenelile osîrduitoare, încît se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan şi zicea: „Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui şi pentru cumplita suflare a vînturilor ca nu cumva să osteneşti la slujire”. Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase şi îi aducea apa de la mare depărtare de loc.

În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc şes şi neted, unde este şi cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuşi l-a lucrat încă trăind, cînd era în munte, a făcut mînăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ştefan pentru asprimea şi greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vîrtoasă şi aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărînd apa şi făcînd toată trebuinţa în vreme de arşiţă şi de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obişnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osîrduitor şi neispitit de patimi şi de diavoli. Apoi, urmînd cinstitului său învăţător Ioan, nu lipsea de la dînsul, învăţînd să se îngrijească de cele spre mîntuire.

Cuviosul Ioan era povăţuitorul său, bărbat desăvîrşit în toate faptele cele bune şi plin de darul lui Dumnezeu şi de darul proorociei. Odată, ajungînd la munte preacinstitul Ştefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lîngă fereastra peşterii cu capul plecat şi plîngînd amar. Cum a intrat, a făcut obişnuita metanie, dar binecuvîntare n-a luat, pentru că se tînguia părintele cu amar. Iar el gîndea, pentru ce oare va fi plîngerea părintelui?

Iar acel blînd părinte, de la Dumnezeu cunoscînd gîndurile sfîntului, ridicîndu-l pe dînsul, a zis: „Pentru tine este tînguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va creşte şi se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe”. Iar cinstitul Ştefan suspinînd din inimă, a zis cu durere: „O, părinte, poate voi pieri şi eu cu păgînătatea lor, nemîntuindu-mă!” Iar Cuviosul Ioan a zis: „Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Şi mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întîmple.

În anul acela, tatăl cinstitului Ştefan şi-a sfîrşit viaţa şi venind în cetate era de faţă la îngroparea părintelui său şi după îngroparea lui, vînzînd toate averile în Constantinopol, le-a împărţit la săraci, apoi împreună cu mama sa şi cu o soră – fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mînăstire a Bizanţului -, pornind din patrie a ajuns la sfîntul munte. Iar cinstitul Ştefan făcînd a se binecuvînta mama şi sora sa de sfîntul bătrîn Ioan şi a se învăţa cuvîntul adevărului, le-a coborît pe dînsele în mînăstirea femeiască şi numărîndu-le împreună cu sfîntă obşte, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupeşti şi surorii sale. Şi după împlinirea sfîntului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintîi nevoinţă.

În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace şi de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învăţat pe Sfîntul Ştefan. Iar la sfîrşit i-a zis: „Mîntuieşte-te, fiule, şi vezi sfîrşitul primejdiei ce vine asupra ta”. Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ştefan neîntristîndu-se, ci mai vîrtos veselindu-se, a bătut în toacă şi a arătat adormirea părintelui.

Şi era veselie de pustnici din munţii cei dimprejur, din dealuri şi din văi, ca nişte cerbi însetaţi, alergînd la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfîrşit şi să-l îngroape. Şi astfel trupul lui cel cinstit şi sfînt l-a aşezat în cimitirul părinţilor, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veşnică bucurie.

Dar a merge din slavă în slavă şi de la sfînt la sfînt este lucru potrivit, căci nu lipseşte numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvîrşindu-se, era de faţă Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălţîndu-se, Elisei s-a făcut moştenitor al cojocului şi al darului îndoit. În acest fel şi purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutîndu-se, cinstitul Ştefan a moştenit locul şi darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moştenit cele dintîi învăţături ale lui şi puţin lipsea Cuviosului Ştefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moşteneşte cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit şi caracterul faptei bune a învăţătorului său.

Deci acesta, locuitor al cereştii mitropolii, Sfîntul Ştefan cel desăvîrşit între monahi, care după urmare a fost al şaselea cu numărul locuitor al dumnezeieştii peşteri şi de suflete mîntuitor, noul Israel, al şaselea fiind de la Adam şi tată al lui Enoh, cunoscîndu-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că şi el s-a cunoscut al şaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mîhnindu-se, gîndea ca un bun următor să împlinească nevoinţa învăţătorului.

Şi precum cei ce obişnuiesc a trece pe mare şi fac îndelungată călătorie – fiindcă firea apelor nu are căi rînduite -, ci la stele luînd aminte, îşi fac calea lor; şi precum, iarăşi, cei ce umblă pe uscat, cînd voiesc a merge undeva, nu se încredinţează drumurilor necunoscute, temîndu-se de rătăcire şi îngrozindu-se de pîndirile tîlharilor, ci caută drumurile cele împărăteşti şi cu multă întemeiere săvîrşesc calea; în asemenea chip a fost şi prea fericitul părinte Ştefan, fiindcă voia a trece noian de viaţă grea şi se sîrguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la nişte stele ce-l povăţuiau de sus, căuta la învăţătorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi la cuvioşii cinci părinţi dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peşteri, de la Axentie pînă la Ioan.

Şi ca pe o cale împărătească şi ca pe un drum mare urmînd calea cea călcată de aceştia, sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuţă strîmtă şi s-a încuiat într-o stîncă de sub pămînt la treizeci şi unu de ani ai vieţii sale. Apoi învăţînd iubirea de linişte, a ajuns desăvîrşit, nimic cîştigînd din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca şi într-un stup, în peştera muntelui închizîndu-se Cuviosul Ştefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sîrguinţă, aducînd-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.

Astfel, iscusindu-şi simţirile ca să se deprindă a cunoaşte pe cel bun din cel rău, a învăţat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meşteşugul pescăresc, precum şi al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vîrtos prin ostenelile sale să dea şi celui ce are de trebuinţă. De toată grija pămîntească lepădîndu-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni şi în posturi. Nu numai atît, ci şi de toată fapta bună purtînd grijă, ca un lucrător de pămînt ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curăţind gîndurile ce se ridică la cunoştinţa lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiţi-vă vouă înnoiri şi să nu semănaţi peste spini.

În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ştefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stînd. Şi ce se întîmpla din petrecerea lui cea bună? Mulţi aprinzîndu-se de dumnezeiasca rîvnă pentru Hristos, au alergat acolo şi împreună cu dînsul se rugau ca să dobîndească sălăşluirea şi l-au rugat să li se facă povăţuitor al vieţii lor celei după Dumnezeu.

Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcîndu-se tuturor toate şi învăţînd a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci şi pe ale aproapelui, ca să se mîntuiască. Acolo au mers către dînsul pînă la doisprezece fraţi deodată, cărora evangheliceşte poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primeşte pe aceştia cu bucurie, ca un învăţător bun de copii, îndemnîndu-i către nevoinţele pustniciei. Întîi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun şi blînd cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan şi după dînsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care şi pe Cristofor şi pe perechea satanei muşcătoare pe ascuns, pe Serghie şi pe Ştefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.

Pentru care, după aceasta voi povesti şi despre alţi şase, ale căror nume sînt în cartea vieţii. Şi aşa muntele s-a făcut cetate, viaţă de obşte minunată, şi a primit sfinţenie, pregătindu-se cele de trebuinţă prin dăruirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile cuviosului, precum şi alte case trebuincioase şi cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viaţă de obşte dreptcredincioasă, purtînd numirea Sfîntului Axentie, strămoşul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmăşie către sfîntul, surpînd locaşul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Aşa se zice de cei împreună următori ai lui pînă în ziua de astăzi.

Deci starea vieţii de obşte întemeindu-se cu bună cuviinţă, părintele nostru Ştefan lua aminte la ancora cuvîntului. Şi din peştera cea de Dumnezeu zidită luminînd soborul, îi sfătuia, zicînd: „Fiilor, luaţi aminte de voi şi de sufletele voastre şi, lepădînd frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trîndăvia, să iubiţi mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a aşezămîntului, o face să stea, arătîndu-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.

De asemenea, mîhnirea şi întristarea lăsîndu-le departe, cu veselie să vă apropiaţi de Dumnezeu, proorocescul vers ţinîndu-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrăneşte nădejdea precum şi adevărul nu mai puţin.

Deci de vreme ce a sîrguitorilor este împărăţia cerurilor, după glasul Domului, şi silitorii pe dînsa o dobîndesc, aşa şi noi, fraţilor, după marele propovăduitor şi dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind, goi fiind, flămînzind şi însetînd, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri, în prăpăstiile pămîntului, să trecem scurta nemernicie a vieţii noastre cea mult chinuită cu dreaptă credinţă, şi pe aceea moştenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.

Cu acestea şi cu multe alte cuvinte mîngîietoare luminînd prea fericitul părintele nostru Ştefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescîndu-i pe dînşii în rînduiala mîntuirii.

Ajungînd pînă la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei şi la toate ale locaşului l-a aşezat prea fericitul întîi. Iar el punea mai aspre nevoinţe pe sine, avînd dorinţă ca mai cu strîmtorare să se închidă, decît în strîmtoarea peşterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminîndu-se, avea o rîpă adîncită spre partea de miazăzi în care se afla şi mînăstirea şi peştera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită şi neînviforată de vînturile cele iernatice ale Crivăţului şi ale Liviei.

Pe acest vîrf înconjurîndu-l preafericitul nostru părinte Ştefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime şi lăţime, înălţime şi adîncime, ca de un cot şi jumătate înălţimea, ca de doi lungimea şi spre partea de răsărit fiind o cămăruţă de rugăciune, avînd înălţimea numai cît putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperămîntul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strîmtă şi înfricoşată, încît cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormînt, iar nu locuinţă de odihnă.

Şi să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decît părinţii cei mai dinainte, pentru că învăţa nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Şi era mai presus de ceilalţi părinţi, căci avea mai tînără vîrstă, fiind de patruzeci şi doi de ani atunci cînd s-a mutat în vîrful muntelui.

Ucenicii lui necunoscînd pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ştefan a chemat la miezul nopţii pe Marin, cel de Dumnezeu întărit şi acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dînsul, ieşind din peşteră, au intrat în acea înfricoşată locuinţă cu chip de mormînt. Iar dimineaţă, după cîntarea de psalmi, toţi fraţii, după obicei, punînd metanie înaintea uşii peşterii ca să-i binecuvinteze sfîntul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculîndu-se şi în peşteră sărind, nu era acolo cel căutat. Şi părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mîinile la gură punîndu-le şi, arătînd cu degetul, ziceau: „Oile toate fiind de faţă, păstorul cum lipseşte?”

Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsînd lacrimi şi cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simţind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blînd şi dulce îi chema cu grăbire la vale. Şi ei, ca nişte peşti ce aleargă după rîmă din aruncarea undiţei, auzind glas, deodată s-au întors şi către dînsul alergînd şi încă purtînd pe obraz rămăşiţele plînsului, cu tînguire şi cu suspinare ziceau către dînsul: „De ce te-ai dat la aspre şi aducătoare de moarte nevoinţe, cinstite părinte?” Iar Cuviosul a răspuns către dînşii, zicînd: Fiilor, strîmtă şi cu necazuri este calea ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află pe dînsa.

Şi îndată, acest cuvînt auzindu-l, s-au liniştit, rugîndu-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperămîntul porţilor cerului. Acolo petrecea, vara arzîndu-se şi iarna îngheţînd; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare şi de la umeri pînă la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amîndouă părţile şi pe sub braţe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele şi chiar sfîntul culion şi analavul cel purtător de cruci, asemenea şi sfinţita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învăţătorul lui.

Deci în aceste sporiri petrecînd neprihănitul părinte, nu era cu putinţă a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare şi dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioşilor care locuiau în împărăteasca cetate. Şi mulţi către dînsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăşi se întorceau acasă, lăudînd şi preamărind pe Dumnezeu; între care era şi o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul şi bogată, suferind văduvia.

Aceea, auzind în fiecare zi de la toţi despre dumnezeiasca nevoinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan, şi uitînd de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebînd şi a ajuns la dealul sfinţitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobîndească binecuvîntare. Iar părintele săvîrşind rugăciunea, ea s-a sculat plîngînd şi a spus sfîntului toate ale sale şi văduvia şi nerodirea de fii şi că, dorind să dobîndească monahicească viaţă, caută a se mîntui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învăţînd-o pe dînsa cu cuvinte duhovniceşti şi cele pentru mîntuire rînduindu-i, a eliberat-o, zicînd: „Vezi, femeie, cui te făgăduieşti, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduinţa”.

Cinstita femeie, punînd în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primeşte închipuirea peceţii, aşa neclintit îl păstra. Şi ajungînd la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi şi toate averile sale vînzîndu-le în Constantinopol şi împărţindu-le săracilor cele mai multe, temîndu-se de moartea sufletului, după cuvîntul cinstitului părinte, se sîrguia să împlinească făgăduinţa.

La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinţi, cunoscuţi, prieteni, rudenii şi vecini şi crucea lui Hristos ridicînd, s-a suit în minunatul munte, aducînd aur la Cuviosul, ca să se împartă de dînsul mai bine. Iar în preajma chiliei punînd obişnuita metanie, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Sfîntul cu asprime i-a răspuns: „Mîntuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porţi încă rămăşiţele lumii împrejur?”

Iar femeia, spăimîntată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui şi de mustrarea cea cu asprime, cu ruşinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dînsul: „Nu fiind ţinută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mîinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat”.

Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: „Scînteile greşelilor celor străine nu voiesc a le face cenuşă cu mîinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzîndu-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să şi secere!” Iar femeia zise: „Şi ce îmi porunceşti, părinte?”

Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvîrşit şi n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mîini. Şi aşa, spălînd-o pe dînsa de întinăciunea acestei vieţi, i-a dat sfîntul chip monahicesc, schimbîndu-i numele în Ana. Şi s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mînăstirea cea de jos, dînd-o sfintei şi cuvioasei maici proiestoase a acelui locaş, mult rugînd pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mîntuirea sufletului.

Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti şi despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de ştiinţa mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sînt sărac de cuvînt şi de fapte. Pentru că cu neputinţa acestora obişnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusinţa cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.

Şi cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putinţă este a mi se dărui lesne călătoria. Şi să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creştini defăimători şi de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele. Şi iarăşi zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinereţele mele şi nu m-a biruit.

Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit şi babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime şi cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiţi şi strămutaţi prin toată lumea i-au arătat, „curtea lor făcînd-o pustie” iar spinarea lor totdeauna, după cuvîntul proorocului, gîrbovind-o.

Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu şi cu faţă descoperită Domnului străluceşte, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrîn, ca pe un neiscusit dîndu-l în lături şi întîia binecuvîntare părintească a luat-o, cu cuviinţă ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele şi nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmaşi, dar nu l-au biruit şi a lor neputinţă a mustrat-o.

Întîi iudeii au dat război turmei Mîntuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dînşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi. Iar după aceştia slujitorii idolilor care s-au ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon şi ucenicii cei de sub dînsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin. Şi după dînşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tatian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – vidra cea cu multe capete -, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat.

Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărînd pe apărătorii şi începătorii păgînătăţii, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Şi aceştia toţi deodată, apostoleştilor propovăduiri dînd război, Sfinţii Părinţi i-au izgonit după cuviinţă din Biserică. Şi a petrecut în paşnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război şi de cele mai multe ori a biruit.

Deci, tatăl vicleniei şi aflătorul răutăţii, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzînd turma Domnului că biruieşte cu înlesnire pe vrăjmaşii cei arătaţi, a socotit să aprindă văpaia războiului. Şi aflînd unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descîntece vrăjitoreşti şi va putea amăgi pe oamenii care se înspăimîntă de unele ca acestea, avînd neamul din pămîntul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întîi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.

Acest eretic arătîndu-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum şi mai înainte s-a zis, nici atunci duşmanul de obşte al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsîndu-şi viaţa şi făcîndu-se cheltuială viermelui celui fără de sfîrşit şi focului celui veşnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav şi din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrînării şi ucigaşul Mergătorului Înainte.

Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, şi adunînd otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut şi a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioşi ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Şi chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioşi i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.

Şi pe tot poporul cel de sub dînsul adunîndu-l tiranul, l-a făcut a se jura – punîndu-se înainte de viaţă făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos şi Sfînta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Şi-a întins mîinile pentru noi, precum şi Sfintele şi prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne porunceşte să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfînta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol şi nici nu se vor împărtăşi de la Patriarh şi nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărîndu-l, să-l lovească cu pietre.

O, ce batjocură! Aflînd unealtă de un nărav şi de un glas, şi nu numai atît, ci şi de un nume şi de un cuget, ca şi cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis şi pe Iamvris. Apoi nu cu hotărîrea lui Dumnezeu şi a preoţilor, ci cu vicleşug amîndoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mîinile împăratului Constantin cel nesfinţit, cu mantie şi cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuşi tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.

O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfinţite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se aşează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cîndva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor şi la păgîni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvîntul proorocului: Poporul ca un preot şi nimeni nu era care sfinţea şi care se sfinţea.

Deci, această necurată pereche, împăratul şi patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor şi cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură şi cetate tînguire peste tînguire din partea celor dreptcredincioşi. Iar din partea celor păgîni icoanele cele sfinţite fiind călcate, vasele prefăcîndu-se, bisericile săpîndu-se şi cu cenuşă însemnîndu-se, ca unele care aveau sfinţite icoane.

Şi unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărîmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvîntătoare şi mai ales hăţuri de cai sataniceşti şi vînători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.

Atunci era drept a se zice: „Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pămînt şi nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure şi cu bardă a surpat uşile Bisericii lui Dumnezeu şi cu foc a ars sfinţitorul lui. Iar uşă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintîi. Precum oarecare uşi, purtînd încuietori şi peceţi, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceţilor, aşa şi închipuirea icoanelor, ca pe nişte peceţi arătînd prescrierile şi pe arătări ca pe nişte încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gîndite.

Căci nu materiei slujim, închinîndu-ne acesteia – să nu fie -, ci gînditor prin cele simţite, de însăşi pricinile ne apropiem, precum la Cruce şi la sfinţita Evanghelie, la moaşte de sfînt şi la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cereşti, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintîi”. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.

În aceste dureroase lucruri fiind împărţită Biserica lui Hristos, cei mai aleşi dintre monahi care se ţineau de dreapta credinţă, din părţile Europei, ale Bizanţului, ale Tiniei şi ai eparhiei Bitiniei şi cei ce petreceau în peşteri şi cei ce aveau locaşuri în munţi în părţile Prusiei, toţi împreună mergînd la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povăţuitor şi doritor de mîntuire, la prea fericitul Ştefan, rugîndu-l pe dînsul să li se facă sfeşnic de mîntuire.

Deci, l-au aflat pe dînsul cuprins de mîhnire şi de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi şi au zis către dînsul: „Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plînge gîndul nostru şi ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vîndă dreapta credinţă a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte”.

Iar fericitul Ştefan, auzind mulţimea părinţilor şi acea îngerească cărunteţe, a zis:

„O, părinţi cinstiţi şi fraţi, nimic nu este mai tare decît socoteala cea dreaptă şi nimic mai puternic decît sufletul ce nu voieşte a sluji răutăţii; care lucru sînt încredinţat că se păzeşte de către frăţia voastră şi pentru aceasta vă veţi face ai mei sfetnici şi veţi lua binecuvîntare. Căci văd înconjurată cu cruzime şi cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigaşul şi iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întîmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup şi care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre şi zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.

Iar acum iarăşi cinstitul trup al Bisericii se ispiteşte a-l strica şi face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora şi război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulţimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii împotriva altora şi a-i abate din calea cea dreaptă.

Astfel vrăjmaşul Bisericii care a semănat neghinele se bucură şi joacă văzînd reaua meşteşugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părţile materie la văpaia războiului şi pe ale sale cete împreună ridicîndu-le – pe elini, pe iudei, pe sirieni şi adunările ereticilor -, ca să facă privelişte mare din toate părţile, făcîndu-şi veselie şi plăcere din greutăţile noastre. Şi se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospeţele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră şi ne batjocoresc.

Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiţi, fiind mai presus decît aurul, s-au socotit ca nişte vase de lut, lucururi de mîini de olari. Ne-am făcut de rîs la tot poporul, sîntem cîntare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuţimea Sa Domnul pe fiica Sionului şi a surpat din cer slava lui Israil şi nu şi-a adus aminte de aşternutul picioarelor Sale, din ziua iuţimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creştinătatea).

Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mîngîie pe mine şi strig către cel ce bate şi vindecă: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară şi o dă pe dînsa duşmanilor celor ce sînt îndestulaţi în vremea cea de acum şi celor mîndri, prihănitori de creştini. Pentru că au ocărît turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli şi pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoieşte-ne pe noi ca pe o mîncare de dimineaţă. Înmulţească-se credinţa Ta în dimineţi, căci multe sînt suspinele noastre şi inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru şi ne culeg pe noi toţi cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.

Acest pui de leu ne-a muşcat şi ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te şi cercetează această vie şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta şi pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plîngînd, tînguindu-mă şi jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori şi peste turmă şi Dumnezeului meu rugîndu-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credinţe şi închinăciunea sfintelor şi cinstitelor icoane să o aşeze la starea cea dintîi, am uitat făgăduinţa.

Am întins şi tînguirea şi de-abia acum mi-am adus aminte, aflînd în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit şi mîntuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire aceşti grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dînşii Domnul şi va pieri pomenirea lor împreună cu toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor şi nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale”.

Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ştefan sfinţitei adunări a monahilor, şi toţi vărsînd lacrimi, bătîndu-se în piept şi din adînc suspinînd, părintele a zis: „Trei fiind ţinuturile noastre care nu s-au împărtăşit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga”. Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpînirea balaurului, nesupus glasului său celui deşert. Iar ei au zis: „Unde sînt oare aceste părţi, părinte?” El le-a răspuns: „Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sînt părţile Sciţiei, ale Goţiei şi părţile Romei şi ale Liviei.

Şi ce se cuvine a zice, pentru întîi şezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului şi ai Alexandriei, care, nu numai au urît şi au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci şi prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgînul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat şi începător de eres; între aceştia este preacinstitul şi preaînţeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta cîine, iar noi îl numim cuvios şi purtător de Dumnezeu.

Acesta n-a încetat a-i scrie şi a-l numi făcător de rele, arzător de icoane şi urîtor de sfinţi; iar pe episcopii cei de sub dînsul i-a numit întunecaţi şi robi ai pîntecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai şi pe iubitorii de privelişti, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait şi pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe nişte noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana şi Datan, şi pe cei de sub dînşii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.

Acestea grăind Cuviosul Ştefan şi alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinţii, făcînd rugăciune tînguitoare şi mai pe urmă pregătindu-se de plecare şi pe sfîntul sărutîndu-l, s-au dus către locurile cele mîntuitoare, nu de mucenicie temîndu-se, ci de vicleşugul tiranului, avînd frică de neiscusinţa lor, căci nu este lucru puţin neiscusinţa. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămureşte aurul în cuptor. Şi se putea vedea Bizanţul dezbrăcîndu-se de cinul monahicesc şi de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gîndea a se duce către Roma şi aşa înstrăinîndu-se de ale lor mînăstiri, erau străini şi fugari.

Iar tiranul împărat, săpînd cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereţi cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, pînă la tot felul de minuni şi pînă la înălţarea Lui, precum şi Pogorîrea Sfîntului Duh. Şi aşa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereţi copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni.

Şi dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică şi, încredinţîndu-se că sînt adevărate, împreună cu sfinţitul prooroc David să zică: „Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfîntă; pus-au Ierusalimul cel gîndit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioşilor Tăi mucenici şi monahi, cinstitele moaşte le-au dat fiarelor, focului şi fundului mării”.

Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat şezînd împreună cu cel de un nume vînzător al turmei lui Hristos şi cu cei de sub dînsul robi ai pîntecelui, episcopi eretici au ţinut sinodul cel necurat şi vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după naşterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăţiei lui Copronim; şi era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul şi cel de un gînd cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.

După multe vorbe şi pricini, împăratul a silit pe toţi episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulţi dintre dînşii, deşi vedeau luminos rătăcirea împăratului şi a patriarhului şi năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temîndu-se de mînia împăratului şi a patriarhului şi de nevoia care se făcea celor dreptcredincioşi.

Deci, se plecau la credinţa cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al şaptelea, ce s-a făcut în împărăţia lui Constantin cel tînăr şi a maicii sale Irina, s-au lepădat şi cu pocăinţă mărturisindu-se, s-au întors către buna credinţă; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului şi patriarhului.

Aceste dogme rău credincioase şi urîte de Dumnezeu, au fost aşezate atunci acolo astfel: Întîi, ca sfintele icoane să fie de toţi numite idoli; al doilea, toţi cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întîi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizaţi, au afurisit pe omul cel sfînt şi drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvîntat pe dînsul, încît s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvînta.

Al treilea, au hotărît ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinţii după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinţi pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare şi pe toţi cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfîrşit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele şase sinoade care fuseseră mai înainte şi să se numească sinodul al şaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, şi ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele şi rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuţi şi credincioşi ascultători, cînd numai le-aş cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmaşului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înţelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!

Cea mai de pe urmă faptă şi cît toate mai rea, necuraţii aceia şi nesfinţiţi babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieşit-a fărădelege de la preoţii Babilonului şi păstori mulţi au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pămînt, după cum zice paremia, şi au adunat cu mîinile nerodire; cei ce între sfînt şi între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tînguire au lucrat. Aceştia sculîndu-se împreună cu tot poporul şi mîinile la înălţime ridicîndu-le, au strigat ticăloşii într-un glas şi au zis: „Astăzi este mîntuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli”. O, glas dureros!

Atunci cerul s-a întunecat şi pămîntul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat şi toţi cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întîi începător al păgînătăţii este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deşartă s-a făcut întruparea lui Hristos şi zadarnică învăţătura Apostolilor.

Şi dacă, precum voi ziceţi, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor şi de blestemul idolilor, care de voi se numeşte al treisprezecelea apostol; şi dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezaţi, ci, ca să zic ceva de rîs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezaţi în Pastila, în Tricacav şi în Cavalon, în învăţătorii lui şi ai voştri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină şi prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bîrfeli lăsîndu-le, vremea cerînd, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcîndu-ne să vorbim despre fericitul Ştefan.

Acestea astfel săvîrşindu-se şi toată gura mărturisind cele despre Sfîntul părintele nostru Ştefan, iar tiranul înştiinţîndu-se, a chemat un cuvîntător dintre cei slăviţi, Meghistani ai lui şi iscusit în a grăi şi a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar şi la eresul lui desăvîrşit fiind învăţat, l-a trimis pe dînsul, zicînd: „Mergi la dealul lui Axentie şi pe unul cu numele Ştefan, care este sălăşluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniţilor, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicîndu-i: „Fiind mişcaţi de prietenia către tine, pentru cucernicia vieţii tale, dreptcredincioşii şi preamăriţii noştri împăraţi, Constantin şi Leon, poruncesc să te iscăleşti în hotărîrea preamăritului nostru sinod”. Dîndu-i finice, smochine şi altele care sînt îndemînatice pentru hrana pustnicului; pentru că ştia şi însuşi tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrînată şi plăcută lui Dumnezeu.

Calist îndată mergînd la munte, i-a adus sfîntului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutăţitul să iscălească şi să laude hotărîrea împăraţilor. Iar cinstitul Ştefan, cel asemenea celui dintîi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu şi nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:

„Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărîrea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ştefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Şi pe lîngă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavînd nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede”.

Apoi a zis: „Înţelege dar, că-mi voi vărsa sîngele pentru icoana lui Hristos. Iar mîncările cele trimise de dînsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu şi din mîncările ereticului să nu se îndulcească gîtlejul meu”.

Acestea auzindu-le boierul acela şi întorcîndu-se iarăşi, a ajuns la palat şi arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mînie ca un leu, şi mare strigare ieşind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori şi ostaşi purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte şi îndată să ridice pe sfîntul din chilie.

Apoi a poruncit să-l păzească în mînăstirea cea de jos, pînă ce îl va judeca. Iar el mergînd la munte şi ajungînd la mînăstire, ca nişte fiare săltînd, cu lovituri de picioare băteau în uşi şi sărind în sfînta peşteră au scos afară pe sfîntul, ca dintr-o cămară duhovnicească, tîrîndu-l afară. Căci din multă înfrînare şi din prea strîmta locuinţă, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mişca.

Acei bărbaţi purtători de paveze, văzînd lucrul minunat al părintelui şi multă milostivire arătînd spre sfîntul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi şi pe umerele lor punînd mîinile cuviosului, iar cu mîinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfîntului Axentie, în care închizînd pe sfîntul împreună cu obştea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dînsul, aşteptau hotărîrea împăratului. Iar Sfîntul Ştefan n-a încetat cîntînd înăuntru cu obştea sa: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule…” şi celelalte.

După aceasta a cîntat şi slava: „În tîlharii gîndurilor mele căzînd, m-am prădat eu ticălosul, de minte…”, şi celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea uşilor, auzind acestea cîntîndu-se de dînşii, mişcîndu-şi capetele, unii către alţii, ziceau: „Vai nouă, că pe drept sîntem socotiţi ca nişte tîlhari de către nişte monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptăţit, dar ei rău pătimesc”.

Trecînd şase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închişi, împreună cu sfîntul. Şi în ziua a şaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să aşeze pe sfîntul în mînăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciţilor. Iar oastea aceea, cerînd binecuvîntare de la sfîntul, a mers în cetatea cea împărătească, şi împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciţilor.

Prea răul Calist, luînd pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dîndu-i aur şi făgăduindu-i încă şi mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, şi împotriva învăţătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean şi moştenitor al spînzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcîndu-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărţindu-se de sfinţitul staul şi alergînd către începătorul de vameşi şi strîngătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el şi părtaş al pierzării sale.

Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ştefan, a zis într-însa aşa: „Serghie anatematiseşte pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numeşte sirian de neam şi sapă gropi împotriva ta, şezînd în munte”. Şi cu multe alte ocărîndu-l pe dînsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înşelînd pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie şi o are în mînăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dînsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.

Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le şi lepădînd toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfîntului s-a făcut, luînd îngerescul chip.

Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera şi o vor însoţi pe dînsa cu oarecare din cei ai palatului, au învăţat-o să grăiască împotriva stăpînei sale şi a sfîntului. Şi făcînd ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mîinile împăratului, care citind-o şi gîndind fărădelege, ca unul ce îmbrăţişase vreme potrivită, cu tărie trimiţînd cîţiva slujitori credincioşi către cel ce stăpînea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:

„Ca unul care împlineşti poruncile noastre cu mulţumire, fiind ca un prieten iubit şi slugă mulţumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ţi-am şi încredinţat vrednicia cea dinaintea feţei noastre, poruncim degrab să mergi la mînăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrînate, care se făţărnicesc că sînt drept-credincioase. Şi răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, şi prin aceşti slujitori credincioşi trimiţînd-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de faţă; fii sănătos”. Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvîrşit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mînăstire cu mulţime de ostaşi.

Acolo au aflat pe sfinţitele femei săvîrşind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca nişte cai îndrăciţi, au înfricoşat pe fecioarele lui Hristos, scoţînd săbiile tîlhăreşte şi în văzduh cu strălucire întorcîndu-le. Deci, făcîndu-se tulburare şi cîntarea de laudă tăcînd, femeile se tînguiau lui Dumnezeu. Şi una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicînd sfinţitul acoperămînt al prestolului, se ascundea sub sfînta masă; alta fugea către munte, de mîinile păgînilor.

Această năpădire cunoscînd-o cinstita bătrînă şi proiestoasa mînăstirii, care se liniştea în chilie, a ieşit la dînşii cu suflet netulburat şi a zis: „O, creştini, dacă aveţi nădejde către Dumnezeu, de ce faceţi semnele de biruinţă ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?”

Iar ei spăimîntîndu-se de îndrăzneala sfinţitei bătrîne şi înştiinţîndu-se că aceasta este proiestoasa, schimbînd chipul cel de fiară cu blîndeţe, au răspuns: „Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ştefan, căci împăratul are trebuinţă de dînsa în oaste”. Iar ea, chemînd pe nume pe aceasta şi împreună cu dînsa pe alta, anume Teofana, a zis către dînsele: „Mergeţi, cinstite fiice, la împăratul, şi cu înţelepciune să-i daţi răspunsurile, ca nu cumva să vă înşele pe voi. Mergeţi în pace, mergeţi şi Domnul să fie cu voi”.

Iar acele cinstite femei, luîndu-şi mantiile, punînd metania cea obişnuită şi luînd binecuvîntare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Şi o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!

Fiind aduse ele în oaste şi făcîndu-se împăratului arătate cele despre dînsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemînd pe duhovniceasca fiică a Sfîntului Ştefan, cea căutată, a zis către dînsa: „Mă plec să cred că adevărate sînt cele grăite către noi despre tine, pentru că ştiu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ştefan, să părăseşti strălucirea părinţilor şi de acest chip întunecat să te apropii? Negreşit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Şi ce frumuseţe are acesta care te-a amăgit pe tine?”

Iar cinstita femeie, auzind aceste urîte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înţeleaptă, uitîndu-şi neputinţa femeiască, a răspuns cu minte către dînsul: „Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, munceşte-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei şi ce îţi place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decît numai adevărul; căci nu ştiu pe omul acesta aşa cum zici tu, ci precum îl ştiu eu voi grăi: sfînt şi drept îl ştiu pe dînsul, învăţător de folosul sufletului şi povăţuitor al mîntuirii mele”.

Iar tiranul făcîndu-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, muşcîndu-şi degetul cel mic al mîinii şi cealaltă mînă întorcînd-o în văzduh, şezînd cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dînsa, iar sora ce era împreună cu dînsa să fie dusă, chiar nevrînd, la a sa mînăstire.

Aceea ajungînd la mînăstire, pe toate le-a povestit sfinţitei egumene şi surorilor şi nu numai atît, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ştefan, îl ruga să se roage pentru dînsa, mai ales că pentru dînsul era luptată. Împăratul făcînd adunarea oastei şi mergînd la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfîntului s-o ţină în temniţa cea mai întunecată în obezi, vrînd în ziua următoare să-i facă întrebare.

Iar printr-un famen care avea rînduială împărătească la palat i-a zis acestea: „Cruţă-te, femeie, şi tu vei trăi bine cu împăratul, lepădînd această îmbrăcăminte întunecată şi să spui mîine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ştefan, căci iată şi slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta şi vei rămîne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăţi de carne din trupul tău, despărţite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta şi vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste şi de daruri”.

Dar cinstita femeie, auzind acestea şi plîngînd în adîncul inimii cu durere şi plecînd capul, a zis către dînsul: „Du-te de la mine, omule, du-te şi voia Domnului să se facă!”

Împăratul, adunînd de dimineaţă mulţime de popor înaintea tîrgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dînsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulţime de vine de bou punînd înaintea ochilor ei, a zis: „Toate acestea le voi aduce pe spatele tău şi pe pîntece, de nu vei scoate la arătare desfrînările tale făcute cu Ştefan”. Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoşînd-o şi numind-o desfrînată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbaţi tari, luînd-o de amîndouă mînile, o băteau pe pîntece şi pe spate fără cruţare, iar ea zicea: „Nu ştiu pe omul acela precum tu spui”. Apoi striga: „Doamne miluieşte”.

Şi a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învăţat-o, ridicîndu-şi mîinile asupra stăpînei sale şi scuipînd-o în faţă. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgînătăţii, plecîndu-se la urechile ei, o învăţau să zică cele plăcute împăratului şi să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Şi dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă şi părîndu-i-se că a murit, a intrat ruşinat în palat şi a poruncit ca s-o arunce într-una din mînăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după cîtăva vreme a murit în pace şi s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfîntul.

În ziua aceea, chemînd împăratul pe unul din tinerii cei supuşi ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubeşte şi i-a zis: „Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?” Iar el a zis: „Nemărginită, stăpîne”. Iar împăratul a zis către dînsul: „Cu înlesnire îţi va fi a muri pentru dragostea mea?” Iar el plecîndu-se la pămînt şi punînd mîinile la piept, se jura cu osîrdie, că pentru dînsul îşi dă şi viaţa.

Împăratul, pe acesta sărutîndu-l, a zis: „Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ţi lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă şi pe tine numărat cu cei de sub dînsul şi de un chip. Şi dacă aceasta o vei dobîndi, degrab să te întorci la noi”.

Iar fiul şi slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvîntul, învăţînd multe vicleşuguri, s-a suit în munte şi în loc cu tufişuri dese ascunzîndu-se, a ieşit la miezul nopţii din acea pădure, a mers la mînăstire şi înaintea uşilor stînd, cu glas jalnic zicea: „Miluiţi-mă, o, creştinilor care locuiţi în locaşul acesta, ca să nu mă mănînce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea”.

Şi alte cuvinte zicea şi diavoleşte se tînguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ştefan, auzind tînguirea şi plîngerea, strigînd pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tînguia.

Intrînd el, a pus metanie bătrînului, zicînd: „Binecuvintează, părinte”. Pe acesta sfîntul binecuvîntîndu-l, l-a ridicat şi cunoscîndu-l pe dînsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după faţă precum şi după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: „Cu adevărat tu, frate, nu eşti din palatul împărătesc?”

Iar el răspunse: „Aşa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credinţă stăpîneşte, am rătăcit toţi, şi către primejdie sufletească ne-am plecat. Şi abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povăţuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Şi acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obştea ta cea de suflet mîntuitoare şi să dobîndesc chipul cel îngeresc”.

Iar cinstitul Ştefan i-a zis: „Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înştiinţîndu-se, să-ţi robească sufletul tău de la mîntuire şi cu cursele cele vechi te va împletici pe tine”. Iar el iarăşi căzînd, zicea: „Cuvînt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde”.

Dar sfîntul i-a zis: „De ar fi fost fără primejdie aş fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita”. Zicînd aceasta şi învăţîndu-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc şi l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Şi astfel au trecut trei zile.

Iar tiranul împărat, adunînd poporul în priveliştea alergării de cai, stînd deasupra, a strigat acestea: „Să n-am parte de viaţă cu ceata nepomeniţilor celor de Dumnezeu urîţi”. Iar poporul, plîngînd şi încercînd a face tulburare, a zis: „Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpîne”. Apoi cu iuţime a strigat: „Nu voi mai putea suferi bîntuirile lor, pentru că pe toţi cei de sub mine pe ascuns i-a atras şi întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulîndu-se, iată şi pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din braţele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră şi El îl va arăta pe dînsul degrab, numai rugăciune să facem”. Şi toţi au zis: „Cu adevărat inima ta este în mîna lui Dumnezeu şi rugîndu- te, negreşit o va auzi Domnul”.

După a treia zi, Cuviosul Ştefan, învăţînd multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns şi l-a îmbrăcat pe dînsul cu sfîntul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfîntul. Şi apucînd vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineaţă, toate vîrstele, de la bătrîn pînă la prunc, bărbaţi şi femei, în tăcere a se aduna la priveliştea alergării de cai; şi toţi s-au adunat, nenumărată mulţime îngrămădindu-se.

Iar tiranul, stînd pe trepte înalte, a strigat mai întîi aceasta: „A biruit poporul meu şi Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”. Iar poporul striga: „Oare cînd Dumnezeu nu te ascultă pe tine?”. Şi împăratul, veselindu-se şi rîzînd, a zis: „Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat şi, de voiţi, vi-l voi arăta”. Iar mulţimea cu urlete grăia: „Munceşte-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta”. Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulţimea s-a tulburat, văzîndu-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc şi a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: „Ia-L, ia-L răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu!”, aşa şi aceştia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfînta mantie şi a aruncat-o la popor, asemenea şi sfinţitul culion şi s-au călcat în picioare.

Apoi, după ce a scos şi analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luîndu-l în mîinile lui, se întorcea în toate părţile întrebînd: „Ce să fie oare?” Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: „Aruncă-l şi pe acesta, împărate, să se calce funia spînzurării sataniceşti”. Asemenea a aruncat şi cureaua. Apoi patru bărbaţi, plecîndu-se la pămînt şi apucîndu-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos şi ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.

Apoi, aducînd o vadră plină cu apă au turnat-o peste dînsul spre lepădarea botezului. Atunci punîndu-i coif pe cap şi îmbrăcăminte ostăşească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mîini, l-a rînduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulţime nenumărată de ostaşi, la dealul Sfîntului Axentie. Alergînd toată mulţimea şi risipind pe ucenicii Sfîntului Ştefan, le-a ars mînăstirea şi biserica pînă la temelii, făcîndu-le cenuşă. Iar pe sfîntul, luîndu-l din peşteră au plecat către pogorîşul mării.

Ce cuvînt de tînguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfîntului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alţii îl împingeau către pogorîşul rîpii, alţii cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alţii umpleau cu scuipat faţa sfîntului, iar alţii frîngînd beţele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stîlpări de dafin jucînd înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind şi cuvinte urîte zicîndu-i şi chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punîndu-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrînării, au ajuns la mînăstirea cea sfîntă a lui Filipisc, care se afla la marea cetăţii Hrisopoli şi acolo, închizînd pe sfîntul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dînsul.

Înştiinţîndu-se împăratul despre ocara şi stricarea desăvîrşită a mînăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemîndu-i la bîrfirea lui Ştefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi şi pe cel cu acelaşi nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, şi cu Vasile Tricacavul, precum şi pe cei ce covîrşeau în cuvînt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.

Pe aceştia i-a trimis către cel de un nume şi un obicei cu dînsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dînşii călătorie, către mînăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor şi vînzător, ştiind cunoştinţa şi dreapta credinţă a sfîntului şi prea fericitului părintelui nostru Ştefan, s-a lepădat a merge împreună cu dînşii, zicînd: „Duceţi-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ştefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvînt numai, iar la dînsul împreună cu cuvîntul este şi puterea dumnezeiescului Duh; vedeţi ce veţi auzi de la dînsul”.

Iar ei, luînd hotărîrea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mînăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrînd în sfînta biserică au făcut rugăciune şi către scăldătoare întorcîndu-se, au şezut pe treptele ce erau acolo şi au poruncit să aducă îndată pe sfîntul. Şi s-a adus sfîntul, fiind ţinut de doi, pentru că nu putea umbla, avînd picioarele închise în obezi de fier.

Văzîndu-l, urîtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dînsul: „Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici şi a cugeta mai presus decît împăraţii, arhipăstorii şi episcopii şi decît toţi creştinii? Au dar noi toţi neguţătorim paguba sufletelor noastre?” Iar sfîntul cu glas lin a zis către dînşii: „Luaţi aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu şi casa tatălui tău. Pentru că nu sînt eu acela ce tulbur, ci voi ce aţi călcat învăţătura cea de demult a părinţilor şi aţi învăţat nouă glăsuire deşartă în Biserică. Pentru că ceea ce covîrşeşte cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înţelept a zis: „Cele nou glăsuite de voi toate sînt deşarte şi de la Dumnezeu înstrăinate, şi nu numai atît, ci şi minciuni stricătoare de Biserică. Învăţaţii pămîntului şi boierii împreună cu păstorii şi cu vînzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetînd cele rele şi zadarnice”.

Deci grăindu-se acestea de sfîntul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul şi cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfîntul, care şedea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfîntul Eliazar. Şi unii din cruzii purtători de săbii şi lănci, sărind l-au lovit cu picioarele şi a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ştefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci şi pe celălalt.

Iar Calist şi Convoconom fiind sinclitici, pe nesfinţitul Constantin făcîndu-l să tacă, au zis sfîntului: „Două pricini sînt: sau te pleci şi iscăleşti, ori dacă nu morţii să te dai ca unul ce grăieşte împotriva părinţilor şi a împăraţilor care de la Dumnezeu au învăţat legea”. Iar sfîntul a zis: „Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos şi a muri pentru sfînta lui icoană îmi este dobîndă şi slavă. Că o dată şi de două ori ţi-am zis, arătînd palma, că oricît sînge vieţuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărîrea sinodului vostru, şi voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.

Constantin al Nicoliei, deschizînd îndată cartea, a citit acestea: „Hotărîrea sfîntului şi a toată lumea al şaptelea sinod”. Iar sfîntul ameninţînd pe acesta să tacă, a zis:

„O, ce minune! De la minciună începînd şi prin toată deşarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luînd-o, întru minciună aţi încetat voi defăimătorii de creştini! Cum este sfînt şi a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de nişte bărbaţi iubitori de Hristos că a călcat un sfînt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?

Iar voi, lăsînd vina călcării, pe acesta l-aţi primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-aţi afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urît decît acesta? Au nu aţi adus sfintele acoperăminte şi le-aţi rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfînt? Au nu aţi înstrăinat sfinţenia de la toţi sfinţii, drepţii, apostolii şi mucenicii, şi aţi dogmatisit, zicînd: „Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde şi la care? La mucenicul Teodor şi la mucenicul Acachie şi la cei ca aceştia. Nu sînt acestea învăţături ale voastre?

Şi cum aţi alcătuit sfînt sinod, voi care aţi necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-aţi numit a toată lumea cînd nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sînt cărţile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Şi cum se zice al şaptelea cel ce n-a urmat pe cele şase mai înainte de el? Iar voi călcînd predaniile celor şase, cu ce chip l-aţi numit al şaptelea sinod, nu mă dumiresc”.

Iar Tricacavul zicea: „Şi ce am călcat noi din sfintele şase sinoade a toată lumea?” Sfîntul a zis: „Nu s-au adunat în sfinţitele biserici, sfintele şase sinoade? Cel dintîi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvîntătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al şaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfinţitul palat, unde se numeşte trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!”

Iar el zicînd că aşa este, atunci ochiul drept spre cer ridicîndu-l şi din inimă tare suspinînd, mîinile întinzînd, a zis: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema şi să se numere cu aceia care au strigat: „Ia-L, ia-L! Răstigneşte-L pe El!” Aceştia înspăimîntîndu-se de îndrăzneala Sfîntului şi el mai vrînd să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind ruşinaţi, şi s-au întors la împărăţie. Împăratul, întrebîndu-i ce au făcut, episcopii vrînd a ascunde biruirea, a răspuns Calist: „Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvîntul şi cu îndrăzneala morţii”. Iar el, fierbînd de mînie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.

Sfîntul a stat nemîncat şaptesprezece zile în locaşul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăşi o întorcea către dînsul. În zilele acelea, egumenul mînăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzîndu-se cu totul lipsit, trimiţînd soli la Cuviosul pe cei dintîi al locaşului unde el era închis, îl ruga să vină la dînsul, sau măcar să se roage pentru dînsul, zicînd: „Cu trupul ne despărţim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruţi a mea neputincioasă smerenie; căci doar pînă la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să ţină sufletul meu”.

Sfîntul, auzind acestea, a poftit să meargă. Şi vorbind cu cel ce bolea şi apucînd pulsul, a zis: „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputinţele noastre şi bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetîndu-te, să te scoale pe tine”. Şi îndată s-a uşurat egumenul de boală. Şi i-a zis Sfîntul: „Nu voieşti să bei vin neamestecat?” Iar el a zis: „Da, părinte”. Cinstitul Ştefan, umplînd un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Cînd a băut îndată asudînd foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfîntul, luîndu-şi ziua bună, i-a zis: „Roagă-te pentru mine şi fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuinţă vreodată de ceva, să te apropii la deal”.

Apoi de acolo pornind şi suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, şi prin locurile lui pustii trecînd, a venit la un loc prăpăstios şi înfricoşat dinspre mare. Apoi înconjurînd prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de linişte, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat o locuinţă cu chip de peşteră foarte veselă şi minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Şi bucurîndu-se fericitul, ca şi cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.

Ucenicii Sfîntului cei izgoniţi din munte, auzind de izgonirea învăţătorului, au venit la Proconis şi au mers la sfîntul ca nişte oi ce sînt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiţi din sfinţita obşte, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hîrtia cea ocărîtoare asupra sfîntului, a trimis-o împăratului în oaste, şi Ştefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfîntul chip, adică monah şi preot în locaşul muntelui.

Acest ticălos Ştefan, depărtîndu-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu şi de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; şi de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcîndu-se ca un cîine la stîrv a zis: „Astăzi, stăpîne, din gîtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat”. Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Şi luîndu-l pentru lăcomia gîtlejului său şi pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiţei Sofia pe dînsul l-a aşezat, şi popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.

Aceştia doi singuri au lipsit, precum odinoară din cei doisprezece apostoli, Iuda, şi din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toţi ceilalţi fraţi, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mînăstire în Proconis. Dar încă şi mama sfîntului, din mînăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns şi către sfîntul au mers. Iar sfîntul zidind o mică închidere în chip de stîlp, loc care şi pînă acum se află, a intrat într-însa la vîrsta de patruzeci şi nouă de ani, ţinîndu-se de viaţa petrecerii celei mai dinainte.

Deci acum este vreme să vorbesc şi pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cît îmi este cu putinţă; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu şi iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi şi nimeni să nu fie necredincios, fraţilor. Mai ales că şi Domnul zice: „Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari decît acestea va face; nu cu puterea lui izvorînd facerea de bine, ci cu numele Meu şi cu chemarea Mea, pentru că Eu sînt cel ce toate întru toţi le lucrez, cu stăpînirea Mea.

Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ştefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul şi cu trupul, cel ce viaţa cea necîştigătoare a dorit şi icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, spre străjuire a ţinut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogăţit şi darului celui de mult preţ s-a învrednicit. Acesta luînd stăpînire, a călca asupra şerpilor şi a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmaşului celui rău, şi a vindeca toată neputinţa şi toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăşte curgerile cele curgătoare de miere.

Odată a venit în insulă la acest fericit Ştefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naştere, strigînd: „Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ştefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea şi luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzînd alcătuirea celor ce se văd şi minunîndu-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit”. Pe acesta văzîndu-l fericitul Ştefan, fiind orb la vedere, dar avînd în el credinţa care mută munţii, a răspuns către dînsul:

„De ce ceri de la mine, tinere, să-ţi dau cele ce sînt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri şi să ai această vindecare pe care singur Ziditorul şi Dumnezeul tuturor acolo unde voieşte o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsînd pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpînul, la rob ai ajuns? Nu ştii că toţi de obşte avem trebuinţă de ajutorul Lui? Nu ştii că eu însumi sînt om ca tine? Deci, de ce cauţi cele ce nu pot a le avea? De ce voieşti să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?”

Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tînăr cu cuvinte blînde, iar acela se împotrivea, şi pe orbul cel din Evanghelie urmînd, striga tare şi pe Sfîntul îl ruga, zicînd: „Miluieşte-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ştefane! Pentru că ţie acest dar ţi-a dăruit, şi prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată şi strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întîrzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzînd necazul meu, dă-mi vindecare, măsurîndu-mi credinţa; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu şi vindecă-mi durerea!”

Cuviosul Ştefan a zis: „Ai credinţă? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale şi a sfinţilor? Crezi lui Dumnezeu Cel ce şi prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezînd, luînd chezăşuire de la icoană, către pocăinţă s-a apropiat şi s-a mîntuit?” Iar el a zis: „Cred, Doamne, şi crezînd mă apropii şi mă închin”.

Iar Ştefan a zis către el: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezînd, ai venit aici şi ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ţie ca să vezi soarele!” Deci îndată i s-au deschis ochii şi s-a făcut sănătos tînărul, ca şi cînd niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.

Această preaslăvită vindecare făcîndu-se, s-a dus veselindu-se şi bucurîndu-se, lăudînd pe Dumnezeu şi slăvind pe Cel ce dă nişte daruri ca acestea sfinţilor Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l şi pe Cuviosul Ştefan, după vrednicie, lăudîndu-l, la altă facere de minune să ne mutăm.

O femeie de neam bun, petrecînd în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfîntul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare şi de năpraznă jos s-a aruncat către Sfîntul, dînd nedesluşite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decît cel ce pătimea, vărsînd lacrimi şi pe fiul său ţinîndu-l de mînă, zicea:

„Miluieşte-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; şi mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea şi ziua îmi chinuieşte sufletul. Două suflete miluieşte şi tămăduieşte, sfinte, pe copil de duhul cel rău şi pe mine de chinuire, căci mari supărări se întîmplă mamelor cînd copilul cel iubit pătimeşte ceva!” Apoi, văzînd pe mama sfîntului, a căzut la picioarele ei şi plîngînd, zicea: „Tu singură ştii durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea şi pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepseşte”.

Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfîntului, ci şi pe toţi cei ce erau împreună mişcîndu-i femeia spre tînguire, Cuviosul Ştefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugîndu-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul şi făcîndu-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dînsul sănătos. Şi astfel luminat s-a împlinit cuvîntul lui David: „Mama veselindu-se de fiu, s-a dus”.

O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sînge de şapte ani, fiind slăbită, se ruşina şi nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare şi, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugîndu-se: „Unde petrece prietenul lui Dumnezeu şi doctorul meu?”

Iar oamenii aceia arătîndu-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrînd în caic, a plutit spre ea şi la Cuviosul Ştefan a alergat, arătîndu-i suferinţa şi cu lacrimi rugîndu-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugîndu-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos şi prin închinarea la icoana Sa. Făcîndu-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvîrşit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Şi multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare şi pe uscat.

În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ştefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ştefan, s-a dus către Domnul, zicînd fiicei sale: „Nu plînge Teodota, căci vei merge cu mine”. După şapte zile a adormit în pace şi sora sfîntului.

În zilele acelea, un oarecare Ştefan, ostaş din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gîrbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfîntul şi rugîndu-l, s-a închinat la icoana lui Hristos şi a Maicii Lui cu credinţă şi s-a întors drept şi cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostaşii întrebînd, cum, în ce chip, şi de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: „În Proconis este un monah închis, numit Ştefan. Acesta rugîndu-se şi făcîndu-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos şi alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutîndu-le, îndată am dobîndit vindecare”.

Iar cei fărădelege, luîndu-l în batjocură, au zis către dînsul: „Vai de tine, Ştefane, te-ai închinat idolilor”. Şi l-au clevetit pe dînsul către stăpînitorul Traciei; iar acesta, cunoscînd cele pentru dînsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: „Cum te-a învăţat nepomenitul acela să te închini la nişte năluciri ca acestea?” Iar el mai vîrtos lepădîndu-se şi iertare cerînd, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaş, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.

Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, şi care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbînda nedreptei judecăţi. Căci călcătorul acela de lege, luînd vrednicia, cînd se întorcea de la împărăţie acasă, fiind trîntit de cal şi de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorît şi sufletul său rău şi-a lepădat. În acest chip, sfîntul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: „Că şi izgonit fiind, nu încetează învăţînd pe popor a se închina idolilor”.

Întorcîndu-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniţă întunecată şi în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După cîteva zile şezînd în palatul cel de lîngă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, şi, făcînd întrebare, au poruncit să aducă pe Sfîntul. Iar Sfîntul, cînd era să intre la împăratul, luînd un ban de la un iubitor de Hristos, îl ţinea înăuntrul culionului său. Cînd a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat şi, de mînie biruindu-se, a strigat, zicînd: „O, ticăloşie! O, ce rabd! Oare şi nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăţia mea? Şi acesta vrea să mă ocărască şi stăpînirea mea întru nimic să o socotească?” Iar sfîntul, nerăspunzînd, şi jos la pămînt plecîndu-se, tiranul la dînsul se uita, căutînd cu ochii sîngeraţi şi ridicînd prin văzduh mîna ca un balaur, şuierînd tare, a zis: „Mie nu-mi răspunzi, necuratule chip?”

Iar sfîntul a zis către dînsul: „Împărate, de voieşti să mă chinuieşti, chinuieşte-mă, iar dacă voieşti a mă întreba, vorbeşte cu blîndeţe, căci aşa poruncesc legile”. Iar împăratul a zis: „Spune, căror hotărîri şi porunci părinteşti nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?” Sfîntul a zis: „Zugrăvirea pe pereţi a icoanelor care de mult, de toţi Părinţii a fost primită şi închinată, pe aceasta aţi lepădat-o din Biserică”.

Iar împăratul a zis: „Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Şi ce împărtăşire au cu sfinţii? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” Sfîntul a răspuns: „Împărate, creştinii au hotărît a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gînditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintîi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.

Împăratul a zis: „Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sînt nemărginite cu anevoie văzute şi nici de minte ajunse, a le închipui în chip simţit şi prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvîntătorul de Dumnezeu? Şi este oare cu cuviinţă, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?”

Cuviosul a răspuns: „Care din oameni, avînd înţelegere, zice că este cu putinţă a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covîrşeşte toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, şi cum este cu putinţă a o închipui cu vopsele? Iar noi, cînd închipuim în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieştii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră şi de mîinile apostolilor pipăit, precum grăieşte Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noştri, care L-am privit şi mîinile nostre L-au pipăit.

Iar de-mi vei pune înainte cuvîntul lui Moise, care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici orice asemănare din cîte sînt în cer sus, şi cîte sînt pe pămînt jos, chiar pe Moise însuşi îl voi arăta ţie că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice aşa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă şi altarul, cortul şi sfînta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum acelaşi apostol grăieşte: Care slujesc chipului şi umbrei celor cereşti.

Deci, ce fărădelege facem cînd închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, şi ne închinăm Lui? Oare închinîndu-ne şi Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă şi vasele cele sfinţite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac ştiinţei noastre, deoarece sîntem adeveriţi că se sfinţesc prin chemarea numelui lui Hristos.

Oare vei lepăda din Biserică şi Sfintele Taine, care au aceeaşi închipuire, sub vederea pîinii şi a vinului cuprind în taină Trupul şi Sîngele lui Hristos, prin care se închipuieşte acelaşi trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce şi acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm şi le sărutăm, împărtăşindu-ne cu dînsele, ca să moştenim sfinţenia; iar voi, nefăcînd deosebire între sfînt şi necurat, icoana lui Hristos o socotiţi ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei şi nu v-aţi înfricoşat a le numi pe dînsele idoli şi le-aţi călcat cu picioarele şi le-aţi ars”.

Iar împăratul a zis: „O, tu, orbitule cu mintea şi decît nepomeniţii mai nepomenit, călcînd icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie”. Dar purtătorul de semne Ştefan, de-a pururea purtînd întru sine pe Hristos şi de dînsul învăţîndu-se, punînd mîna în sfinţitul culion, şi scoţînd banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtînd chipul şi numele pierzătorului împărat, şi a zis: „Al cui este chipul acesta, împărate şi scrisul de pe el?” Iar tiranul înspăimîntîndu-se, a zis: „Al celui ce împărăţeşte”.

Sfîntul a zis: „Oare dacă pe acesta, aruncîndu-l la pămînt şi de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?” Iar cei ce stăteau de faţă, au zis: „Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăzneşte să calce banul ce poartă semnul şi numele nebiruiţilor împăraţi”. Iar sfîntul, oftînd, a zis: „Dacă voi ziceţi aşa, ce muncă va suferi cel ce a călcat şi a ars chipul lui Hristos şi al Maicii Sale din icoană? Negreşit se va da focului celui fără de sfîrşit şi veşnic cum şi viermelui celui neadormit!” Şi aruncînd banul, l-a călcat.

Atunci cei ce stăteau lîngă împărat, ca nişte fiare sălbatice, sărind asupra sfîntului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleşug oarecum, pentru că se schimba ca un şarpe, i-a oprit; şi îndată, legîndu-l pe sfînt de gît cu mîinile înapoi, l-au trimis la temniţa cea de obşte a Bizanţului, unde se numeşte sfinţitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.

O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, şi icoana Lui au călcat-o, aceştia fac legi care îi îndreptăţesc. Şi cine oare nu va rîde de nebunia acestora?

Deci Sfîntul părintele nostru Ştefan, fiind trimis la temniţa numită Pretoriu, numai cît a intrat în pridvoare, s-a înfierbîntat inima lui, ca să zic aşa după proorocul, aprinzînd înăuntrul lui focul cugetării şi a grăit cu limba sa sfîrşitul zilelor vieţii sale, zicînd: „Aceasta este odihna vieţii mele şi aici voi lăuda pe Dumnezeu pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a vieţii mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dînsa”.

Şi a aflat închişi acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii avînd mîinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavînd urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgînii arzători de icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă.

Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credinţe, văzîndu-le sfîntul, mulţumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plîngere. Ba încă se supăra şi cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta şi el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.

Toţi acei părinţi l-au primit pe Cuviosul Ştefan ca pe un păstor şi începător de mîntuire şi de la dînsul se învăţau, se spovedeau şi-i spuneau lui gîndurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mînăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvîrşea într-însul. Iar cei ce păzeau temniţele, văzîndu-l pe acesta cu adevărat înger pămîntesc fără prihană, s-au înspăimîntat, încît un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: „O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ştefan Axenteanul, cel închis acum în temniţă”.

Iar femeia aceea cinstită – noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dînsul prin auz toată petre-cerea fericitului şi pe ascuns de soţul său intrînd în temniţă, la picioarele cuviosului aruncîndu-se, ruga pe sfîntul, zicînd: „Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ţi aduce mîngîiere şi a-ţi sluji la cele de trebuinţă, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau şi eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica”.

Pe cînd cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dînsa, şi nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dînsul: „Cinstite părinte, de ce te lepezi de credinţa mea cea către tine? Că deşi nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foişorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericeşte în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, aşa şi eu, prin nădejdea credinţei, ceva asemenea săvîrşind către tine, să nu mă întorci smerită şi ruşinată”.

Iar sfîntul a zis către dînsa: „Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sînt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sînt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăşi cu ereticii. Nu mă ştiu să mă fi împărtăşit cîndva cu ereticii cei prigonitori de creştini şi arzători de icoane, sau din mîinile lor să fi luat ceva”.

Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiţi, auzind acestea de la sfîntul şi aruncîndu-se jos, zicea: „Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ştefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinţilor; căci ştiu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinţi, părintele nostru Gherman, a rînduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu şi de păzitorii cei împreună cu el. Şi eu cu lucrul deplin te voi încredinţa pe cuvioşia ta”.

Şi zicînd acestea s-a întors către casă, unde deschizînd o lădiţă a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în braţe pe Fiul lui Dumnezeu, şi a Sfîntului Pavel, şi închinîndu-li-se lor cu credinţă le-a dat sfîntului Ştefan, zicînd: „Să fie acestea, sfinte, înaintea feţei tale, ca atunci cînd te rogi, să mă pomeneşti şi pe mine păcătoasa”.

Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ştefan, plecîndu-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sîmbăta şi Duminica cîte o bucăţică de pîine şi trei pahare de apă. Aceasta a fost mîncarea şi băutura fericitului în vreme de un an şi unsprezece luni, cît a fost în temniţă.

Într-una din zile, şezînd Cuviosul cu ceilalţi părinţi, care erau împreună legaţi, a venit cuvîntul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioşi, de la antipaţii şi ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Şi a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicînd:

„Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinţi cinstiţi, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului şi a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle”. Şi stătea la pămînt icoana lui Hristos şi unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Şi a zis voievodul: „O, Pavele, una din două îţi stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăieşti, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori”.

Dar Sfîntul Pavel cel cu bărbăţie, cu glas mare a strigat: „Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaş al numelui Tău cel înfricoşat”. Şi la pămînt plecîndu-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutînd cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătînd cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor şi este gata să moară pentru icoana lui Hristos.

Iar voievodul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi aşa să-l întindă pe catapelte. Şi din toate părţile, strîngîndu-l slujitorii pe sfîntul între cele două scînduri, de la gît pînă la glezne, şi cu fiare pătrunzînd mădularele acestuia, să-l spînzure cu capul în jos şi de jur împrejur să aprindă un foc mare; şi aşa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decît împăratul”.

Pe cînd acesta grăia şi toţi părinţii vărsau lacrimi, un preot bătrîn, Teostirict din sfînta mînăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală şi cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: „Nu este cu putinţă, cu adevărat, cinstite Ştefane, a suferi fără plîns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pămîntul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon”. Iar cinstitul Ştefan i-a zis: „Spune părinte spune pentru Domnul, şi să nu ascunzi, căci mai rîvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim şi noi”.

Iar Teostirict a zis: „Sfîntul Marele Post trecînd şi sfintele Paşti ajungînd, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mîinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvîrşindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulţime de ostaşi, năvălind fără veste şi intrînd cu îndrăzneală în biserică şi în Sfîntul Altar, au poruncit să înceteze cîntarea şi au răsturnat la pămînt sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd pe cei mai aleşi din monahi, vreo treizeci şi opt, le-a pus mîinile şi gîturile în cătuşe, iar din ceilalţi pe unul l-au bătut fără cruţare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba şi feţele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sînt şi eu.

După toate acestea, neîndestulîndu-se, acel rău credincios, toată mînăstirea a ars-o, de la grajd pînă la biserică, şi le-a prefăcut în praf aruncat pe pămînt. Apoi, împreună cu dînsul, luînd pe cei treizeci şi opt de părinţi, i-a surghiunit în părţile cele mai îndepărtate ale Efesului şi i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupînd intrarea; apoi săpînd poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Şi aşa cu silă nesuferită s-au săvîrşit în Domnul.

Deci, aceste lucruri pline de întristare şi altele mai multe şi mai dureroase grăindu-le, nu era cu putinţă a suferi plîngerea. De aceea ruga pe Sfîntul Ştefan, precum mai înainte în munte, aşa şi acum să le spună cuvînt de mîngîiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinînd, a zis: „Să mulţumim, părinţi şi fraţi, să mulţumim pentru toate acestea ce s-au întîmplat, căci răbdarea cea pînă în sfîrşit aduce cununa; căci foc, sabie şi la sfîrşit moarte de la păgîni ne stau înainte. Să răbdăm şi să-i urmăm pe Cuvioşii Părinţi, care şi-au săvîrşit viaţa în vremea noastră muceniceşte, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atîta răbdare a arătat, încît nici n-a suspinat, nici n-a strigat, ca şi cum n-ar fi simţit nici un fel de durere din acele bătăi”.

Dar mai vîrtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca şi cu nişte arme ascuţite, pe acest nou Datian şi Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l şi către Dumnezeu ochii ridicînd a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne”. Aşa a răposat în bătăi.

După dînsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mînăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzîndu-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos şi a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac şi legîndu-i o piatră mare, l-au înecat în adîncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decît aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliţii boieri ai tiranului şi vrăjmaşii adevărului, cum şi cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădînd multe semne de biruinţă ale păgînătăţii acelora, rîvnim moartea Stăpînului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.

Însă vremea îmi spune o, credincioşi, ca să aduc la arătare şi moartea pentru dreapta credinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea şi necunoştinţa meşteşugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfîntul este milostiv şi bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieşind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, şi pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ştefan de la cele de aici.

Căci, precum s-a zis mai sus, Sfîntul Ştefan era împărtăşit şi de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit şi sfînt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemînd pe preafericita şi iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinţilor, care erau în temniţă, i-a zis ei: „Plata slujirii tale către mine o, femeie, îţi va da-o ţie Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvîrşesc rugăciune în linişte şi înfrînare. Deci nu-mi mai aduce pîine şi apă”.

Iar cinstita femeie a răspuns: „De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieţii tale este o postire, o rugăciune şi o asprime?” Şi sfîntul a zis: „Am cunoscut că după puţine zile are să fie sfîrşitul vieţii mele”. Şi cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.

Şi aşa, nu a încetat sfîntul în acele patruzeci de zile, vorbind şi învăţînd pe părinţii cei împreună legaţi, de a nu se întrista întru necazuri, săvîrşind cîntări de laudă de toată noaptea, încît şi unii din cei care ţineau în taină credinţa cea dreaptă, veneau la dînsul schimbîndu-şi hainele, îmbrăcîndu-se în zdrenţe proaste şi îndulcindu-se de la dînsul cu învăţăturile cele folositoare pentru credinţa cea dreaptă, luînd binecuvîntare de la dînsul.

Trecînd zilele şi ziua a treizeci şi opta ajungînd, de dimineaţă după slavoslovia Utreniei şi după sfîrşitul ceasului întîi, chemînd iarăşi pe acea femeie milostivă, în auzul părinţilor, a zis: „Vino, cinstită şi binecuvîntată femeie să vadă Dumnezeu şi să-ţi măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfînta Evanghelie. Căci eşti uceniţă cu adevărat a Celui ce a zis: Întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. Şi Cel ce primeşte pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ţi dea însutit şi să te rînduiască împreună cu credincioasele Marii şi înţeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim şi cu Marta”. Deci şi mai multe decît acestea a zis, binecuvîntînd-o.

Apoi, luînd dumnezeiasca icoană cu chipul Mîntuitorului şi a ucenicilor Lui, adică a lui Petru şi Pavel, i le-a dat ei, zicîndu-i: „Să-ţi fie ţie acestea strajă în viaţă şi amanet al dreptei credinţe”. Apoi, oftînd, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viaţă şi la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puţin tînguindu-se, luînd sfintele icoane de la sfîntul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu şi, primind binecuvîntarea de pe urmă, a pornit spre casă, plîngînd pentru despărţirea de un părinte şi învăţător ca acesta. Iar Cuviosul Ştefan, împreună cu cei legaţi, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia şi toată noaptea în rugăciune, binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Tiranul împărat săvîrşea atunci jertfa cea păgînească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis şi pe Vrum, lăudîndu-i la acea prăznuire ca pe nişte făcători ai seminţelor şi ai vinului. Şi în acea zi de dimineaţă, stătea în foişoarele şcolilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dînsul, avea îndeletnicire urîtă şi lui Dumnezeu vrăjmaşă, prin jertfa cea de faţă, în cinstea preadesfrînatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.

Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lîngă multe alte fapte rele şi urîte, nu lăsa nici praznicile cele păgîneşti. Şi i s-a spus lui de către nişte urîtori de Hristos, că Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor, acea temniţă a făcut-o mînăstire, săvîrşind cîntare de laudă de toată noaptea în dînsa, şi toţi cei din cetate alergînd la dînsul, se învăţau a sluji idolilor – căci aşa numeau ei sfintele icoane.

Iar tiranul, auzind aceasta şi fierbînd de mînie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, şi i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ştefan în cealaltă parte de tîrg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Muceniţe Mavra, pe care urîtorul de sfinţi, dărîmînd-o pînă la temelie, a făcut-o loc de ucidere, şi Mavra a numit locul acela unde făcea şi tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturiseşte copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.

Apoi, îndată a rînduit să se cerceteze, întrebînd prin cetate, ca oricine va fi aflat avînd rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Şi atunci era bucurie vrăjmaşilor, căci dădea pe care voiau, încă şi robi pe stăpîni cleveteau. Plîngerea şi tînguirea Bizanţului, nu era mică, ci mai mult decît în zilele cele de demult ale lui Iulian şi Valens, cei fără de Dumnezeu.

Trimisul acela, luînd pe Sfîntul Ştefan din temniţă şi încătuşîndu-i gîtul şi mîinile, îl ducea la locul cel rînduit. Iar tiranul împărat, ieşind din palat, s-a dus spre uliţa cea de obşte, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărăţit cu dreaptă credinţă, au zugrăvit cele şase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credinţă ţăranilor, străinilor şi celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai şi pe vizitiul cel iubit de draci şi nevrednic cerului şi pămîntului, cinstindu-l pe acesta mai mult decît pe Sfinţii Părinţi. Cine oare nu se va înfricoşa şi nu se va înspăimînta, sau nu va rîde, ori nu va plînge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mîntuitorul meu, cît de nemărginită şi îndelungată răbdare ai!

Stînd tiranul în acel loc, lăudîndu-l şi slăvindu-l toţi, el a zis: „Nici o mîngîiere nu este sufletului meu pentru nepomeniţii cei răi”. Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: „Şi unde s-a arătat oare, stăpîne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toţi s-au pierdut? Căci iată şi pe vrăjmaşul adevărului, pe Ştefan Axenteanul, întîlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei”.

Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dînsul: „Şi ce este oare mai dulce lui Ştefan, decît să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de cînd s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea şi cu anevoie. De vreme ce şi împărăteasa nu puţin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvîrşit-o”.

Şi îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfîntul şi în temniţă să-l închidă. Iar părintele iarăşi cînta în temniţă împreună cu cei legaţi, acestea: Cel ce locuieşti întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperămîntul aripilor se va sălăşlui… şi celelalte stihuri ale psalmului.

Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăţ mare boierilor săi şi celor de un gînd cu dînsul şi, săvîrşind prăznuirea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte şi alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemînd doi fraţi de-o mamă, neîntrecuţi în vrednicie, frumoşi la chip şi la suflet, şi foarte minunaţi, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu rîvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:

„Mergeţi în temniţă, ziceţi acestea lui Ştefan Axenteanul: Ştii cît mă îngrijesc de tine, viaţa ţi-am dăruit, ca doar plecîndu-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deşi eu ştiu gîndul lui cel neplecat şi cu împietrire de inimă, negreşit vă va ocărî. Totuşi dacă prin cuvinte bune îl veţi pleca pe dînsul, bine va fi. Iar dacă nu, atîta să-l răniţi cu bătăi peste gură şi peste spate, încît, ieşind voi de acolo, el în chinuri să moară”.

Acei fraţi, mergînd la temniţă şi la sfîntul ajungînd, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfîntul vătămîndu-l, fiindcă au văzut faţa lui ca o faţă de înger, ci mai vîrtos întărindu-l în dreapta credinţă. Apoi sărutîndu-l, au luat binecuvîntare şi, întorcîndu-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, şi i-au zis:

„Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale şi anatematisind. Şi atît de tare l-am rănit pe dînsul cu bătăi, încît fără glas zăcea şi nu ne mai aşteptăm să fie viu pînă mîine”. Apoi, veselidu-se trufaşii şi rîzînd tare, se ţineau de lăcomia gîtului, adică a băuturii celei irodieneşti, fiind robul pîntecelui.

Cuviosul Ştefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Cînd a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toţi Cuvioşii Părinţi, împreună cu cei legaţi, şi a zis către dînşii: „Mîntuiţi-vă, părinţi şi fraţi, mîntuiţi-vă! Şi vă rugaţi pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întîmpinarea duhului meu, pentru mulţimea greşelilor mele. Pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfîrşitului meu, şi cununa cea mucenicească este lîngă uşă. Iar voi petreceţi întru dreapta credinţă pînă în sfîrşit”.

Acestea auzindu-le de la dînsul, Cuvioşii Părinţi îşi spălau feţele cu lacrimi fierbinţi. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinţii Părinţi au zis: „Mai bine este, părinte, ca în această sfîntă îmbrăcăminte să vezi sfîrşitul zilelor tale”. Iar Sfîntul Ştefan, de Dumnezeu însufleţitul, a zis: „Părinţi şi fraţi, cel ce se luptă, gol se luptă, şi socotesc că nu este drept, ca acest sfînt chip, să se necinstească şi să se calce de un norod ce latră ca nişte cîini”. Cu acestea înduplecînd pe părinţi, şezînd numai într-o haină de pînză împreună cu dînşii, grăia cele despre mîntuire.

Iar în noaptea aceea, după banchet, trufaşul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimişi de dînsul n-au făcut nici un rău lui Ştefan în temniţă, ci mai vîrtos i s-au închinat lui şi s-au binecuvîntat de dînsul.

Deşteptîndu-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieşit cu sîrguinţă într-un foişor al palatului şi a început a răcni ca un leu, zicînd: „O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să-mi ajute mie! Ce este mie şi nepomeniţilor? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credinţă, toţi mă socotesc pe mine întru nimic; şi nu ştiu ce voi face cu acei nepomeniţi”.

Auzind strigarea împăratului toţi cei ce erau în curţile împărăteşti, s-au mîhnit, s-au tulburat foarte, şi au alergat degrabă la dînsul. Iar el, cu aceştia întîlnindu-se, a zis: „Unde mergeţi şi pe cine căutaţi?” Iar ei au răspuns: „La tine preabunul nostru stăpîn, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvîrşeste, adică a Augustei”. Dar el iarăşi a strigat: „Nu sînt eu stăpînul vostru, nu sînt împăratul vostru, altul este stăpînul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă şi la ale căror urme închinîndu-vă faceţi rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viaţa mea şi s-ar fi mîngîiat duhul meu”.

Iar ei nedumerindu-se şi cu durere în inimă sîrguindu-se, au întrebat: „Cine este oare alt împărat pe pămînt, mai presus decît tine, împărate şi stăpîne? Şi cine este vrăjmaş al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decît pe tine împărate? Nu te iuţi asupra noastră?” iar Copronim a răspuns: „Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor este împăratul vostru, iar nu eu”.

Şi numai cît a pomenit numele acesta, şi îndată se putea vedea pornire şi tulburare de mulţime, ca un tunet, alergînd la temniţă, la care ajungînd, ca nişte fiare sălbatice, sărind în temniţă, strigau la temniceri: „Daţi-ne aici pe Ştefan Axenteanul!” Iar cel ales întru sfinţenie, fără tulburare ieşind la dînşii, a zis: „Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sînt cel pe care îl căutaţi”.

Şi îndată la pămînt aruncîndu-l ca nişte fiare sălbatice, şi legînd funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la uliţa cea de obşte, călcîndu-l peste cap şi peste tot trupul, cu pietre lovindu-l şi cu beţe bătîndu-l. Şi cum a ieşit, fiind tîrît pe prima uşă a temniţei, ajungînd la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfîntului Mare Mucenic Teodor, mîinile şi capul puţin ridicîndu-şi şi ochii spre cer înălţîndu-i, pe cît îi era cu putinţă, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfîntului mucenic.

Fiind întru atîtea munci cumplite şi bătăi, a săvîrşit lucrul cel cuviincios dreptei credinţe; apoi văzîndu-l unul din acei băutori de sînge şi fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrîşnind, a zis: „Vezi că nepomenitul ca un mucenic voieşte a muri”. Şi alergînd către tulumbele de stins focurile ce sînt în acel loc, pe care le numesc sorburi, şi luînd un lemn mare numit antion, repede întorcîndu-se şi ajungîndu-l pe sfîntul, fiind tîrît de mulţime şi peste creştet lovindu-l, ca pe un cîine, îndată l-a omorît.

Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trîntit îndată la pămînt şi îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturîndu-se, curgîndu-i spume şi scrîşnind din dinţi. Apoi pînă la moartea lui, aşa a fost pedepsit de diavolul.

Dar ce cuvînt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfîntului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroşcări cu pietre? Că fiind tîrît pe pămînt şi lovit din lespede în lespede, mîinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozîndu-se înroşeau pămîntul cu mulţimea sîngelui, oasele rupîndu-se din încheieturi, se făceau bucăţi.

Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pîntecele lui, l-a despicat în două. Şi se vedeau toate măruntaiele lui pe pămînt tîrîndu-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cîndva, căci şi după ce a răposat îl băteau cu beţe şi cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi copiii din şcoli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.

Dar dacă cineva ar fi întîmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfîntului şi vrăjmaş al împăraţilor. Şi cum cei ce-l tîrau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea nişte peşte în tigaie l-a văzut pe sfîntul, fiind tîrît pe uliţă; şi părîndu-i-se că el încă trăieşte, apucînd un tăciune din foc şi lovind tare capul sfîntului în partea dinapoi, despărţindu-se, a sărit şi s-au vărsat pe pămînt creierii cei moi.

Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămînînd înapoi cu socoteală ascunsă, făcîndu-se că a alunecat, plecîndu-se la pămînt, a ridicat acele sfinte moaşte şi cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale şi se sîrguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfîntul Ştefan, spre mîncarea cîinilor. Iar răul tiran, a mers tîrînd pe Sfîntul spre mînăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată şi pe dînsa şi s-o împroaşte cu pietre cu mîinile lui, ca şi pe fratele ei, Sfîntul Mucenic Ştefan.

Dar cinstita şi cu adevărat sora Sfîntului, cu firea şi cu socoteala, cunoscînd mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormînt întunecat închizîndu-se, a scăpat. Şi venind păgînii şi neaflînd-o, de acolo tîrînd pe Sfîntul, l-au aruncat în groapa păgînilor şi a osîndiţilor, unde era biserica Sfîntului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urîtor de sfinţi, aflînd-o căzută, a făcut-o mormînt de osîndiţi şi a numit-o „a lui Palaghie”. Şi s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, şi cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.

De aici tîlharii, întorcîndu-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcînd izbînzi, s-au primit de dînsul cu bucurie. Şi aşa tiranul, şezînd cu dînşii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfîntului Ştefan cea în multe chipuri, rîzînd tare se ruşina. După aceia şi pe ceilalţi cuvioşi părinţi, care erau în temniţă împreună cu Sfîntul Ştefan, cu felurite chinuri i-au omorît.

Aşa s-a sfîrşit Sfîntul lui Dumnezeu şi Cuviosul Mucenic Ştefan, la cincizeci şi trei de ani ai vîrstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci şi opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgînească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiţilor, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte şi pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda şi slava slugii Sale. Că Însuşi prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; şi cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.

Căci pe cînd tîra pe Sfîntul şi l-au dat morţii celei amare şi fără de milă, de dimineaţă văzduhul, linişte avînd, şi razele soarelui strălucind pînă la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vîrful muntelui, de unde a venit sfîntul. Apoi, ajungînd lîngă marginile cetăţii, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Şi vifor groaznic suflînd, s-a vărsat grindină peste cetate, încît mulţi s-au primejduit şi pe unii i-a ucis, şi nu puţin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.

Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plîns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase şi au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a şi făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare ruşine şi ocară a păgînului împărat, cel nevrednic de cinste.

Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luînd moaştele care au căzut din căpăţînă, cum şi creierii, le-a ascuns în sîn. Iar după ce a fost aruncat sfîntul, a mers la sfînta mînăstire a cuviosului părintelui nostru Dia şi, luînd în ascuns pe egumenul mînăstirii, i-au dat lui moaştele şi i-a spus ce s-a întîmplat în acea zi.

Acesta tînguindu-se şi suspinînd tare, luînd pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mînăstirii a Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, şi scoţînd o cutie, a închis într-însa sfintele moaşte ale Sfîntului, împreună cu ei fiind de faţă şi un oarecare Ştefanid, copil mic al acelei mînăstiri; şi după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului şi a catapetesmei, tăinuind lucrul.

Trecînd puţină vreme, a fost clevetit Teodor de nişte urîtori de Hristos la împăratul, zicînd că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, şi a poruncit balaurul cel din adînc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia şi cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a şi făcut. Iar trecînd vreme multă şi bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a aşezat şi pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ştefan.

Pentru că Ştefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungînd întru măsura vîrstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tînăr, şi cum el cunoştea cele despre dînsul, căci a crescut din tînără vîrstă pe mîinile lui, nedobîndind cererea şi pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaştele Sfîntului Ştefan şi a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.

Căci a zis: „Egumenul meu, închinîndu-se oaselor vrăjmaşilor, celor de tine ucişi, îi numeşte sfinţi, iar pe tine tiran şi nou Iulian te propovăduieşte, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmaţiei”. Iar tiranul, fierbînd de mînie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătuşe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-şi ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Şi a poruncit celui ce i-a clevetit pe dînşii să păzească cutia pînă la mustrarea amîndurora.

Întorcîndu-se Ştefanid la cetatea împărătească, luîndu-l singur împăratul, l-a învăţat cele ce avea să zică împotriva bărbaţilor celor drepţi, aducînd de faţă şi cutia, apoi l-a slobozit pe dînsul. A doua zi, înaintea tiranului stînd, vînzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen şi pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicînd că va arăta ceasul, ziua şi basmaua cea sîngerată, împreună cu moaştele, de nu se vor pleca. Iar bărbaţii cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.

Împăratul striga către vînzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, şi s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută şi nu s-a mai aflat pînă astăzi. Prin aceasta mai mult s-a ruşinat tiranul cel mult împietrit şi, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulţi se numea sfînt, a trimis pe vrăjmaşul acela şi vînzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ţinut străin. Iar pe bărbaţii cei cinstiţi i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfîntul Ştefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.

Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa – Sfînta muceniţă Ana -, şi pe Sfîntul Ştefan i-a clevetit şi i-a prihănit, învăţată fiind de păgîni, cu care se tocmise să o slobozească şi cu cineva din palat să o însoţească. Să spunem în ce fel a avut sfîrşitul vieţii, prin ce fel de moarte urîtă şi rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoinţă a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită şi după săvîrşirea Sfîntului Ştefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobîndind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis şi împotriva lui Avlicalam, strîngătorul de biruri, zicînd: „De nu veţi împlini cele făgăduite, în mijlocul cetăţii voi spune vicleşugurile voastre şi ocările cele către Sfîntul”.

Acestea făcîndu-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoţit-o pe dînsa cu un notar al aceluiaşi strîngător de biruri al Nicomidiei. Rămînînd însărcinată şi ajungînd în vremea naşterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămînînd văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopţii, întru uimire făcîndu-se pruncii şi luînd oarecare putere minunată, sculîndu-se şi apucînd-o de amîndoi sînii, au început a-i suge, nu ca nişte copii, ci ca nişte pui de leu sau de urs, încît nu a fost cu putinţă să-i mai scoată, ca de la nişte fiare înfuriate şi mîncătoare. Şi astfel, dimineaţa i-a aflat morţi, pe mama lor şi pe prunci, încă ţinînd cu dinţii sîngeraţi cărnurile sînilor.

Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică şi prihănitoarea Cuviosului, şi-a lepădat rău viaţa, fiind trimisă în munca cea fară de sfîrşit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene şi limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăveşte şi după moarte.

Acestea sînt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuţi, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperămînt şi de la ucenici; şi nu numai atît, ci şi de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viaţă, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, şi moştenitorule al muntelui, al peşterii şi al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit şi ai îndemnat smerenia mea, trecîndu-mi cu vederea prostia şi lenevirea, primeşte acestea, căci, din cele multe, puţine adunînd, ţi le aduc, împreună lucrătoare avînd rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.

Dar ce voi zice şi către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice şi purtătorule de nevoinţe, cel cu numele Ştefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun şi lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungînd întristarea, ale tale ţie aducîndu-le ca nişte flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Şi pe acestea aducîndu-le ţie în dar, cer slobozenie de relele ce ţin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloşeşte. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpînului Hristos prin patima pentru icoana Lui şi prin vărsarea sîngelui.

„O! noule păzitor şi rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor şi surpătorule de rătăciri idoleşti şi al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiţi şi al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci şi al celor înstrăinaţi mîngîiere nelipsită. O! povăţuitorule al celor rătăciţi şi întărire a drept-credicioşilor care au căzut acum.

O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, şi al arhanghelilor împreună dănţuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi şi sfinţitorule al sufletelor omeneşti. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credinţă adevărată primesc şi slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creştini, şi ca o aspidă surdă îşi astupă urechile, nevrînd să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoinţe”.

Şi mai pe scurt să zic: „O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decît tot numele bun şi decît toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioşilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învăţătorilor, întrecerea supuşilor şi părtaş al mucenicilor, Sfinte Ştefane”!

Primeşte acum cuvîntul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvîntul urmează şi într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decît prinoasele celorlalţi cele de mult preţ. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpînul Hristos pe al păcătoasei, deşi nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaş în smeritul meu suflet, precum şi Hristos a făcut în casa lui Zaheu!

Vămuieşte prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adînc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greşeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv şi neputinţele trupului meu celui păcătos vindecă-le!

Ca astfel şi eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească şi trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viaţă de un nume cu tine m-am învrednicit Ştefan, şi stării celei de-a dreapta să mă arăţi vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credinţă te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.

Slavă înălţăm pentru toate lui Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Gheron Iosif Isihastul

Imagini pentru gheron iosif

Daca iubesti pe Dumnezeu, atunci si pe aproapele tau sa-l iubesti ca pe tine insuti

Capitolul 80

Cand incepe sa arda aceasta iubire, fiul meu drag, atunci trecem la cea de a doua porunca a lui Dumnezeu. Daca Il iubesti pe Dumnezeu, atunci si pe aproapele tau sa-l iubesti ca pe tine insuti.

Asculta ce spune Domnul, fiul meu : cand tu insetezi sa fii de folos fratelui tau si il cauti sa-i spui ceea ce stii, cu multa dorinta de a-l ajuta, aceasta este iubire pentru aproapele; atunci iubesti pe fratele tau ca pe tine insuti.

Si ceea ce imi scrii ca iti provoaca bucurie desfatare in inima este iubirea lui Dumnezeu, care face inceputul lucrarii in sufletul tau.

Daca ai grija si spui rugaciunea neincetat si ajuti pe fratii tai mai mici, atunci aprinzi focul iubirii lui Dumnezeu in sufletul tau. Si, cu cat tu insetezi si alergi sa-l ajuti pe celalalt, cu atat Dumnezeu deschide mai mult izvorul iubirii si te adapa pe tine.

Cand auzi pe Apostolul Pavel ca spune ” Cine ma va desparti de iubire „, nu este Pavel cel care spune, ci Iubirea insasi striga Iubirii in cortul lui Pavel. De aceea ” cel care ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el; pentru ca Dumnezeu este iubire „. Si unde cade aceasta iubire arde, dar nu mistuie. Esti insetat, dar setea nu se stinge. Iti arde inima de iubire si striga : ” Unde esti, iubirea mea cea dulce, Iisuse al meu, Lumina vietii mele ? ” si mai mult arde iubirea, pana cand inceteaza orice simtire.

Iubitul meu fiu, altceva sa nu ceri, fara numai iubire : ” Invredniceste-ma, Doamne, sa Te iubesc atat cat ma iubesti Tu !”

Acum ma opresc, fiul meu, pentru ca am obosit. Ma chinuie mult respiratia greoaie. Tiam scris si alta scrisorica, pe care a scris-o Papa Efrem; atunci nu puteam sa tin pana in mana. Acum, slava Domnului, am inceput iarasi sa scriu.

Fiul meu, fii tare atent la eretici. Acolo unde esti sunt neamuri si limbi straine… Nu vorbi deloc cu ei, deoarece se intuneca sufletul tau de cuvintele lor hulitoare. Biserica Ortodoxa i-a indepartat.

Cuviosul Părintele nostru Grigorie Sinaitul (27_noiembrie)

Imagine similară
Muntele Sinai




         A dori frumoase cuvîntări şi a învrednici de laude pe bărbaţii cei buni, a împleti pentru dînşii cununi şi scopurile lor a le lăuda, a le mări şi, pe cît ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor şi pricinuitor de bucurie. Cum cele lumeşti şi vremelnice, ce sînt ca un fum, cum laudele le vedem risipindu-se ca şi para focului, după ce materia se arde, aşa sînt şi laudele şi cinstirile pentru unii ca aceştia, care prea degrabă se duc împreună cu cei ce uneltesc cele deşarte, iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, piere cu sunet.

Dar viaţa celor ce au petrecut după Dumnezeu şi care întru faptă bună au strălucit, ştim că mare folos le pricinuieşte, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu şi spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci şi acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăţi şi daruri au de la sfinţi şi îndestulate răsplătiri. Şi nu numai noi, ci şi Dumnezeu, împăcîndu-se cu unele ca acestea, dăruieşte înţelepciune celor ce aduc laudă în acest fel. Căci lauda către sfinţi, s-a obişnuit a trece şi a se sui către Însuşi Dumnezeu, căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviinţă.

Pentru că Stăpînul tuturor şi Domnul porunceşte, zicînd apostolilor: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvîntări şi laudele pentru sfinţi nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic sau temeinic. Cînd cineva voieşte a ridica o casă scumpă şi mare, dacă întîi nu sapă şi adînceşte şanţurile în pămînt, ca să pună temelia pe piatră, în deşert se osteneşte, căci casa cade pe cel ce o zideşte astfel.

Aşa să înţelegeţi şi despre laudele care se fac pentru lucrurile cele de jos, după obiceiul înţelepţilor celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinţilor şi punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărîmată din capul unghiului, care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvîntului acestuia de acum, şi începătura şi temelia a luat-o de la Domnul, după cum şi cuvîntul va arăta.

Deci eu, ucenic al acestuia făcîndu-mă şi puţină vreme împreună cu el petrecînd şi cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcîndu-mă, voiesc acum – către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc cîte am văzut cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia şi cîte am putut culege de la ucenicii cei sîrguincioşi şi cu bunătăţi, care drept au urmat acestuia. Dar de vreme ce şi lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se va părea şi dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.

Deci se cuvine a începe cuvîntul, bizuindu-mă pe ajutorul cel trimis de sus prin sfintele şi dumnezeieştile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după Dumnezeu şi fapta bună o îmbrăţişează şi sînt lucrători ai adevărului, rîvnitori cu de-amănuntul ai faptelor lui. Însă cuvîntul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.

Că deşi avea ca patrie satul care se numeşte Cacolon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, şi avea părinţi şi fraţi, cu cinste şi cu bogăţii împodobiţi; dar ca pe cele ce sînt ale împrejurării şi grijii celei pămînteşti şi care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca patrie pe cea din cer şi locuinţa cea binecuvîntată şi nepieritoare – judec că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicînd: „Pe acelea încep să le povestesc şi mai cu seamă viaţa cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea şi vieţuirea cea bună, cea nematerialnică, sudorile şi luptele cele după Dumnezeu. Că nu altceva – dacă se cuvine a spune adevărul -, a răsuflat acela, decît viaţă de Dumnezeu iubitoare şi mîntuitoare. Şi fac începutul de unde s-a pus şi temelia cu potrivită alcătuire”. Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor spune.

Cînd marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul împărăţiei, s-a întîmplat prin judecăţi dumnezeieşti, pentru mulţimea păcatelor, a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu, care cuprinzînd Asia şi pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toţi creştinii şi rău chinuindu-i.

Deci au fost luaţi în suliţe de barbara năvălire şi robiţi, atît dumnezeiescul Grigorie, cît şi părinţii şi fraţii lui, fiind duşi departe, în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu – Cel ce toate le face şi le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puţin, a intrat în biserica laodicenilor, unde se săvîrşea obişnuita cîntare de psalmi şi mărire către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioşii creştini, care se aflau acolo cîntînd cu bună întocmire şi iscusinţă cîntările cele dulci, minunîndu-se de cîntare. Aceştia, nimic cruţînd dintru ale lor, nici avuţie, nici cuvinte, cu osîrdie i-au izbăvit pe aceştia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.

Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecînd puţină vreme şi tuturor celor de acolo arătîndu-se bun, prin aşezarea cea aleasă şi potrivită în cele bune ale firii lui şi prin cuviinţa chipului feţii, dovedind strălucirea şi aşezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului şi pregătitului său suflet, prin covîrşirea evlaviei cu cinstea şi sfiala, şi minunînd pe toţi, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rînduit venirea acestui bărbat la cei de acolo.

Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru dorul învăţăturii gramaticii, al înţelepciunii logice şi al ştiinţei, care era bărbat cu evlavie şi îmbrăţişînd singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul foarte iubitor de adevăr şi împodobindu-se cu cuvinte de învăţătură, prealuminat, cu adevărat ne-a pus înainte povestirea aceasta.

Aşadar, acest cuvios şi cinstit bărbat făcîndu-şi petrecerea în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dînsul şi mai înainte cunoscînd dorul şi dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viaţa cea liniştită şi pustnicească.

Deci bucuros a mers la dînsul şi s-a îmbrăcat cu hainele călugăreşti. După ce a petrecut cu acela puţină vreme şi după ce a vorbit cu dînsul multe vorbe monahiceşti, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a dus şi acesta la muntele Sinai. Acolo şi-a tuns perii capului şi împreună cu tunderea părului a tăiat voia mişcărilor trupeşti şi a început lupta dumnezeiască bărbăteşte şi către dînsa s-a făcut sprinten.

Peste puţină vreme i-a uimit pe toţi cu viaţa cea nematerialnică şi netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea, cu necontenită cîntare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea şi cu cererea către Dumnezeu, sîrguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci aproape îl socoteau ca un fără de trup toţi cei de acolo; iar ascultarea, care este rădăcină şi maică a faptelor bune, şi smerenia cea de minuni făcătoare, atît de mult le-a deprins încît noi nu puteam cu înlesnire a le înfăţişa în scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trîndavi că sînt nevrednice de credinţă.

Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvîntul adevărului şi de aceea m-am înştiinţat de la sfîntul părinte Gherasim, care pe urma aceluia a urmat şi a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi, adeverea şi zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o lua de la proiestosul cu nepregetare şi cu toată sîrguinţa, ca şi cum Dumnezeu de sus privind la cele despre dînsul, s-a obişnuit ca niciodată să nu lase rînduiala fraţilor.

Însă, sosind seara şi făcînd proiestosului metania obişnuită şi luînd binecuvîntarea, intra în chilia sa, încuind uşile şi ridica mîinile către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea şi cu totul înălţîndu-se din cele de aici şi de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sîrguinţa sufletului, îşi începea canonul şi pravila sa, înălţînd lui Dumnezeu cîntări şi psalmi. Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga şi îşi pleca genunchii pînă ce desăvîrşit citea psalmii lui David şi se îndulcea de veselia care se pricinuieşte sufletului.

Apoi cînd se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintîi stînd la uşile bisericii şi cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din biserică pînă cînd nu se vor săvîrşi laudele către Dumnezeu cele de dimineaţă. Intrînd cel dintîi în biserică, ieşea ultimul. Iar hrana lui era puţină pîine şi puţină apă; aşa numai cît să fie viu, vrînd astfel prin multa slăbire să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfîrşit.

Slujba bucătăriei i-a fost încredinţată trei ani, în care a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covîrşitoare. Căci nu a gîndit niciodată că slujeşte oamenilor, ci cetei îngereşti, iar locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun şi jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca şi cum ar plăti cuvenita cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul şi sfîntul vîrf al muntelui Sinai nu se lipsea, şi alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să şi-o dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvîrşit. Şi avea acel cuvios bărbat mîinile îndemînatice, întru a scrie bine.

Încă şi la citire lua aminte şi ziua şi noaptea ca o albină iubitoare de lucru, alegînd florile dumnezeieştii Scripturi cu iubire de osteneală, ale celei vechi şi ale celei noi şi cugeta la ele, covîrşind pe toţi cei de acolo cu multă învăţătură, şi nu ştiu dacă un altul a învăţat-o pe de rost, ca dînsul.

Acestea aflîndu-le vicleanul, nu-i era cu putinţă să se liniştească. Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmaşul a dat patima zavistiei monahilor, ca un semănător de neghine, şi nu mică tulburare şi zarvă a semănat între dînşii. Simţind pizma lor, ucenicul cel bun şi paşnic a ieşit în taină din mînăstire şi a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul Evripului şi care, după neam, era rudenie cu Faţo Riga.

Acela toate părăsindu-le şi socotind, după marele apostol, bogăţia şi strălucirea slavei ca pe nişte gunoaie, tinzînd spre strălucirea şi slava ce are să se descopere drepţilor, ridicînd crucea pe umăr, a venit şi el în muntele Sinai, unde, cunoscînd pe dumnezeiescul Grigorie şi minunîndu-se de covîrşirea faptelor lui bune, i se făcu şi el unul din ucenici. Cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune şi a vedeniei, încît şi altora s-a făcut pildă şi închipuire de toate bunătăţile.

De aici mergînd la Ierusalim spre a se închina Mormîntului celui de viaţă primitor şi toate sfintele locuri înconjurîndu-le şi închinîndu-se lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numeşte „bune limanuri”, unde a zăbovit puţină vreme pentru învăluirea mării şi pentru întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era şederea acolo în zadar, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile către izvoarele ce dau apa cea rece şi bună de băut, iar fiind lipsit de tovarăşul lui, nicidecum nu suferea a se linişti. În acest chip cuviosul şi dumnezeiescul bărbat iscodea locurile de acolo şi multă sîrguinţă punea ca să afle vreun loc spre locuinţă, care i-ar ajuta spre liniştirea cea iubită lui.

Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul şi mult căutînd şi iscodind, a aflat o peşteră după dorinţa lui şi acolo şi-a făcut locuinţa. Dar bunul lucrător şi cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul vieţuia după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu alte osteneli. Hrana lui era o dată pe zi o bucată de pîine mică şi puţină apă, numai cît să trăiască, după cum mai sus am zis; şi nimic mai mult nu avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărîrea şi aşezămîntul nedezlegat pe care şi l-a pus.

Deci puteai vedea întru el minune şi sîrguinţă întocmai cu îngerii şi suire către Dumnezeu. Avea faţa galbenă prin osteneala înfrînării, mădularele uscate şi obosite prin ostenelile cele lungi şi de tăria cea firească slăbănogite, încît se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă lucrare. Pe lîngă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare şi căutarea unui povăţuitor, socotind că încă nu a învăţat cu dinadinsul a unelti lucrarea, adică liniştea şi fapta bună cea lucrătoare.

Astfel aflîndu-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gîndurile lui şi din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate felurile de fapte bune, cu fapta şi cu privirea împodobit. Arsenie care mai mult decît alţii îmbrăţişase liniştea, cu adevărat şi de dumnezeiesc Duh fiind pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului şi bătînd cu mîna în uşă, cu dragoste a fost primit de dînsul. Duhovniceşte vorbind unul cu altul şi înălţînd lui Dumnezeu rugăciunea, au şezut împreună.

Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrîneţe cărunt şi cinstit, ca dintr-o dumnezeiască şi sfîntă carte a început a face vorbire pentru păzirea minţii, pentru trezia cea adevărată şi pentru rugăciunea cea curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curăţeşte şi cum omul care aşa se îngrijeşte şi cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.

După ce i-a zis şi încă multe altele despre cei ce au luat asupra lor viaţa cea după Dumnezeu, şi despre calea care duce către această viaţă, încetînd de a grăi a tăcut puţin. Apoi întorcîndu-şi cuvîntul către dînsul îl întrebă: „Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletniceşti?” Atunci acesta începînd i-a povestit toate despre dînsul adică despre fuga lui din lume, iubirea de pustie, ostenelile şi trudele pe care le-a ales pentru Hristos, pe toate celelalte defăimîndu-le.

Apoi răspunzînd dumnezeiescul organ al Duhului, care ştie bine calea ce duce către înălţimea faptei bune şi, puţin zîmbind, a zis către dînsul: „Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinţi şi dascăli ai noştri”. Acestea după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaş al Sfîntului Duh, a căzut îndată la picioarele părintelui, rugîndu-se fierbinte şi punînd înainte însuşi numele lui Dumnezeu, să înveţe de la dînsul ce este rugăciunea, liniştea şi păzirea minţii.

Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui şi l-a învăţat nelăsînd nimic dintru acelea cu care era îmbogăţit din dar. Şi nu numai atît i-a spus, ci şi cîte se obişnuieşte a se întîmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci şi de la oamenii cei cu obiceiuri rele şi pizmuitori, pe care, ca pe nişte unelte, vicleanul îi mînuieşte. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul şi nimic nu a lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculîndu-se şi intrînd într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.

Acolo, toate mînăstirile de le-a cercetat şi pe toţi cîţi i-a aflat şezînd în linişte; şi nu numai pe aceia, ci şi pe cei de departe, care petrec în linişte, mai ales în locuri neumblate, căci aşa a socotit, că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat şi fără duhovniceasca închinăciune. Şi povestea acel dumnezeiesc şi de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni mulţi foarte împodobiţi cu bătrîneţile, cu priceperea şi cu toată cuvioşia, care lucrau cu toată sîrguinţa fapta bună, iar cînd erau întrebaţi pentru linişte şi pentru păzirea minţii ziceau că nici nu se cunoaşte de către dînşii aceasta.

Deci acestea avîndu-le în cuget, a mers la schitul ce se numeşte Magula, care este în faţa cinstitei Mînăstiri Filoteiu, unde a întîlnit trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie şi Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că au puţină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălăşluire, iar el mai departe şi-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul David: Suişuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.

După aceea şi-a adus aminte de cinstitul şi sfîntul bărbat ce locuia în ostrovul Critului, despre linişte şi despre rugăciune, cît şi despre trezirea minţii. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sîrguinţă punîndu-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, le zicea în durerea sufletului şi întru zdrobirea inimii, cu suspinuri dintru adînc, cu duh de umilinţă, udînd faţa pămîntului cu lacrimile fierbinţi pe care le vărsa din ochii săi.

După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui; căci după cuvintele celui mare între prooroci şi împăraţi, David Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune i-a auzit, căci iarăşi zice David: Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit.

Apoi, apropiindu-se cu sufletul şi cu inima prin lucrarea Preasfîntului şi de viaţă Făcătorului Duh şi schimbîndu-se cu bună şi străină schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea darului umplîndu-se de bucurie negrăită şi de veselie. Atunci, vărsînd izvoare de lacrimi iarăşi, cu darul dumnezeieştii iubiri pătrunzîndu-se, zicea acestea: „Însufleţitu-ne-ai pe noi şi mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni”.

Deci, ca un afară de trup şi afară de lume făcîndu-se, s-a umplut de dumnezeiasca dorire. Şi de aceea nu i-a lipsit acea lumină strălucind dreptului, după sfinţitul cuvînt care zice: „Lumina drepţilor este totdeauna”. Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine şi de ucenicii cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea şi cinstea adevărul: „Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară”, după cum zice marele Apostol Pavel.

Astfel, cînd îl vedeam ieşind din a sa chilie, era cu faţa veselă ca şi cum zîmbea, şi mă privea cu blîndeţe. Căci ştiţi cu adevărat, voi fraţii cei duhovniceşti, cum el hrănea cu multă părintească dragoste şi pe cei dintîi fii duhovniceşti şi pe cei mai de pe urmă, ca pe nişte fii preaiubiţi. Asemenea şi pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.

Cînd vorbeam cu dînsul ca şi cu un părinte iubitor de fii, cînd ieşea din chilie îmi răspundea cu faţa aducătoare de bucurie. Că sufletul care s-a lipit de Dumnezeu şi cu darul Lui s-a luminat, şi mai presus decît toată făptura s-a înălţat şi mai presus de cele văzute vieţuieşte şi s-a legat cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum şi Domnul a poruncit, zicînd: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Şi iarăşi: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Căci încălzeşte inima, luminează mintea şi faţa o înveseleşte, după cum zice înţeleptul: Inima înveselindu-se, înfloreşte faţa.

Iar eu îl întrebam: „O, dumnezeiescule părinte, învaţă-mă, dascăle, ce este oare sufletul şi cum se vede el de sfinţi?” Iar el, cu linişte şi cu blîndeţe, după obicei rînduind cuvîntul, astfel a răspuns către mine: „Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decît tine nu-l căuta şi cele mai adînci decît tine nu le cerceta! Căci acum eşti prunc şi nu poţi primi hrana cea vîrtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvîrşită celor cruzi şi care mai au trebuinţă de lapte”.

Eu însă, aruncîndu-mă lîngă frumoasele sale picioare şi cu tărie apucîndu-mă de ele şi aducîndu-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta, el a zis: „Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să se înveţe cu dinadinsul ce este sufletul cel gînditor”. Dar eu, stînd cu îndrăzneală la picioarele lui şi mai cu evlavie întrebîndu-l, după obicei, i-am zis: „Arată-mi, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învăţat ce este sufletul cel gînditor!”

Iar el cu multă şi mare smerenie mi-a răspuns astfel: „Pentru dragostea Domnului, învaţă-mă şi pe mine acestea, căci nu puţin folos poate să pricinuiască sufletului meu”. Apoi dumnezeiescul şi întru tot cinstitul părinte Grigorie, după ce a lăudat sîrguinţa mea, astfel de învăţătură a făcut către mine:

„Sufletul punîndu-şi toată sîrguinţa, puţină vreme, şi nevoindu-se cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală şi cu desluşire, pe toate patimile le supune şi le face roabe. Şi în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, aşa şi faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergînd după dînsul. Şi nu numai atît, dar ca şi într-o suire a unei scări duhovniceşti şi la cele mai presus de fire, îl povăţuiesc şi-l învaţă pe suflet. Iar cînd mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminîndu-se cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde şi se lărgeşte luminat întru vedere. Şi, făcîndu-se mai înaltă decît sine, după măsura darului de la Dumnezeu, mai luminat şi mai curat vede firile făpturilor celor ce sînt, după cum au asemănarea şi rînduiala”.

Iar nu precum bîrfesc cei ce se îndeletnicesc întru deşarta înşelăciune cea din afară, din pîntece grăind şi mincinoase explicări făcînd, ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bîrfesc şi amăgesc, alergînd după umbră şi nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deşartă inima lor, după cum zice Scriptura, şi zicînd că sînt înţelepţi, au înnebunit. Dar fiindcă puţin cîte puţin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulţimea vedeniilor ce suie către cele mai de sus şi mai dumnezeieşti, lăsînd în urmă pe cele dinainte – după cum trîmbiţa cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învaţă, zicînd: Pe cele dinapoi uitîndu-le şi spre cele dinainte alergînd -, atunci sufletul care aşa întru adevăr s-a curăţit, toată frica o leapădă şi toată temerea de la sine o scutură.

Şi cu dragostea Mirelui unindu-se şi de El lipindu-se, vede deodată gîndurile sale cele fireşti încetînd şi înapoia lui căzînd, după aşezămîntul Sfinţilor Părinţi, şi la frumuseţea cea fără de chip şi negrăită ajungînd, singur cu Dumnezeu vorbeşte, făcîndu-se luminat şi strălucit Sfîntului Duh.

Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită îşi are mişcarea către Dumnezeu, şi din clipa aceasta vine şi noua schimbare, pe care nu o simte trupul acesta smerit, pămîntesc şi materialnic. Că sufletul, fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gînditoare, precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoşul nostru, acoperit cu lucrarea şi cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină şi strălucire, s-a văzut om gol.

Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicînd către mine: „Că cel ce ajunge la această înălţime prin statornica şi sîrguincioasa cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut şi a cunoscut în ce stare a venit darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obşte, în care nădăjduieşte, încît sufletul care aşa s-a curăţit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sînt în trup sau afară de trup, nu ştiu! Şi nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se şi cu totul înspăimîntîndu-se, strigă: O, adînc de bogăţie, de înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu, cît de necercetate sînt judecăţile Lui şi cît de neurmate sînt căile Lui!”

Acestea sînt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul părinte Grigorie şi acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii lui prin povăţuirea lui, s-au suit la înălţimea faptei bune; şi nu ştiu cum aş alcătui mai bine laudele lor, sau cum aş povesti după vrednicie nevoinţele şi isprăvile acestora. Căci fiind cel dintîi dintre ucenicii Sfîntului Gherasim, după ce venise de la Evrip – cel care a fost ucenic preaiscusit şi preavrednic de laudă al prea sfinţitului patriarh Isidor, bine povăţuit fiind dintru început în fapta bună şi petrecerea ce se potriveşte monahilor, de către dumnezeiescul Grigorie, pe care cuvîntul nostru mai sus l-a făcut cunoscut. Acest minunat bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinţi a strălucit şi întocmai ca dînsul pe drumul cel apostolesc a alergat.

Dar nu voi pregeta şi aceasta să o zic, că rîvnitor al aceluia s-a făcut, care şi Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o şi cinstite mînăstiri a ridicat. Aşa şi noul Gherasim din Evrip, umplîndu-se de dumnezeiescul dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada şi înconjurînd apostoleşte pe toţi cei de acolo, care flămînzeau şi însetau după cuvîntul lui Dumnezeu, i-a săturat de preadulcea învăţătură a faptei bune şi i-a îmbogăţit pe cît i-a fost cu putinţă cu marea avuţie a sfinţeniei şi a evlaviei; căci de acolo venise, după cum s-a arătat, şi apoi învăţase limba acelora desăvîrşit.

Dar şi el făcînd sfinţită adunare de ucenici, care prin osîrdie din viaţa cea de-aici se mutaseră, prin sîrguinţa şi îngrijirea lui a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească şi strălucitoare de monahi şi i-a împărtăşit pe dînşii de petrecerea adevărată şi îngerească ce se cuvine sihaştrilor, învăţîndu-i şi îndemnîndu-i la înălţimea faptei bune ca şi cel de demult, pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeieşti, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a rîvnit. Şi prea de multe vedenii şi acest Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie şi a vieţuit petrecere vrednică de minune, ca şi marele Sava, după cît îi era cu putinţă, sîrguindu-se şi nevoindu-se întru Duhul, din viaţa de aici s-a mutat către Domnul.

Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie acelaşi ostrov, Cipru, şi care cu adevărat întru nevoinţele cele pentru dreapta credinţă era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem, pentru ca să nu întindem cuvîntul. Însă şi el atîtea nevoinţe pentru buna credinţă a suferit vitejeşte stînd împotriva latinilor şi cu darul lui Hristos pe mulţi, nu numai bărbaţi ci şi femei, i-a adus la buna credinţă. Nimeni din cei ce au cîştigat mare laudă pentru înţelepciunea elinească şi au deprins învăţătura ei desăvîrşită, n-a putut să ajute dreptei credinţe.

Iar el deşi era simplu după învăţătura filosofiei celei din afară, dar avea înţelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeaşi este şi rămîne, adică darul Sfîntului Duh, prin care şi pescarii apostoli, proslăvindu-se şi învăţîndu-se, au ruşinat pe înţelepţii lumii. Aşa şi minunatul Iosif s-a preamărit de Dumnezeu şi a ruşinat pe latini, iar celelalte fapte bune şi viaţa lui cinstită şi preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.

Iar tu, ascultătorule, vezi te rog şi pe altul din ucenicii sfîntului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungînd aici cuvîntul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta, căci mintea mea slăbeşte obosindu-se de mîhnire, iar mîna amorţeşte pentru a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de bătrîneţe cinstită şi obosit, avînd ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind nevoinţele în pustietate, în cărunteţe şi în pricepere. Şi era cinstit în obicei, încît nu ştiu de s-ar mai fi aflat altul aşa de cinstit, care pentru dreapta credinţă şi pentru dogmele drepte a răbdat bărbăteşte de la împăratul Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latineşti, tot felul de jefuiri şi izgoniri şi chiar închisori multe şi întunecate.

Pentru că Nicolae, venind în patria sa şi vestind poporului cuvîntul învăţăturii, cu curele tari şi cu frînghii strîngîndu-i-se mîinile şi cu lanţuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrîneţi i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească şi fără de omenie, ci săvîrşea şi altele, care fără de plîns nu este cu putinţă a le povesti; căci cu multă îndîrjire şi cu voia răucredinciosului ce stăpînea atunci, bărbaţii cărora li se poruncise a-l chinui şi care erau vestiţi pentru cruzime, l-au culcat pe drumul cel de obşte şi cu picioarele sărind peste dînsul, l-au legat înaintea poporului; apoi tîrîndu-l şi împrejur ducîndu-l, ca şi cum s-ar mîndri cu neomenia, nu ştiau, lipsiţii de minte, că pe ei se vădeau mai vîrtos pentru răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.

Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors în adîncă pace şi alinare, iar preasfinţitul patriarh Iosif, luînd în mîini orînduirea Bisericii şi stăpînirea, multă silinţă şi sîrguinţă punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare şi smerenia, pe care desăvîrşit le-a deprins, şi n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viaţa cea iubitoare de linişte şi fără de gîlceavă, s-a dus la Muntele Athos.

Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzîndu-l pe acesta plin de toate virtuţile şi împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era şi el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh, chiar fără voia lui, în cinstita mînăstire a Careilor; dar puţină vreme trecînd s-a întîlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.

Deci, prinzîndu-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu tot cugetul şi cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia. Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburînd din stupii lor, şi oriunde ar avea trebuinţă zburînd peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela atrăgător, albinele cu toată pornirea aleargă la aceea şi nu vor a se duce de acolo, pînă nu vor suge şi pînă nu se vor sătura pînă la saţiu de miere. După aceasta iar se sîrguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case din acea miere. Tot aşa a urmat şi s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaş al fericitei odihne preaînalte. Căci, umplîndu-se de înţelepciunea cea curată şi de cunoştinţa cea adevărată întru Duhul, pe toţi cu mireasma faptei bune îi atrăgea.

Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la sine fierul cel preatare, aşa şi Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au văzut şi care cu dînsul au vorbit, ci şi pe cei ce erau departe, şi prin graiurile sale cele dulci şi de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare om înţelept le-ar fi numit graiuri ale vieţii veşnice şi cuvinte dumnezeieşti. Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întîmplat, căci pe El văzîndu-L Andrei, îndată, lăsînd pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărţit I-a urmat, tot aşa şi cu dînsul, de multe ori s-a întîmplat, ca şi cum pe acela îl vedeau, care îi întrecea pe monahii şi dascălii cei îmbunătăţiţi.

Căci la atîta evlavie şi statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, încît prin faţa cea veselă şi blîndă închipuia şi arăta strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergînd la învăţătura şi însoţirea lui, supunîndu-i-se şi dorind să dobîndească de la dînsul învăţătura.

Şi precum cu adevărat sfinţitul întru toate şi cinstitul ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci şi slavele şi cinstirile omeneşti, ca pe nişte sarcini deşarte şi de prisos, le-a scuturat de la sine; aşa şi bătrîneţile şi anii cei mulţi ai vieţii sale le-a defăimat, şi s-a aruncat la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea şi cele bune, primind osteneala supunerii ca pe un cîştig şi o mare dobîndă.

Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dîndu-şi ocîrmuirile gîndurilor şi ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie, apoi făcîndu-se întru toată fapta bună şi în smerenie iscusit, pe toţi cei de acolo i-a întrecut.

Dar şi de acest lucru al fericitului şi prea dumnezeiescului părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuşi, ar putea a se minuna cineva foarte cu cuviinţă. Căci, cînd voia să mustre pe vreunul din fraţi spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra, numindu-l netrebnic bătrîn, adică îmbătrînit în răutăţi, care nici un lucru bun n-a lucrat şi, de trîndăvie fiind plin, se leneveşte de a sa mîntuire.

De multe ori părintele poruncea şi unora din monahi cu asprime şi de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzînd la picioarele dascălului său, plîngea.

Iar eu, făcînd povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul şi cu totul mă ud de lacrimi şi de mirare mă umplu, ca şi cum pe acesta l-aş vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută şi tu o, ascultătorule, şi minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greşea, mustrîndu-l pentru folosul lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă este revărsarea isprăvilor aceluia şi nu va putea cineva a înota în noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătăţile lui.

Însă tu, iubitule cititor, mai vezi şi pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvîrşit care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergînd la Tesalonic, s-a tuns monah în cinstita mînăstire ce se numea „a lui Chir Isaac”, în hotarele prea vestitei cetăţi a Tesalonicului.

Mai pe urmă, mergînd la Sfîntul Munte, s-a făcut şi el unul din ceata ucenicilor lui. Şi ca să spun mai pe scurt, atîta priveghere şi sîrguinţă la rugăciune a cîştigat şi, după sfinţitele cuvinte, atît de mult a iubit a fi lepădat în casa Domnului şi a se face lăcaş tuturor faptelor bune, şi atît de mult a îmbrăţişat cu tot sufletul şi cu toată inima fapta bună a smereniei şi a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încît nu numai întîistătătorul, ci şi întregii obşti cea întru Hristos slujea la toată trebuinţa cu sîrguinţă.

Iar dacă nu ar fi găzduit pe toţi monahii, ce veneau şi năzuiau acolo şi dacă nu i-ar fi odihnit, arătîndu-li-se lor în chip de rob, cu totul nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără făţărnicie, porunca lui Hristos o arăta, cel ce voieşte să fie cel dintîi, să fie cel mai de pe urmă decît toţi şi al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei ce veneau acolo să nu se minuneze şi să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Şi după ce i-ar fi văzut odată faţa lui, care avea bună mireasmă duhovnicească, nu se putea să nu ia dintr-însa sfinţenie în sufletul său şi să nu fi luat pildă să se facă şi el smerit cugetător ca şi dumnezeiescul Marcu.

Acesta, pînă cînd a ajuns întru adînci bătrîneţe aceleaşi lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încît, nici bătrîneţele, nici slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta. Încă şi slujba bucătăriei cu sîrguinţă îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat lenevos. Pentru aceasta, văzînd Cel ce fericeşte pe cei smeriţi cu inima atîta smerită cugetare şi ascultare din partea lui, pînă în atîta slavă l-a ridicat pe dînsul, încît, strălucindu-se de darul Sfîntului Duh s-a făcut organ preavestit, răsunînd întru blîndeţe.

Căci, ajungînd la limanul cel neînvăluit şi liniştit şi unindu-se cu Dumnezeu, numai cu El vorbea şi de negrăită strălucire se veselea, încît pe mulţi în viaţa aceasta i-a împărtăşit de folos sufletesc prin învăţătura şi sfinţenia care erau întru dînsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc şi asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dînsul, ni l-a făcut cunoscut mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dînsul sub un acoperămînt am petrecut şi la o masă am stat, cugetînd ca şi dînsul, preaiubit fiindu-mi cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obşte?

Eram uniţi într-un gînd şi aveam prietenie din tot sufletul, cinstind cucernicia şi cinstea cea cuviincioasă. Deşi îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui şi sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele şi isprăvile sfinţilor povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă pe ascultători şi să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da cu totul tăcerii.

Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare şi vestea de obşte cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrînd să se ducă în cinstita lavră, în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul şi împreună ne-a legat cu învăţăturile şi sfaturile sale, încît ni se părea că avem un suflet în două trupuri şi pînă la sfîrşit nedespărţiţi ne-a poruncit să petrecem. Şi ne-a zis mai pe urmă mişcat de duhul care locuia întru dînsul, că dacă aşa ne vom afla uniţi, nu ne vom lipsi de împărăţia şi slava lui Hristos.

Iar noi, după obicei, făcînd îndatorita metanie la picioarele lui şi împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvîntare, ne-am unit unul cu altul nedespărţiţi una şi aceeaşi cugetînd şi lucrînd în toţi cei douăzeci şi opt de ani petrecuţi împreună. Şi dacă chema cineva pe Calist îndată avea şi pe Marcu. Şi dacă iarăşi pomenea cineva de Marcu venea şi Calist, arătîndu-se în aceeaşi dată. Încît toţi părinţii care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gînd şi pacea pe care o aveam, cu darul lui Hristos ca o pildă lăudată. Şi dacă vreodată prin pizma vrăjmaşului şi vicleanului se întîmpla între unii vreo neînţelegere de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.

Dar mai pe urmă, nu ştiu cum s-a întîmplat că Marcu a căzut într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfînta Lavră pentru tămăduirea bolii. Deci în acest chip urmînd lucrul sfinţii bărbaţi cei ce se nevoiau acolo, văzînd comoara faptei bune şi a cucerniciei lui nu i-au dat voie în nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui. Iar eu, Dumnezeu mişcîndu-mă, m-am întors în cinstita mînăstire a Ivirilor.

Deci le-a părut poate unora că ne-am despărţit unul de altul cu trupurile şi cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu, care împreună leagă şi împreună ţine cele bune. Pentru aceea, orişiunde am fi petrecut, totdeauna uniţi am rămas unul cu altul. Şi fiecare din noi păzea pomenirea celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtînd-o în minte totdeauna. Şi precum cele ce cu o firească milostivire sînt legate unele cu altele şi despărţire nu primesc, aşa şi noi eram uniţi unul cu altul.

Dar fericitul Marcu atîta s-a slăvit de la Dumnezeu prin strălucirile şi darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind şi punînd suişuri în inimă şi din slavă în slavă trecînd, încît nu era cu putinţă a povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre dînsul, ca să nu părem celor neînvăţaţi că povestim lucru nevrednic de credinţă.

Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte şi de urîta boală a dogmelor străine şi neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească darurile şi arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinţii cei curaţi cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebuneşte hulind şi îndrăznind a-l numi zidire, iar dumnezeieştile Scripturi răsturnîndu-le, vor ca taina economiei s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt, ca să cunoască pe Cel bun şi ca nu pînă în sfîrşit bucurie să se facă ei vicleanului. Iar cuvîntul nostru, către cele dinainte să călătorească.

Mai pe urmă, Iacob şi Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat. Iacob a ajuns episcop al sîrbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfîntul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dînsul, căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naştere şi l-a miluit. El a învăţat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea cea desăvîrşită şi pentru purtarea de grijă către neamul nostru, S-a făcut om, ca să cheme pe strămoşul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii vai! a căzut, izbăvindu-l şi slobozindu-l de tirania începătorului răutăţii şi înviindu-l din stricăciunea morţii.

Căci orbirea ochilor trupeşti care se întîmplă din orice fel de pricină, nu numai că nu slăbeşte ochii sufletului, ci şi lumina veşnică dăruieşte celor ce vitejeşte suferă şi nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Aşa şi el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire şi i s-au deschis ochii sufletului. Şi dacă nu ar înţelege cineva fără de îndoială aceasta, în deşert zice că este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mîntuitoare şi adevărată, pentru care şi răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori şi în cele din urmă moarte suferind şi răbdînd bărbăteşte, căutînd către veşnicile răsplătiri ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol şi această lumină vremelnică ce mîngîie puţin simţirea cu totul lepădînd-o, să aflăm lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.

Dar cînd cu ajutorul şi cu darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte şi prin cerere necontenită vom curăţi inimile noastre, atunci ni se luminează mintea şi cugetul, partea cea stăpînitoare şi domnitoare a sufletului, care ca un ochi sînt sufletului, după învăţătura părinţilor. Atunci, după proorocul împărat, putem şi noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea, şi lumină este drepţilor totdeauna.

Astfel, deschizîndu-se ochii sufleteşti, făcîndu-se strălucită frumuseţea sufletului, omul care întru duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.

Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela, înţelegîndu-le şi pe toate în minte purtîndu-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, zicînd astfel: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gîrbovită ai îndreptat-o, care cu cuvîntul ai întărit pe slăbănog şi ochii orbului i-ai deschis, priveşte spre mine cu negrăită şi neasemănată milostivirea Ta şi pe ticălosul meu suflet cel gîrbovit în tina păcatului, care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dînsa, să priceapă poruncile Tale şi să facă voia Ta”.

Astfel, adeseori din adîncul inimii, strigînd către Dumnezeu, precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcînd, înălţa glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adîncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi către mine? Moisi, tăcînd, îl aude pe Dumnezeu. Aşa şi acela a fost auzit de Dumnezeu şi s-a învrednicit de darul ochilor sufleteşti cu adevărat, încît nu numai că nu mai avea trebuinţă de ducători de mînă şi de povăţuitori, ci în chilie şezînd, ca şi cînd vedea mai înainte, zicea: „Ieşiţi spre întîmpinarea monahilor care vin către noi”.

Şi pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întîmpla cu preaslăvire şi precum zicea, aşa urma şi lucrul. Iar cînd se apropia vreo pomenire a vreunuia din sfinţii cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieştile şi stăpîneştile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învăţătură, însemna numele sfîntului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpînescului praznic ce era să fie.

Fiind întrebat cum el, care era neînvăţat, vedea mai înainte acestea, răspundea zicînd că o mare strălucire şi slavă se face mai înainte de la Dumnezeu în sufletul lui şi de aici învăţa acestea şi mai înainte spunea numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah şi cînd amîndoi sosiră aproape de locaşul aceluia, nemaifiind decît una sau două stadii depărtare, prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:

„Voiesc ca tu să ştii că fratele la care mergem acum, ţinînd în mîini sfinţita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol al Evangheliei îl citeşte”; şi i-a adăugat numele. Mergînd amîndoi pe din dos la chilia monahului, cercetînd au aflat că adevărat a fost ce mai înainte a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela, sînt puţine şi mici pe care le-am amintit.

Însă cuvîntul are acum să adauge, după datorie, şi despre sfinţita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia şi a lui Clement. Aceştia întru început, cu prea multe sudori şi cu osteneală, au alcătuit viaţa cea după Dumnezeu şi prin cugetare şi prin sîrguinţa celor mai bune şi mai înalte au cîştigat-o, şi pînă la sfîrşit lucrarea cea gînditoare şi mîntuitoare au cugetat-o şi întru dînsa s-au îndeletnicit. Şi pe mulţi ucenici au cîştigat la aceasta şi cu pace viaţa şi-au săvîrşit, sufletele lor dîndu-le lui Dumnezeu, în locul slavei şi în cortul cel minunat s-au sălăşluit.

Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcînd noi pomenire de minunatul Clement, să nu povestim şi puţine din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta a odrăslit şi a crescut, bine trăgîndu-şi neamul dintre oameni cinstiţi. Era păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopţii, priveghind la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a strălucit luminos.

Umplîndu-se de bucurie, căuta întru sine şi, nedumerindu-se, zicea: „Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitînd, fără de veste, lumina zilei şi a soarelui a strălucit?” Şi pe cînd gîndea acestea, a văzut lumina aceea încet şi cîte puţin ducîndu-se la cer şi s-a făcut iarăşi noapte. Atunci de bucurie umplîndu-se şi turma lăsînd-o, îndată s-a dus la Sfîntul Munte.

Mergînd în schitul ce se numeşte al lui Morfono şi întîlnindu-se cu un monah simplu dar cucernic şi plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine monahiceşti, nimic altceva învăţînd de la monahul acela, fără numai „Doamne miluieşte”. Dar, trecînd puţină vreme, iarăşi a început cîte puţin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor şi a umplut de dar sufletul lui, căci era bărbat simplu şi neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luîndu-l pe acela cu sine au venit la Sfîntul Grigorie şi pe toate le-a descoperit Clement şi la picioarele aceluia căzînd, s-a rugat fierbinte ca şi el să fie primit la Sfîntul Grigorie, ca, cu adunarea lui cea bună, să se rînduiască şi împreună să se numere.

Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu faţă veselă primindu-le şi de mîntuirea celor ce aleargă la dînsul însetînd. Astfel, luîndu-l şi sfătuindu-l, îl învăţa despre cele ce pricinuiesc mîntuirea sufletului, despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare şi smerenie şi pentru a-şi pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăveşte de oameni. Apoi îl învăţa a nu se lenevi de pravila şi canonul său şi totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.

Primind Clement cu smerită cugetare şi cu dulceaţă folositoarele şi părinteştile învăţături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Şi precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată îşi scoate focul ce-l are înăuntru ascuns şi poate a se aprinde cînd se atinge de materia potrivită; sau precum scînteia, în puţine paie căzînd, văpaie se înalţă, în acelaşi chip Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum zice Scriptura, inima lui făcîndu-se încăpere a învăţăturii.

Mai ales era îndemînatic spre străjuirea şi păzirea inimii. De aceea, în scurtă vreme pe toţi i-a uimit prin întinderea lucrării şi sîrguinţei după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sînt a venit şi s-a suit şi la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci şi suişuri, după David, a pus în inima sa şi strălucit a primit-o prin lucrarea Domnului. Că sufletul cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu şi Tatăl şi cu totul întru Dînsul întinzîndu-se, se face cu chip dumnezeiesc. Şi pentru aceasta petrece întru cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima cea zdrobită şi smerită nu o urgiseşte, după dumnezeiescul David.

A adăugat încă şi aceasta Clement, zicînd că, de cîte ori era trimis de dumnezeiescul şi de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru vreo slujbă, să meargă în cinstita şi sfinţita Lavră la monahii ce pustnicesc acolo, şi îi auzea pe dînşii cu evlavie şi cu multă cinste şi frică lăudînd şi cîntînd: „Ceea ce eşti mai cinstită decît heruvimii…”, atunci vedea ca un nor luminos din cer zburînd deasupra Lavrei. Şi aceasta minunat o urmărea, pînă se sfîrşea cîntarea „Cuvine-se cu adevărat”. Apoi iarăşi cîte puţin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.

Încă şi Iacob cel fără de vicleşug, întrebat fiind de un scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip firesc sau nu, el a răspuns aşa: „Niciodată să nu înţelegi aşa, iubite, cum că este cu putinţă ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului. Ci numai cu întemeiere înţelege şi crede arătat, privind adevărul, că numai Preacurata şi Preasfînta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfînta Treime, a luat firea frămîntăturii noastre, pentru mîntuirea cea de obşte a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea la frumuseţea cea dintîi”.

Ca pe un dumnezeiesc glas, toţi auzind învăţătura dumnezeiescului Grigorie, toată mulţimea şi toată adunarea din sfinţitul locaş al Sfîntului Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăşi cu toată inima şi cu tot sufletul a se îndulci de această învăţătură, plăcută lui Dumnezeu şi de folos obştei. Căci de atîta duhovnicească înţelepciune şi dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încît pe toţi cei ce veneau la dînsul îi împărtăşea de mult folos sufletesc.

Cînd ne vorbea despre curăţenia sufletului şi în ce chip omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covîrşeşte hotarul cel omenesc, se aşeza acest dar în sufletul nostru ca şi în Cornelie, cînd marele Petru îl învăţa şi Duhul cel Sfînt a căzut peste dînsul. Aşa s-a făcut cu adevărat şi la aceia pe care îi învăţa dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere şi cu multă dragoste duhovnicească, încît se par nevrednice de crezut celor ce nu ştiu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu înălţimea dragostei şi a unirii celei cu Dumnezeu.

Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cine crede în Mine rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui – adică cuvinte ale vieţii veşnice -, şi muntelui îi va zice: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Aceia vor face mai mari decît ceea ce fac eu. Însuşi Stăpînul tuturor şi Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume, a luminat şi pe Cuviosul Grigorie, şi prin doisprezece ucenici pe care îi avea, nu numai pînă la şaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulţimea monahilor atoniţi în fiecare zi îi învăţa, luminîndu-i; şi prin curata linişte şi rugăciune pe toţi care veneau la dînsul cu sîrguinţă, îi împrietenea cu Dumnezeu.

Căci pe cît îi era cu putinţă voia şi dorea, cu iubire de Dumnezeu, să-i aducă pe toţi înăuntrul razei şi a strălucirii Bunului şi Preasfîntului Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se şi împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc şi bulgăresc, ci şi la sîrbi se sîrguia să semene sămînţa cea bună a liniştei cu lumină.

Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcîndu-se, n-a fost cu putinţă a se odihni vicleanul, ci din zavistie şi din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat şi a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiţi în deşarta înţelepciune cea din afară, zicînd despre Grigorie: „Iată a venit învăţător nou”. Zavistia fiind naşterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine, după înţeleptul ce zice: Nicidecum nu ştie să citească lucrul cel de folos.

Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta de Dumnezeu şi de-a pururea pomenitul Grigorie, avînd duhul drept şi fiind preacurat cu inima, şi într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-şi crucea lui Hristos, şi omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El vieţuind, trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu noi – sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?

Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adîncului? După ce a mers la Muntele Atonului, a cercetat pe toţi părinţii de acolo şi i-a ispitit şi a aflat la dînşii multe fapte bune; iar liniştea sau paza minţii nicidecum, după cum mai sus am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toţi cu sfaturi şi cu învăţături bune către sîrguinţa cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat şi i-a deşteptat. Căci nu numai pe cei ce şedeau în singurătate, adică pe sihaştri, ci şi pe cei cu viaţă de obşte îi îndemna să ia aminte şi să se îngrijească pentru trezvie şi pentru linişte, după dumnezeiasca învăţătură a aceluia.

Semănătorul de neghine, diavolul, meşteşugind împotrivă şi în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai isteţi în taină vîrîndu-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul zavistiei. Pentru aceasta şi ceilalţi de o socoteală cu dînsul, adică asemenea cu semănătorul neghinelor făcîndu-se, de multe ori au vrut să-l izgonească pe dînsul din Muntele Atonului cu prigonirea şi cu mîndria. Deci cu pizmă ziceau către dînsul: „Nu ne vei învăţa pe noi calea pe care nicidecum nu o ştim”.

În acest chip zavistia aprinzîndu-se, iar răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie, simţind şi de-a pururea judecînd cuvintele acestea, socotind să dea loc răutăţii, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare Isaia, care era din acelaşi schit şi care cel dintîi a zidit acolo chilie.

Şi fericitul acesta multe şi cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credinţă, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocîrmuia atunci împărăţia grecilor, pentru schimbarea şi strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte şi pentru tulburarea şi furtuna ce s-a întîmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtăşească cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de rîvna lui Dumnezeu se rodea şi se topea. O! dragoste dumnezeiască care atîta pornea pentru cei ce foarte rîvneau pentru Dînsul, şi totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am rîvnit după Domnul Dumnezeu.

Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învăţătură cea întru Hristos şi care întocmai ca şi cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toţi cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest Isaia avîndu-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus şi a intrat în Protaton.

Dar egumenul Protatului care era atunci văzîndu-i, cu dragoste şi cu bucurie i-a primit şi a început cu iubire şi pe ocolite a atinge pe dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învăţătură pentru trezire şi pentru rugăciune, ca şi cum ar fi putut către acela a se apropia şi împotriva adevărului a veni, care era purtător de Duh şi pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obşte. Ci acesta era acoperămînt sau o perdea, precum ni se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia şi socoteala acestuia învăţa cuviosul.

Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflînd fapta cea bună, cea covîrşitoare a bărbatului aceluia şi înălţimea învăţăturii lui celei dumnezeieşti, pe toate lăsîndu-le, îndată spre învăţare venind, mare dobîndă socotea a odihni pe cuviosul. Şi nu poate cuvîntul cu lesnire a povesti cum cu tot felul de îngrijiri şi sîrguinţe i-a ospătat şi i-a primit. Că zicea: „Adevărul îmbrăţişîndu-l astăzi cu Petru şi cu Pavel, marii apostoli, vorbeşte”. Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obşte pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toţi sihaştrii şi vieţuitorii.

Dar din pricina mulţimii celor ce veneau la dînsul atunci pentru folos, nu avea înlesnire să se liniştească. De aceea de multe ori se muta, iubind liniştea; uneori lîngă cinstita mînăstire, a Sfîntului Simon, care se zice Simon Petru, pentru că era aspră şi rîpoasă şi cu anevoie de umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numeşte al lui Hrenteli sau însuşi pîrîul acela prea adînc, care se numeşte al lui Ţegreia. Cu toate acestea, şi în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii pentru cei ce veneau la dînsul, pentru că mult socotind depărtarea şi foarte mult dorind linişte nu voia a se depărta de vedere şi privire nici un ceas.

Dar ce s-a întîmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu şi barbar al agarenilor (turcilor), ridicîndu-se au năvălit şi au prădat părţile dimprejurul muntelui, ca un lanţ, cu negrăite judecăţi; şi pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins şi i-au legat şi i-au robit. Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu şi ştiind că prea multe a pătimit de la aceşti barbari şi că neîndeletnicirea şi grija risipesc mintea şi îi tulbură liniştea; şi din lucrarea şi deprinderea cea după fire o scoate – îşi pune în gînd a se duce pe cinstitul vîrf al muntelui Sinai.

Deci s-a dus la Tesalonic, avînd cu sine ucenicii pomeniţi înainte, încă şi pe mine cu dînsul. Şi trecînd două luni, fiindcă nu avea sălăşluire cuviincioasă liniştii, de toţi tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună cu un alt monah şi, intrînd într-o corabie şi vînt bun suflînd, am ajuns la ostrovul Hiului.

Acolo, după ce am întîmpinat pe un monah care se întorcea de la Ierusalim, acesta nu ştiu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicîndu-ne, ne-am pogorît în Mitilin, şi în muntele Livanului petrecînd puţină vreme şi nici acolo neputînd afla sălăşluire liniştită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputînd de aici a ne ridica din pricina iuţimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă şi curgerile rîurilor veneau cu gheaţă. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit şase luni, aflîndu-ne într-un colţ al cetăţii care se numeşte Letos.

Eram ascunşi ca nişte străini, rău pătimind. Dar marele purtător de grijă şi economul vieţii tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum şi pe Ilie, cu pîine prin corbi şi ca pe Daniil proorocul, care şedea în groapa leilor şi dinţii acestora ce scrîşneau îi încuia îngerul şi astfel din îndepărtată călătorie venea la dînsul cu hrană. Şi pe alţii alteori i-a hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunea marelui şi minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoşteau cumva aceasta.

Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul, marele şi de-a pururea pomenitul rîvnitor şi apărătorul dreptei credinţe, prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire şi toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita veste despre dînsul. Căci se obişnuieşte aceasta pentru fapta bună, a se unelti preagrabnic aripă, şi a străbate pînă la marginea pămîntului. Şi nu numai aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.

Dar el şi pe acestea, deşi atît de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor şi dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduinţă. Iar de la Constantinopol ieşind pe mare, am ajuns la Sozopoli şi acolo puţin liniştindu-ne de cumplitul vifor al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, şi puţin am îngăduit.

Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis care cu adevărat îşi avea locuinţa în adînca pustie a Paroriilor din care pricină se numea Mesomilion, unde văzînd dumnezeiescul Grigorie locul liniştit şi alinat, şi cunoscîndu-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu – pentru că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-şi face locuinţă. Pentru aceasta, cu sîrguinţă ostenindu-se şi el şi ucenicii lui, au zidit acolo nişte chilii mici spre locuirea lui deosebit şi a ucenicilor lui.

Amiralis şedea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, avînd între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe cînd era în Sfîntul Munte; şi care de cumplita patimă a zavistiei stăpînindu-se şi de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpînească fiindcă avea ascunsă răutatea. De aceea, fără de ruşine şi cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicîndu-se tîlhăreşte cu ocări şi cu defăimări – O! legi şi judecăţi ale lui Dumnezeu! -, pe acela preafericitul şi înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.

Şi de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l oprească de la fapta cea dobitocească, ocărîtorul şi pierzătorul acela care se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul şi întru căderea uciderii. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: „Prea mare pagubă ar fi adus la multă lume, vrînd a ucide pe luminătorul şi pe propovăduitorul cel cu preadulce grai şi dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvînt”.

Iar neasemănatul acesta în fapta bună şi cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blînd şi paşnic chip şi pildă făcîndu-se tuturor celor ce îmbrăţişează firea binelui cu covîrşire era iubit şi cu evlavie primit – nu numai că nu avea nici o urîciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar nici nu s-a tulburat la început şi nici nu s-a gîndit să răsplătească rău pentru rău. Ci pînă în atît a avut dragoste către dînsul, încît şi har i-a mărturisit după cum dumnezeiescul şi sfinţitul cuvînt porunceşte. Dovadă acestui lucru luminat este că şi pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli cele 150 de capitole trezvitoare pline de rîvnă duhovnicească.

Văzînd Luca atîta nepomenire de rău a sfîntului stareţ, iarăşi s-a întors, din toată inima şi pocăindu-se şi căzînd la picioarele dumnezeiescului Grigorie, i-a cerut iertare pentru greşeala pe care o făcuse. Apoi iarăşi s-a făcut ucenic al lui de-a pururea şi cu darul lui Hristos s-a făcut monah iscusit.

După acestea, trecînd puţină vreme de la zidirea chiliilor şi după aceea puţină liniştire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmaşul, începătorul răutăţii, avînd tulburată mintea şi fiind uşor la minte, şi-a ieşit din minţi de pizmă. Şi ca o mulţime de fum ce se porneşte s-a aprins cumplit asupra acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rînduială strigînd, a făcut atîta gîlceavă, încît dacă nu ieşea degrabă cuviosul de acolo împreună cu noi toţi, ne-ar fi pierdut. Nişte răsplătiri ca acestea cel ce se părea că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deşert; fiindcă Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, şi pe dînsul şi pe noi toţi ne-a păzit şi ne-a ferit nevătămaţi.

De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înţelegînd vrăjmăşia cea atît de mare şi vicleşugul cel aprins, adunînd pe toţi monahii care printr-însul se strînseseră, deodată a ieşit împreună cu dînşii şi au mers la muntele care se numeşte de localnici Catachecrioment. Însă puţine zile trecînd, cu adevărat uşorul la minte şi pizmuitorul bătrîn gîndind noaptea, precum se pare, fără de lege în aşternutul său, cum bine l-a mustrat pe dînsul dumnezeiescul David, mai înainte de noi, nişte tîlhari au fost trimişi fără de veste de dînsul.

Ca nişte lei alergînd asupră-ne, pe toţi ne-au prins, cum şi pe marele Grigorie, prinzîndu-l cu o basma, vai! cu ocară şi cu obrăznicie l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemîndu-se de fulgerele şi trăsnetele cele de sus. Încă şi aur şi argint cu cruzime şi fără de omenie cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceştia şi totdeauna a adunat bogăţie nejefuită şi neprădată.

Dar de vreme ce zavistia a stăpînit în acest chip sufletul lui Amiralis, şi pînă în sfîrşit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu şi cu anevoie se şterge, şi pizmăreţul drac către nebunia aceasta mai vîrtos îl împingea. Pentru aceasta, ieşind din acea pustie la Sozopoli, iarăşi ducîndu-ne şi la Constantinopol întorcîndu-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei mari, numită a Înţelepciunii lui Dumnezeu Cuvîntul, ne-am făcut sălăşluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători şi ierarhi, unită cu această cinstită mînăstire a Preacuratei Fecioare.

Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine şi pe bunul Marcu chemîndu-ne, după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovniceşti şi după ce ne-a sfătuit din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gînd şi pentru lăudata dragoste – fiindcă Dumnezeu dragoste se numeşte -, ne-a trimis la Sfîntul Munte mai înainte, fiindcă peste puţină vreme avea să vie şi el acolo. Apoi în corabie suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfîntul Munte. Iar eu, puţin îngăduind, şi lipsa dascălului neputînd a o suferi – că toate se păreau nimic pe lîngă aceasta -, eu cu sîrguinţă iarăşi am mers la Constantinopol.

Iarna fiind atunci prea tare şi geroasă, căci sosise decembrie, şi fiindcă nu era cu putinţă să ieşim din cetate, am petrecut răbdînd de nevoie, pînă ce vremea primăverii ne zîmbi. Însă eu, deşi cu primejdii, cu toate acestea am putut a mă duce iarăşi la Sfîntul Munte, fiindcă întru prea mare şi cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării şi cu prea grea furtună m-am luptat; încît toţi cei care pluteam, văzînd mai întîi împrejurul corabiei vîntul, şi viforul ridicîndu-se m-am deznădăjduit de mîntuirea noastră.

Mai pe urmă a venit şi dumnezeiescul părinte cu noi, pe care cu braţele deschise şi cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita şi sfinţita biserică a ridicat nişte chilii în diferite locuri, precum a judecat şi a primit. Şi nu numai aceasta, ci şi din alte zidiri care erau lîngă dînsa, din cele de aproape şi din cele de departe, le-a ţinut pentru sine cîte erau potrivite pentru linişte. Apoi liniştindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.

Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar, numit mai sus, a năpădit asupra Sfîntului Munte şi neputînd dumnezeiescul părinte să se liniştească afară, a intrat înăuntru în sfînta Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniştea, pentru aceasta se supăra foarte – ca o privighetoare, care de vînător se prinde şi în cuşcă se închide, orice spre hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socoteşte, ci iubita şedere cea din munţi şi din copacii cei bine înfrunziţi o doreşte, şi petrecerea şi vieţuirea cea obişnuită ei pe lîngă izvoarele cu apă dulce şi limpede o caută. Apoi, zburînd împrejur, îşi caută lui soţie asemenea ca viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă şi întocmită împreună cu dînsa, cu rînduială să o cînte şi să o ciripească cu obişnuita veselie.

Aşa şi Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din linişte şi singurătatea şi suirea cea preadorită şi preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniştească. Deci, cu dinadinsul căutînd împrejur şi luînd aminte, şi de toţi ceilalţi ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrînd într-o corabie s-au dus cu sîrguinţă iarăşi la Paroria.

Acolo, după ce au mers, adunînd nu puţini monahi, în muntele ce se numeşte Catachecriomeni, cu sîrguinţă s-au sălăşluit. Însă, precum este cu putinţă a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi cînd ar cădea în grîu, ori în ramuri de pomi şi în scurt pe orice copac şi de tot le mănîncă, aşa şi acolo spre vătămare şi pagubă petreceau nişte hoţi şi tîlhari, înnebuniţi de beţia tîlhăriei şi a furtişagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.

Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înţelepţi că era lucrul vicleanului şi a celui întîi aflător al răutăţii, care zavistuia împreună şi se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă locuită prin sîrguinţele şi îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraş sfinţit şi locuinţă de monahi spre dreapta credinţă şi necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem şi în ziua de astăzi că s-a făcut.

Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci şi pe mulţi monahi, care iubeau liniştea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea, după obiceiul şi predania părinţilor, ca marele Moisi şi ca Ilie Tesviteanul. Şi nu numai aceasta, ci şi alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peştera ce se numea Mosomilion şi la locul ce se chema Pazuva pentru mulţumirea monahilor ce se adunau acolo. Însă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplîndu-se de dragoste şi de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atîta supărare şi năpădire a tîlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfînt care locuia întru dînsul, a priceput pizma şi înşelăciunea vicleanului.

Dar învăţînd de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuţinat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Şi ce a socotit dumnezeiescul şi cu totul cinstitul Grigorie? Sfat bun şi priceput a făcut pentru acesta.

Deci, auzind de minunatul şi preaslăvitul nume şi întru toată bărbăţia şi ostăşia, cu mare minte şi bunătate, a preaînaltului şi minunatului împărat Alexandru, cum că este milostiv şi temător de Dumnezeu; că prin facerea de bine, dă ajutor celor ce au trebuinţă şi că acelea care le împărtăşeşte cu îndestulare, însuşi lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veşnica Împărăţie şi de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu-şi, şi cum că el singur prin înţelepciunea şi vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate opri degrabă şi linişti pornirea tîlharilor, a vestit acestea preaînaltului şi minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.

Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfîntul Munte pentru năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor şi că răbdau bîntuirea tîlharilor care îi silesc şi îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mînă şi putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora şi năvălirea lor. Iar minunatul şi preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu covîrşire fapta bună şi pe sfinţii bărbaţi ce o uneltesc, a primit cu dragoste iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.

Şi a trimis bani destui cu milostivire şi tot felul de bucate spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu şi pentru rugăciunile ce se trimit de la aceştia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare şi puternic la înălţime ridicat. Asemenea şi jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviinţă chilii şi toate cele de trebuinţă împărăteşte şi cu îndestulare a economisit. Apoi sălăşluire şi odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede pînă acum de toţi, pentru folosul sufletesc şi pentru închinarea celor ce merg acolo.

Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului, sîrguinţa şi dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat şi să nu povestim în ce chip a dăruit sate şi tîrguri, moşii şi încă un iezer mare, care avea măiestrie spre vînarea a tot felul de peşte, oi, boi fără număr şi bivoli mulţi spre slujirea monahilor. Încît foarte potrivită şi după cuviinţă este asemănarea preaînaltului împărat cu isteţimea cea mare, fapta bună şi osîrdia pomenitului şi sfîntului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita mînăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa şi înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, şi pentru cucernicia şi cinstirea către monahi.

De unde mi se pare mie şi cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfîntului părinte şi împrietenire cu preaînaltul împărat, după cuviinţă pe acela odihnindu-l şi cinstindu-l pentru dînsul, a aflat pe Dumnezeu blînd şi milostiv spre a sa întărire.

Acestea sînt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari şi împărăteşti, care şi puterea cuvîntului o covîrşesc, şi arată luminat judecata şi voia cea bună şi iubitoare de Dumnezeu, cum şi nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu şi prin care s-a arătat mai înalt decît vrăjmaşii.

Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit ca apostoleşte să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toţi către dumnezeiasca suire cu învăţătura sa, încît prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine să-i înalţe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potriveşte să zic şi despre dînsul cuvîntul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii puterea graiurilor lor.

Însă cuvîntul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie cu însuşi marele Antonie, povăţuitorul şi legiuitorul a toată petrecerea monahicească, ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit întru faptele bune ale monahilor şi părinte duhovnicesc s-a trimis şi dascăl prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru linişte nădăjduiesc spre Dumnezeu. Căci precum marele Antonie, aşa şi acesta a locuit în pustie şi din tot sufletul său viaţa cea pustnicească a îmbrăţişat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca lege preabine pînă la sfîrşit a păzit-o, propovăduitor şi dascăl făcîndu-se, ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.

Şi lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a rîvnit, căci slujea Domnului, stînd cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De aceea se potriveşte şi pentru el să se zică astfel: Rîvna casei Tale m-a mîncat. Şi nu numai aceasta, ci şi pe Moisi celui văzător de Dumnezeu, după cît i-a fost cu putinţă l-a urmat, căci şi acesta, ca şi acela, în muntele Sinaiului a locuit. Şi precum acela a părăsit tulburările egipteneşti şi se bucura de mîntuirea lui Israel, aşa şi el a fugit de tulburarea lumească şi nu puţin a scăpat de la păcat şi s-a făcut legiuitor al vieţii monahiceşti.

Către marele Antonie mulţime de draci au năvălit meşteşugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar şi acesta se supăra de cetele drăceşti, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui, pînă cînd, după cuvîntul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.

Acela, şezînd în munte, întru vedenii îşi îndeletnicea mintea şi pe toţi cei ce veneau acolo îi povăţuia sufleteşte şi îi mîngîia. Şi fiecare primea de la dînsul cu îndestulare şi cu puterea Crucii tămăduirea durerilor şi a rănilor sufleteşti. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcînd acelaşi lucru şi pe cît era cu putinţă îi învăţa, povăţuindu-i cu ştiinţă. Acela a domesticit pămîntul cel pustiu şi nelocuit şi l-a făcut cetate de preasfinţiţi monahi. Şi acesta, cetăţean al pustiului s-a făcut, şi nu numai pe cei ce în muntele Atonului pustniceau, prin cuvînt i-a domesticit ci şi chivernisirea gîndurilor atît de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuinţă, fiind de faţă, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergînd a învăţat fapta cea bună.

Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adînca şi nelocuita pustietate casă duhovnicească a făcut-o, ca şi cum a doua oară i-ar fi născut pe cei ce veneau la dînsul. Pe cei răi şi în chipul fiarelor, care petreceau între tîlhari şi ucigaşi de oameni, cu singura privire şi sfătuirea sa i-a prefăcut într-o aşezare mai blîndă şi i-a schimbat în păstori de oi.

Cei mai înainte aspri şi care de sînge se bucurau pentru socoteala lor cea trufaşă, pe care tîlharii sufletelor noastre şi vrăjmaşul în tot chipul i-a amăgit, aceştia cu totul întru mai buna aşezare prefăcîndu-se, prin isteţimea lui cea duhovnicească şi prin rugăciuni, au căzut la picioarele lui şi se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăinţă. Ce nu ziceau? Ce nu făceau pentru arătarea, zidirea şi mustrarea vieţii lor celei de suflet vătămătoare şi pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea şi întoarcerea cea sufletească a unora ca acestora.

Pentru aceasta, totdeauna veneau la dînsul, cerînd rugăciuni şi binecuvîntare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulţi dintre dînşii, lepădîndu-se de deprinderea cea rea şi ucigaşă, s-au schimbat cu prefacere lăudată şi minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecaţi spre rău şi nedomesticiţi, prin învăţăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se şi luminîndu-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat şi folos sufletesc au dobîndit; precum şi astăzi cu întemeiere se păzeşte, ajutîndu-le Dumnezeu, după dumnezeieştile porunci şi sfătuiri ale aceluia, care-i învăţa cu milostivire şi le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Deci acel fericit bărbat şi adevărat iubitor al liniştii celei desăvîrşite, pentru dorirea de a petrece în pustietăţi, socotea ca totdeauna să vie în mînăstire şi cu mulţimea monahilor să se amestece, pentru că îi era împiedicare pentru iubita lui linişte şi pentru suirea către Dumnezeu. Deci şi-a făcut chilie pustnicească îndemînatică spre linişte, nu departe de cinstita lui mînăstire a Paroriei. Pentru aceea, cînd voia, ieşea din mînăstire şi, acolo ducîndu-se, se liniştea şi se unea cu Dumnezeu. Şi de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii şi şi-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.

Pentru aceea, în vremea cînd era să treacă dintru acestea de aici şi către Dumnezeu să se ducă, luînd pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo şi din cele de aici ridicîndu-şi mintea către cele de sus şi înspăimîntat fiind în tot ceasul, îşi pomenea ieşirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu şi întru învăţătura dumnezeieştilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar cîtă vreme se afla Cuviosul întru acestea şi pe acestea bine le învăţa, nesuferite se păreau vrăjmaşilor noştri şi zavistnicilor draci, care de-a pururea obişnuiesc a zavistui mîntuirea omului. Şi mi se pare că şi duhurile cele viclene au cunoscut sfîrşitul Cuviosului Grigorie şi slava lui o zavistuiau. Ce au făcut ucigaşii?

Deodată au înconjurat pe sfîntul mulţime de draci fără de număr; ca un nor au acoperit locul acela şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi cu totul vrînd a-l înghiţi, ca astfel să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dînsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite şi nu s-a înfricoşat nici s-a biruit de atîta luptă şi năvălire a lor. Ci mîinile împreună cu mintea întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu: Cîini mulţi m-au înconjurat şi adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, şi celelalte.

Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul a fost întru multă nevoinţă şi luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cît de puţin mai mult de trei zile şi nici nu vorbea cu linişte şi cu blîndeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.

Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să se trezească către multă nevoinţă. „Îmbărbătează-te, frate, zicea către dînsul, şi cu tărie ţine-te de rugăciune şi de pocăinţă, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!” Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se supăra în nevoinţă; ci, pe cît mi se pare, a voit ca să se ruşineze cu totul duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora.

După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mîngîiere. El îndată cunoscînd schimbarea, înălţă lui Dumnezeu aceste cuvinte mulţumitoare: „Dreapta Ta, Doamne, sfărîmînd pe vrăjmaşii noştri cu stăpînirea tăriei Tale, pînă în sfîrşit I-ai pierdut pe dînşii”.

Apoi cu linişte l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se, a văzut, o minune! faţa lui era rumenă, veselă şi cu totul schimbată. Apoi cu mare linişte şi cu bucurie a căzut şi a zis către dînsul: „Vezi, fiule, că dumnezeiasca putere, pogorîndu-se, a izgonit duhurile cele viclene şi pe noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să ştii tu şi aceasta, că peste puţin am să ies din lume şi către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată şi bună vestire, ceea ce înştiinţezi pe ucenici despre ceea ce va să fie! O! vestire încredinţată şi nădejde adevărată!”

Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se, a început a plînge pentru sfîrşitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de aici ridicîndu-se, s-a dus către viaţa cea neîmbătrînitoare.

Acestea sînt cîteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobîndit îngerească stare şi rînduială înaintea lui Dumnezeu cu adevărat şi care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvîntul. Aceasta este fericita viaţă a minunatului şi fără prihană sufletului aceluia, care cu mari nevoinţe pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti s-a ostenit.

Unele ca acestea sînt nevoinţele aceluia şi luptele cele după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme cînd nu avea el lucrul acesta prea cu dinadinsul, ca să nu deştepte şi să nu ridice cu rîvnă pe toţi spre faptele cele bune. Şi pe unii cu asprime, iar pe alţii, dimpotrivă, cu blîndeţe şi cu linişte, după felul fiecăruia, îi povăţuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului. Încît nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toţi a se lega cu legături de dragoste unii cu alţii şi a avea o suflare împreună, o unire, un gînd şi o singură cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu şi mîntuitoare. Aceasta îţi este de la noi cuvîntul, o! întru tot preabunule, întru tot preavrednicule, şi mie dumnezeiescule cap.

Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală şi fără pregetare pentru turma şi oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sîngele Său pe toţi cei vinovaţi de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea şi bunătatea Sa cea desăvîrşită; care este lucrarea limbii, pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covîrşire o iubeai şi o lăudai.

Deci, astfel păzind credinţa, după dumnezeiescul Apostol, şi alergarea desăvîrşind-o, mai luminat te îndulceşti de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip ştie Dumnezeu a preamări pe cei ce cu multe osteneli şi sudori au ales şi au voit a-L preamări pe El. Că fapta cea bună o aveai de pildă şi mintea ta cea prealuminată şi dumnezeiască, ai ridicat-o către Hristos, slujindu-l şi cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cereşti, ai zburat sprinten şi uşor, şi peste noi de acolo priveşti cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viaţa aceasta ai lăsat, ci mai ales ne ocroteşti şi cu purtare de grijă ne acoperi şi ne păzeşti; căci s-a dat ţie acest dar sufletelor celor dumnezeieşti.

Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor, roagă-te să ne povăţuiască spre ceea ce este plăcut Lui, şi părtaş al dumnezeieştii tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deşi este mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată cinstea, slava şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuviosul Părinte nostru Iosif ‘Sihastrul

Imagine similară

https://www.youtube.com/watch?v=qTE2RQ6F4cE

           Capitolul 79

           Un val de bucurie mi-a umplut sufletul, fiul meu, citind frumoasele tale cuvinte desprecum ai fost cercetat de harul lui Dumnezeu Cel Binecuvantat.Acum, dragul meu, am inceput iarasi sa ma fac bine. Patruzeci de zile nu am mancatnimic. De trei ori au stat cu mine toata noaptea, crezand ca am sa mor, dar se vede canu a venit ceasul. Toti stateau in jurul meu si plangeau fara oprire; ma slujeau ca niste ingeri ai lui Dumnezeu. Acum am inceput iarasi sa scriu, sa raspund celor care imi scriusi asteapta.Imi scrii, dragul meu, despre harul pe care l-ai simtit in inima ta, de aceea imi vine sa-tivorbesc despre iubire. Pentru ca Dumnezeu este iubire si tot ceea ce a creat, cele desus si cele de jos, le-a creat din multa sa iubire. De aceea altceva nimic nu cere de laoameni decat iubire.Dand Legea lui Moise, ca cea dintai si cea mai mare dintre toate poruncile, a spus : „Iubeste pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau si din tot cugetul tau si din toataputerea ta „. Adica toata forta sufletului sa cuprinda pe Dumnezeu. Cunoasterea,simtirea, cugetul, contemplarea, clarviziunea si orice miscare a mintii, totul in toate sacuprinda pe Dumnezeu. Si omul, lutul, sa intoarea totul lui Dumnezeu : ” ale Tale dintruale Tale”.Cu adevarat maretie de necuprins cu mintea !Toate virtutile si toate darurile dumnezeiesti se fac msimtite si au lucrare, dar iubireadumnezeiasca, atunci cand ajunge cineva sa iubeasca pe Cel care il iubeste,depaseste orice simtire; atunci ramane in lucrare numai iubirea dumnezeiasca siimparateste contemplarea.Atunci, cel in care lucreaza iubirea dumnezeiasca striga : „O, Iisuse al meu, dulceiubire! Inainte de a Te vedea eu, Tu m-ai vazut pe mine. O, lumina sufletului meu !Inainte de a Te cunoaste eu, Tu mi Te-ai facut cunoscut. Si inainte de a Te iubi eu, Tum-ai iubit. O ! Viata si rasuflarea mea cea dulce, eram in intuneric si dulcele Tau glasm-a trezit si m-a chemat. Te-am cunoscut, cand m-ai cunoscut. Cunoasterea Ta estevederea Ta. O, bucuria mea si desfatarea sufletului meu ! O, iubire cereasca ! O, iubirecare arde dar nu mistuie !


Pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic Iacob Persul (27_noiembrie)



       Sfîntul Mucenic Iacob era din ţara perşilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinţi creştini şi crescut cu bună credinţă. Acesta şi-a luat de soţie o femeie creştină şi vieţuia în multă bogăţie şi cinste pentru că era iubit de împăratul perşilor, anume Isdegherd. Şi a fost rînduit de dînsul mai mare în palatele împărăteşti. Dar i s-a întîmplat să se înşele cu facerile de bine cele multe şi cu cinstirile împărăteşti şi a cădea din credinţă, încît a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor împreună cu împăratul.

Auzind despre aceasta maica sa şi femeia lui, au făcut o scrisoare către dînsul şi i-au trimis-o degrabă, în care scria aşa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcînd după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viaţa cea fără de moarte. Şi slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsînd credinţa în Hristos şi ai primit înşelăciunea diavolească.

Supunîndu-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor şi al morţilor. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu şi ai căzut din nădejdea cea bună. Plîngem şi ne tînguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului şi al gheenei. Şi să ştii că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar cînd îi va ajunge mînia lui Dumnezeu pe împărat şi pe ai lui, împreună cu dînşii te va ajunge şi pe tine. Atunci vei plînge cu amar, văzîndu-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos şi te sîrguieşte a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.

Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica şi de la soţia sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o şi citind-o, s-a umilit grăindu-şi în sine: „De vreme ce maica şi soţia mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, cînd va veni Dumnezeu să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”

Citind iarăşi scrisoarea cu sîrguinţă, a plîns foarte şi se tînguia pentru păcatul său. Apoi şi-a zis în sine: „Ştiu ce voi face, ca să nu piară pînă în sfîrşit sufletul meu. Voi petrece bătînd neîncetat în uşa milostivirii lui Dumnezeu, pînă cînd îmi va deschide; căci ştiu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat şi Milostiv şi nu voieşte moartea păcătosului, ci primeşte cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.

Astfel plîngînd el şi acestea către sine zicînd, l-au văzut nişte păgîni şi l-au cunoscut că este creştin. Apoi mergînd, au spus împăratului. Iar împăratul, chemîndu-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean eşti?” Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sînt nazarinean!” Apoi împăratul a zis: „Dar eşti fermecător?” Iacob a răspuns: „Nu sînt fermecător, ci creştin”. Împăratul a zis: „Ticălosule şi nemulţumitorule, oare n-ai primit daruri şi cinste de la mine şi de la tatăl meu?” Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pămînt, iar sufletul lui este aruncat în iad”.

Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte tare şi a zis către dînsul: „Astfel de mulţumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit pînă acum şi mie te împotriveşti, iar pe tatăl meu îl grăieşti de rău? Să ştii dar că eşti vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.

Sfîntul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să ştii că nu mă sperie cuvintele tale, care sînt asemenea vîntului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimîntă, pentru că nu mă tem de moarte, ştiind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toţi oamenii la înfricoşata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: „Să nu te înşele nazarinenii care numesc moartea somn şi învaţă a nu se teme de dînsa, de care însă se tem şi împăraţii. Sfîntul a răspuns: „Moartea drepţilor întru odihnă va fi, iar vouă necredincioşilor şi păcătoşilor începere a chinului celui veşnic”.

Atunci, chemînd împăratul pe sfetnicii şi pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dînşii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărîre asupra sfîntului ca să fie spre înfricoşarea şi a altor perşi necredincioşi, dintre care s-a despărţit Iacob cu credinţa, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Şi luînd chinuitorii pe Sfîntul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul cîte unul. În urma lui mergeau mulţi din cei cunoscuţi, din boieri şi din ostaşi şi din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea şi sfîrşitul lui. Iar el, ajungînd la locul orînduit a rugat pe chinuitori să-i dea puţină vreme să se roage. Şi, ridicînd ochii spre cer, s-a rugat, zicînd:

„Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău şi căutînd din înălţimea cea sfîntă a Ta, dă-mi tărie şi putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea şi să-mi răsplătesc cu sîngele meu greşeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul şi Stăpînul meu. Acum îmi pare rău de aceasta şi mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfînt numele Tău şi-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mîngîiat”.

Astfel rugîndu-se Sfîntul, s-au apropiat chinuitorii şi, dezbrăcîndu-l, i-au întins mîinile şi picioarele şi i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poţi avea nici o scăpare pentru că aşa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăţi şi chiar degetele mîinilor şi picioarelor şi tot trupul tău de la grumaz pînă la glezne; iar mai pe urmă şi capul îl vom tăia. Deci socoteşte ce-ţi este mai de folos: a te pleca voii împărăteşti şi a fi viu, întreg şi sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”

Asemenea, şi unii din prietenii lui plîngeau pentru el, zicînd: „Pentru ce îţi pierzi sufletul tău în deşert, cruţă-te şi nu-ţi pierde frumoasele tinereţi; fă voia împăratului şi închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”.

Iar Sfîntul, deschizînd gura, a zis: „Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi şi pentru fiii voştri. Pentru că eu merg întru odihna cea veşnică, iar voi vă veţi duce să pieriţi în veşnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veţi mijloci veşnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeţi în veac, împreună cu dracii cărora vă închinaţi”.

Atunci, unii din ispravnicii împărăteşti au început a bate pe chinuitori, zicînd: „Ce staţi, uitîndu-vă la dînsul? Începeţi a face ceea ce vi s-a poruncit”. Şi îndată unul, luînd mîna cea dreaptă a Sfîntului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu şi nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgoneşti dracii, primeşte acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci şi fii mie milostiv pentru că şi din vie se taie mlădiţele ca să înverzească viţa, ca mai mare să crească şi mai mult rod să aducă”.

Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dînsul, a zis: „Cruţă-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ţi s-a tăiat, nu te întrista; căci sînt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ţi pierde sănătatea şi frumuseţea tinereţilor tale!”

Iar fericitul a zis către dînsul: „Au nu vezi viţa de vie, cînd i se taie mlădiţele la vremea sa? Căci cînd începe a se încălzi pămîntul de soare, lîngă fiecare tăietură odrăsleşte. Deci, dacă viţa se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla şi să aducă rod, cu atît mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt şi unit cu viaţa cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sînt viţa iar voi mlădiţele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase şi aducînd rodul răsplătirii celei veşnice”.

Grăind acestea Sfîntul, s-a apropiat şi i-a tăiat şi al doilea deget. Iar Sfîntul Iacob, răbdînd, a zis: „Primeşte, Doamne, şi a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar faţa Sfîntului era luminată şi plină de bucurie, ca şi cum s-ar fi îndulcit de veselie. Şi tăindu-i şi al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sînt în lume izbăvindu-mă, binecuvintez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi cu cei trei tineri mîntuiţi din foc, mă voi mărturisi Ţie, Doamne şi cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.

Apoi i-au tăiat şi al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primeşti laudă de la patru vieţuitori, primeşte pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfîntului Tău nume”. Tăindu-i şi al cincilea deget, a zis: „S-a săvîrşit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înţelepte”. Chinuitorii vrînd să-i taie şi degetele de la mîna stîngă, au început a zice către dînsul: „Cruţă-ţi măcar acum sufletul tău, Iacobe, şi nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ţi este mai bine a fi viu şi întreg, decît a pătimi aceste chinuri şi a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mîhni, căci mulţi oameni sînt în lume numai cu o mînă şi se îndestulează cu multe bogăţii şi cu cinste şi se îndulcesc de tot binele pe pămînt”.

Iar Sfîntul a zis: „Păstorii, cînd tund oile, tunzînd partea din dreapta, oare lasă pe cea din stînga netunsă? Eu sînt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeţi mădularele mele ca pe o lînă; acum avînd mîna cea dreaptă tunsă, o voi cruţa pe cea stîngă? Nu voi cruţa nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.

Şi privind către cer, a zis: „Mic şi prost sînt în faţa Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micşorat pe Tine, îmbrăcîndu-Te în chipul nostru şi ai răbdat pentru noi răstignire şi junghiere. Nu pot, Stăpîne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire şi spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu şi întreg”.

Zicînd acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) şi i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stîngi. Iar el a zis: „Mulţumesc Ţie, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ţi aduce al şaselea deget, Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea Ţi-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini”. Şi i-au tăiat şi al şaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale, aşa astăzi cu şapte degete care sînt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.

Atunci i-au tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: „Tu Însuţi, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărţindu-mă de oamenii cei fărădelege şi necuraţi, să mă unesc cu Tine, Mîntuitorul Meu; ieşind din trup să văd Preasfînta Ta faţă, pe care aşa doreşte sufletul meu să o vadă precum doreşte cerbul izvoarele apelor”.

Tăindu-i-se şi al nouălea deget, Sfîntul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ţi-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îţi aduc mulţumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfînt numele Tău”.

Atunci i-au tăiat şi al zecelea deget, iar el lăudînd pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cînta Ţie, Dumnezeule şi îţi mulţumesc Ţie, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amîndouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.

Atunci unii din boierii împărăteşti, care stăteau de faţă, fiind prieteni Sfîntului, plîngînd cu amar, au început a zice către dînsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Şi să nu ai mîhnire pentru degetele tale, căci sînt doctori iscusiţi, care pot să te vindece, numai cruţă-te, ca să nu te lipseşti de această lume dulce; pentru că ai multă avere şi poţi să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie şi ce folos am de viaţa mea, nemaiputînd de acum a lucra cu mîinile şi a mă hrăni? Dar tu eşti bogat şi ai aur destul şi numai singur de vei voi, poţi să trăieşti cît se poate de bine în dulceţile acestei lumi şi să te înveseleşti împreună cu soţia şi cu maica ta şi cu iubiţii tăi prieteni. Pentru ce voieşti să-ţi pierzi sufletul în deşert, spune nouă măcar un cuvînt, prin care să te pleci voii împăratului şi îndată vei fi slobod de munci”.

Iar fericitul, privind spre dînşii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, şi nimeni, punînd mîna pe plug, căutînd înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decît pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-şi ia crucea sa şi să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sînt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruţaţi pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, aşa faceţi”.

Atunci mîniindu-se gealatul, s-a apropiat şi i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfîntul Iacov a zis: „Slavă Ţie, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci şi picioarele au fost străpunse, şi sîngele Ţi-a curs. Învredniceşte-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintîi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.

Şi i-au tăiat al doilea deget al aceluiaşi picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpînirea şi mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea şi acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare şi viu, care mă izbăveşti pe mine de moartea veşnică”.

Şi i-a tăiat şi al treilea deget şi l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutînd spre dînsul a zîmbit şi a zis: „Mergi în numele Treimii şi tu al treilea deget către soţii tăi, ca şi grăuntele de grîu care cade în pămînt, şi murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obşte”.

I-a tăiat şi al patrulea deget şi a zis fericitul: „Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte către Dumnezeu, Care te mîntuieşte cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.

Şi i-a tăiat lui şi al cincilea deget, iar Sfîntul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părţii credincioşilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulţit cei cinci talanţi”.

Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stîng, i-a tăiat degetul cel mic şi a zis Sfîntul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al şaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întăreşte pe mine cu milă, care în a şasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari şi, deopotrivă, cel mic ca şi cel mare va învia. Şi de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atît mai mult tu, deget mic, nu te vei despărţi de soţii tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dînşii te vei preamări, precum şi deopotrivă pătimeşti”.

Şi i-a tăiat şi al şaptelea deget. Iar Sfîntul a zis: „Risipiţi casa aceasta veche sub care se ascundea şarpele cel cu şapte capete, pentru că mie mi se găteşte de Ziditorul – Cel ce în a şaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale -, altă casă nerisipită, nefăcută de mînă, veşnică în cer”.

Apoi i-a tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: „Cel ce a mîntuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mîntui şi pe mine, cel căruia îmi vărsaţi sîngele cu apa. Căci tăindu-mi-se şi acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întăreşte, aşa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuşi Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întăreşte pe mine şi-mi uşurează durerile şi mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămînii vieţii acesteia, în viaţa cea viitoare preafericită şi veşnică”.

Şi i-a tăiat şi al nouălea deget. Iar Sfîntul a zis: „Întăreşte-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngereşti, cu care mă învredniceşti a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.

Atunci i-au taiat şi al zecelea deget, iar el, lăudînd pe Domnul, a zis: „Iată că-Ţi aduc Ţie jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti desăvîrşit Dumnezeu şi om desăvîrşit, douăzeci de degete ale mele”. Şi iarăşi a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioşii n-au cruţat făptura Ta, ci ca nişte lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.

Şi stătea acolo mulţime multă de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, privind la acea privelişte şi mirîndu-se de răbdarea Sfîntului.

Apoi pătimitorul lui Hristos, căutînd asupra prigonitorilor, a zis: „Ce staţi fără de lucru? Tăiaţi copacul ale cărui ramuri le-aţi tăiat!” Şi apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfîntul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăţia Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate”.

I-a tăiat apoi şi piciorul stîng, iar Sfîntul, căutînd la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu eşti Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine şi mă izbăveşte de starea cea de-a stînga”.

După aceasta i-a tăiat mîna cea dreaptă, iar el a strigat, zicînd: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău, că împlineşti asupra mea cuvîntul Tău, care zice: De te sminteşte pe tine mîna ta cea dreaptă, tai-o pe ea şi o aruncă de la tine”.

Şi i-a tăiat lui şi mîna cea stîngă, iar el a zis: „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se ţin de lucrurile cele nedrepte ale stîngii; ci noi cei vii, care, lepădînd stînga, bine Te cuvîntăm, Doamne, de acum şi pînă-n veac”.

Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cînta-voi Domnului pînă ce voi fi! Căci Cel ce şi-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, şi-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa şi îşi va aduce aminte şi de acest umăr al meu drept şi ca pe cel pierdut îl va afla şi, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune”.

Şi i-a tăiat lui şi umărul stîng. Iar Sfîntul a zis: „Vrăjmaşii m-au înconjurat, ci ajutorul meu şi lauda mea este mie Domnul spre mîntuire, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stîng, ca să mă abat spre stînga către stăpîniile întunericului”.

Deci, a început a-i tăia pulpele pînă la genunchi, iar Sfîntul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoieşti; ci binevoieşti întru cei ce se tem de Tine şi întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morţii”. Iar chinuitorii au zis către dînsul: „Dar nu ţi-am spus ţie că grele chinuri şi cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.

Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu ştiţi pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sînt trup, căci pînă acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ţinut seama de chinuri, ca şi cum aş fi fost fără trup; iar acum, durîndu-mă după fire, mă arăt că sînt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.

Aşa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineaţă pînă în al nouălea ceas, şi în toată vremea aceea ieşea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetînd chinuitorii a-l mai tăia, ostaşul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicînd:

„Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sînt abia viu. Căci iată că îmi sînt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpîne. Nu am genunchi pe care, căzînd, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sînt tăiate, iar eu sînt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, ci scoate din temniţă sufletul meu”.

Aşa rugîndu-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luînd cuţitul, i-a tăiat sfinţitul cap. Şi astfel săvîrşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit şi aruncat, a zăcut pe pămînt pînă în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Viaţa şi pătimirea Sfintei Marei Muceniţe Ecaterina, fecioara cea preaînţeleaptă (25_noiembrie)

       Pe vremea păgînului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încît toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maica sa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgînul Maximin.

Deci, rudeniile şi maica sa adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dînsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzînd că o supără mult, a zis către dînşii: „De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tînăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sînt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decît mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzînd că nu este cu putinţă a se afla vreun tînăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decît dînsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dînsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscînd un părinte duhovnicesc, om sfînt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dînsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dînsul. Iar el, văzînd pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rînduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vîneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dînsa: „Eu ştiu un tînăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gîndite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cît este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pămîntesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrînul dacă sînt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sînt adevărate şi încă mai multe daruri are tînărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atîta?” Iar el a răspuns: „Acest tînăr nu are tată pe pămînt, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfîntă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dînsul: „Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tînărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atît de minunate?” Iar bătrînul a zis către dînsa: „Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă”. Iar ea a zis către dînsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrîn cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sînt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrînul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dînsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tînărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizînd uşile cămării tale, fă rugăciune către dînsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dînsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”.

Atunci, luînd fecioara sfînta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrînul. Deci rugîndu-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfîntul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decît soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încît nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.

Aceasta făcîndu-se de trei ori, a auzit pe Preasfînta Fecioară zicînd către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cît este de frumoasă şi cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este şi grozavă, încît nu pot privi la dînsa!” Apoi iarăşi a zis Preasfînta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decît toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decît fecioarele tuturor cetăţenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgînătate şi de aceea nu voi căuta spre dînsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă”.

Iar Preabinecuvîntata Maică a zis către Dînsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă prealuminata şi preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrînul care i-a dat ei icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar”.

Acestea văzînd şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se mira de acea vedenie. Făcîndu-se ziuă, a mers cu cîteva roabe ale sale la chilia sfîntului bătrîn şi, căzînd cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l ruga să o povăţuiască pe dînsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începînd de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pînă la venirea cea mai de pe urmă a Stăpînului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfîrşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dînsul Sfîntul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrînul să se roage iarăşi cu multă rîvnă către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca şi mai înainte.

Dezbrăcîndu-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcîndu-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi pînă cînd a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blîndeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicînd: „Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată şi slăvită, pe cînd mai înainte era ruşinată şi ocărîtă. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe cînd mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dînsa, pe cînd mai înainte o compătimeam; şi atît de mult o iubesc, încît voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pămînt, zicînd: „Nu sînt vrednică, Preaslăvite Stăpîne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mîna cea dreaptă şi a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dînsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale”. Atunci Stăpînul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicînd acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pămîntesc”.

Acestea zicînd Hristos Domnul, s-a sfîrşit vedenia. Şi deşteptîndu-se fecioara, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos şi a primit în inima ei atîta veselie şi bucurie, încît din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Şi atît s-a schimbat de minunat, încît nu mai gîndea nicidecum la lucrurile pămînteşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna. 




În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea rîvnă fără măsură pentru nesimţitorii zei, fiind el însuşi nesimţitor. Şi voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetăţile şi laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dînsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulţime de popor fără de număr, aducînd fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alţii oi, iar cei săraci păsări şi altele asemenea. Iar cînd a sosit ziua urîtei prăznuiri, a jertfit mai întîi nebunul împărat o sută şi treizeci de junci iar ceilalţi domni şi boieri au jertfit mai puţin şi fiecare om aducea jertfa după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau şi de mirosul din fumul jertfelor, încît pretutindeni era strîmtorare şi tulburare şi tot văzduhul era necurat.

Săvîrşindu-se acestea şi văzînd binecredincioasa şi preafrumoasa Ecaterina atîta înşelăciune şi pierzare de suflete omeneşti, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască rîvnă, a luat cu sine puţine slugi şi a mers la capiştea unde se săvîrşeau jertfele. Iar cînd a stat în uşile capiştei, a atras privirile tuturor prin frumuseţea ei, ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvînt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întîi i s-a plecat, dîndu-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaşte, o, împărate, înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atît de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor urîciuni ca acestea. Măcar crede pe înţeleptul tău Diodor care grăieşte că zeii voştri au fost odinioară oameni şi şi-au sfîrşit viaţa lor ticăloşeşte; şi pentru nişte lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neştiind gîndul strămoşilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui şi părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste şi de bună cuviinţă, au început a se închina lor ca unor zei; de care şi Plutarh Hironeanul se îngreţoşase şi-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învăţătorilor noştri, o! împărate, şi nu fii pricină pierzării atîtor suflete pentru care ai să moşteneşti munca cea veşnică. Ci cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mîntuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toată lumea împreună se bucură şi cu singur cuvîntul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic şi preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veseleşte de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceşte ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mîniat foarte şi a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputînd a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvîrşim jertfa şi după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvîrşind necredinciosul împărat praznicul său cel păgînesc, a poruncit să aducă pe sfînta fecioară la palatul împărăţiei sale şi a zis către dînsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine eşti tu şi ce sînt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sînt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine şi mă cheamă Ecaterina. Am învăţat tot meşteşugul cărţilor ritoriceşti, filosofice şi a măsurării pămîntului şi alte înţelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sînt deşarte şi nefolositoare şi am voit a mă face mireasa Stăpînului Hristos, care grăieşte prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa ştiutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înţelepciunea ei şi, văzînd la dînsa atîta bună cuviinţă şi frumuseţe, i se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el; încît abia a vrut să creadă că a ieşit din pămînteni aşa frumuseţe negrăită, de a cărei frumuseţe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare.

Iar Sfînta, cunoscînd gîndul lui cel fărădelege, a zis către dînsul: „Diavolii pe care îi cinstiţi ca pe nişte zei, aceia vă înşeală şi vă atrag la pofte dobitoceşti; iar eu mă socotesc a fi pămînt sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Şi m-a cinstit cu această frumuseţe, ca din aceasta mai vîrtos să se minuneze oamenii de înţelepciunea Ziditorului, cum într-o faţă atît de proastă şi făcută din tină, a putut să dea o bună înţelegere şi frumuseţe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei şi a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfînta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puţin de pe minte negura şi întunericul înşelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi şi vei cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăieşte de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgoneşte pe zeii tăi şi-i sfărîmă. Şi de vei porunci, îţi voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dînsa, temîndu-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înţelepte şi să-l ruşineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviinţă împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înţelepţi ca să vorbească cu tine; şi atunci vei cunoaşte neputinţa ghiciturilor tale şi vei crede în dogmele noastre”.

Zicînd acestea a poruncit să păzească pe sfînta fecioară cu dinadinsul. Şi îndată a trimis cărţi prin toate cetăţile stăpînirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înţelepţilor filosofi şi ritori care vă aflaţi sub stăpînirea noastră, bucuraţi-vă! Toţi care slujiţi preaînţeleptului zeu Ermi şi chemaţi pe muze, pricinuitoarele înţelepciunii, veniţi la mine să astupaţi gura unei femei preaînţelepte, care s-a arătat zilele acestea şi batjocoreşte pe marii zei, numind faptele lor basme şi bîrfeli. Deci, arătaţi-vă înţelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriţi între oameni iar de la mine să primiţi răsplată şi daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleşi şi mai înţelepţi, cincizeci la număr, isteţi cu mintea în înţelepciune şi puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiţi-vă cu sîrguinţă şi fără de lenevire spre o nevoinţă cu bărbăţie împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteţi birui în cuvinte; şi nu fiţi cu nebăgare de seamă şi să socotiţi că aveţi să vorbiţi cu o femeie, ci ca şi cum aţi avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăţie şi preaînţelept, aşa să puneţi toată sîrguinţa şi să vă arătaţi înţelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covîrşeşte în înţelepciune chiar şi pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca şi cum aţi avea a vă lupta cu un filosof, să puneţi multă sîrguinţă, şi dacă o veţi birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veţi fi biruiţi, apoi vă veţi umplea de negrăită ruşine şi în loc de daruri veţi primi moarte cumplită”.

Zicînd acestea împăratul, un ritor care era mai vestit şi mai înţelept, a răspuns zicînd: „Nu te teme, împărate, că deşi este isteaţă la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvîrşită în înţelepciune şi în meşteşugul iscusitei retorici; porunceşte numai să stea înaintea noastră şi vei vedea că îndată ce va vedea atîţia ritori şi filosofi, se va ruşina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie şi de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneaţă va birui pe fecioara cea plină de blîndeţe şi de dumnezeiască înţelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfînta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la privelişte mulţime de popor -, vrînd să vadă şi să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, pînă a nu ajunge trimişii la sfînta, a venit la dînsa din cer Arhanghelul Mihail şi a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îţi va da mai multă înţelepciune, ca să biruieşti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori şi nu numai aceia ci şi mulţi alţii vor crede prin tine în Hristos şi toţi vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicîndu-i îngerul, s-a dus. Şi venind trimişii au luat-o şi au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor şi a toată priveliştea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mîndrie către Sfînta Ecaterina: „Tu eşti aceea care fără de ruşine şi fără de minte ocărăşti pe zeii noştri?” Iar sfînta i-a răspuns cu blîndeţe: „Eu sînt, însă nu fără de ruşine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură şi iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voştri sînt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeţii, îi lăudau pe zeii cei înalţi, deci cum grăieşte limba ta cu atîta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atîta înţelepciune şi te-ai împărtăşit de dulceaţa darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voştri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înţelepciune şi viaţă, am darul înţelepciunii. Şi dacă cineva se teme de Dînsul şi păzeşte dumnezeieştile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voştri şi poveştile voastre sînt vrednice de rîs şi de ocară şi pline de înşelăciune. Însă spune-mi, care sînt marii făcători de stihuri ai tăi şi cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: „Mai întîi preaînţeleptul Homer, rugîndu-se către Die, grăieşte: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule şi alţi zei fără de moarte”. Asemenea şi preaslăvitul Orfeu, mulţumind lui Apolon, grăieşte acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toţi priveşti şi împărăţeşti peste cei muritori şi peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintîi, şi marii şi slăviţii făcători de stihuri, şi aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înşela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înţelepţii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfînta Ecaterina a răspuns: „Acelaşi Homer al vostru grăieşte în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înşelător şi viclean şi că au vrut să-l lege alţi zei, adică Hera, Poseidon şi Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea şi multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voştri arată cărţile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deşi nu se cade a cerceta mult despre Dînsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării, al soarelui, al lunii şi a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat şi negrăit; dar pentru o mai învederată încredinţare, voi arăta dovezi din cărţile voastre.

Ascultă ce grăieşte despre dînsul prea înţeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare şi despre mîntuitoarea răstignire: „Va veni mai tîrziu cineva pe acest pămînt şi va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, şi Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios şi va fi spînzurat la înălţime, ca şi cum ar fi fost vrednic morţii”. Ascultă şi pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; şi Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amîndouă sînt, şi muritor cu trupul şi străin de stricăciune, acelaşi Dumnezeu este bărbat, răbdînd toate de la cei muritori, adică cruce, ocară şi îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El şi pururea deofiinţă, început, rădăcină şi izvor al tuturor bunătăţilor zidite; a zidit lumea din nefiinţă în fiinţă şi o chiverniseşte pe dînsa şi, fiind de o fiinţă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi şi a umblat pe pămînt, arătînd, învăţînd şi bine făcînd oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulţumitori, ca să deslege osîndirea cea dintîi şi să primim îndulcirea şi fericirea cea de demult.

Şi astfel, iarăşi ne-a deschis uşile raiului ce au fost încuiate şi, înviind a treia zi, S-a înălţat la cer, de unde a trimis Duhul Sfînt ucenicilor Săi. Iar ei, mergînd în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care şi ţie, filosofule, ţi se cade a crede, ca să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu şi să fii rob al Aceluia, Care este milostiv şi mult îndurat şi pe cei ce au greşit îi cheamă, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învăţătorii şi pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu şi pe Apolon, care au mărturisit curat şi luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea şi multe altele ca acestea grăind preaînţeleapta Ecaterina, s-a spăimîntat filosoful, rămînînd fără răspuns şi neputînd să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzîndu-l biruit, minunîndu-se, a poruncit celorlalţi să vorbească cu sfînta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicînd: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mîniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetăţii pentru ca să ardă pe toţi filosofii şi ritorii. Însă ei, auzind judecata şi răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerînd să se roage pentru dînşii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate cîte au greşit din neştiinţă şi să-i învrednicească de Sfîntul Botez şi de darul Preasfîntului Duh.

Sfînta, umplîndu-se de bucurie, a zis către dînşii: „Cu adevărat sînteţi fericiţi, căci lăsînd întunericul, aţi cunoscut lumina cea adevărată şi, trecînd cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pămînt, v-aţi apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiţi fără îndoială spre mila Lui şi să credeţi că focul cu care vă înfricoşează păgînii vă va fi vouă botez şi scară care vă înalţă la cer. În acest foc curăţindu-vă de toată necurăţia trupului şi a duhului, vă veţi afla ca nişte stele luminate şi curate înaintea slavei Împăratului şi veţi fi iubiţii Lui prieteni”.

Zicînd acestea Sfînta, i-a bucurat cu această nădejde şi a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfînta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire şi, luîndu-i ostaşii, i-au aruncat în foc, în a şaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcîndu-se seară, au mers nişte oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu ca să adune moaştele lor şi i-au aflat pe toţi întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulţi s-au întors la adevărata cunoştinţă, iar moaştele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfînta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgînătate. Şi nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări şi vicleşuguri a o amăgi, zicînd: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei şi mai vîrtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atîtea daruri filosofice, şi eu voi împărţi cu tine împărăţia mea, martori îmi sînt zeii, şi îţi voi da jumătate din stăpînirea mea şi vei vieţui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfînta, ca o înţeleaptă ce era, pricepînd gîndul, vicleşugul şi înşelăciunea lui, a zis către dînsul: „Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească”. Împăratul iarăşi a zis: „Mă sileşti, deşi nu voiesc, să-ţi necinstesc vrednicia ta şi trupul tău să-l înfăşor cu multe răni”.

Dar Sfînta a răspuns: „Fă ce voieşti, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veşnică şi mulţime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Şi din palatul tău mulţi vor merge împreună cu mine în sfinţitele cămări cereşti”. Acestea a proorocit Sfînta, iar Dumnezeu, Care priveşte din înălţime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mîniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dînsa porfira şi aşa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfînta Muceniţă Ecaterina două ceasuri peste spate şi peste pîntece, pînă ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc şi s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atît de frumoasă. Iar sîngele ei curgea şiroaie şi s-a înroşit pămîntul de dînsul. Dar Sfînta stătea cu bărbăţie şi vitejie, încît toţi cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniţă şi să nu-i dea mîncare pînă cînd se va mai gîndi cu ce fel de munci s-o piardă pe dînsa.

Augusta, soţia împăratului, avea însă mare dorinţă să vadă faţa Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înţelepciunea şi de bărbăţia ei; iar mai vîrtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încît nu mai putea nici să doarmă. Ieşind împăratul din cetate pentru o pricină şi zăbovind acolo cîteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobîndească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înţelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gîndul său, în taină, zicîndu-i acestea:

„Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezînd în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atîta strălucire ieşea din faţa ei, încît nu puteam privi la dînsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dînsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicîndu-mi: „Stăpînul Hristos îţi trimite ţie această cunună”. De atunci am atîta dorinţă ca să o văd, încît nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorinţa ta împărătească”. Deci, făcîndu-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostaşi şi a mers la temniţă împreună cu împărăteasa şi dînd străjerilor bani, au intrat la Sfînta.

Cînd a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feţei ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzînd degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sînt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; şi însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorîtoare de miere. Şi acum, fiindcă m-am învrednicit a dobîndi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mîhni, chiar dacă m-aş lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Căci mă bucur cu inima şi cu sufletul, privind la atîta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta faţă. Fericită eşti tu şi vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpîn ca Acesta, de la Care primeşti atîtea daruri”.

Iar Sfînta i-a răspuns, zicînd: „Fericită eşti şi tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălţime de cetele îngereşti, pe care după trei zile o vei primi pentru puţina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat şi să împărăţeşti cu El veşnic”. Iar ea a zis către dînsa: „Mă tem de munci şi mai vîrtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru şi fără de omenie”. Zis-a ei Sfînta: „Îndrăzneşte, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îţi va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puţin va boli trupul tău, cîtăva vreme şi apoi se va odihni acolo veşnic”.

Acestea zicînd Sfînta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicînd: „Ce dăruieşte Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc şi eu să cred într-Însul şi să fiu ostaşul Lui”. Zis-a lui Sfînta Muceniţă: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creştinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit şi de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfînta: „Nu poate limba să mărturisească bunătăţile pe care le-a gătit Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită şi a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostaşi şi cu împărăteasa. Şi sărutînd toţi cu bună cucernicie pe muceniţă, s-au dus. Iar milostivul şi iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfînta Sa mireasă nebăgată în seamă atîtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dînsa şi-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiţă. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă şi cu multe cete cereşti. Şi mai mult a întărit bărbăţia ei şi a umplut-o de îndrăzneală, zicînd: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mîngîind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, şezînd împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniţă, care a intrat în curţile împărăteşti cu lumina cea strălucitoare şi cu atîtea daruri duhovniceşti, încît cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseţii ei. Şi s-a minunat împăratul foarte tare, văzînd că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumuseţea feţii sale în atîtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniţă şi de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfînta Ecaterina, ca să nu fie alţii munciţi fără vină pentru dînsa, a mărturisit adevărul, zicînd: „Să ştii, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mînă omenească, ci Stăpînul meu Hristos, Care îngrijeşte de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirîndu-se împăratul de o frumuseţe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dînsa iarăşi cu îmbunări şi cu vicleşug, zicîndu-i acestea: „Ţie ţi se cade să împărăţeşti, fiica mea, căci eşti doamnă în chipul soarelui, care şi pe Artemida o covîrşeşti cu frumuseţea. Vino dar de jertfeşte zeilor, ca să împărăţeşti cu noi şi să ai viaţă plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ţi pierde cu muncile o aşa podoabă şi frumuseţe”. Sfînta a zis: „Eu sînt pămînt şi cenuşă şi toată frumuseţea ca o floare se veştejeşte şi ca visul piere prin boală sau de bătrîneţe; iar după moarte cu totul putrezeşte. Deci nu te îngriji de buna cuviinţă şi de frumuseţea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfînta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran şi chinuitor nemilostiv, vrînd să arate către împăratul dragoste şi bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Porunceşte să se facă patru roţi de lemn într-o osie şi să bată împrejur suliţe ascuţite şi alte fiare ascuţite; două roţi să se întoarcă în stînga şi două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioara legată. Şi aşa, întorcîndu-se roţile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întîi să se întoarcă roţile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzîndu-le, să se teamă de munca cea cumplită şi să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcînd împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roţi. Şi fiind adusă sfînta la acea cumplită muncă, a întors roţile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoşeze. Apoi a zis tiranul către dînsa: „Oare vezi ce muncă ţi s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ţi-am spus gîndul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti”.

Văzînd el că nu poate să o înfricoşeze cu nimic şi să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuţite, să fie zdrobită în bucăţi şi să moară cu cumplită moarte. Deci începîndu-se acea muncă, îndată s-a pogorît îngerul Domnului din cer şi a dezlegat pe Sfînta din legături, iar roţile le-a sfărîmat în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulţi păgîni rănindu-i, i-au omorît. Iar poporul ce era de faţă, văzînd acea minune preamărită, striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Dar împăratul se întunecase de mînie şi iarăşi se gîndea ca să afle asupra muceniţei vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieşit din camera ei şi a început a mustra pe împăratul, zicînd: „Cu adevărat eşti nebun şi fără de minte, dacă îndrăzneşti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, şi a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mînie şi s-a făcut fără de omenie, mai mult decît toate fiarele. Şi, lăsînd pe Sfînta Ecaterina, şi-a întors mînia asupra soţiei sale, uitîndu-şi dragostea cea firească faţă de dînsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare şi să o umple cu plumb, ca să fie nemişcată. Acolo a pus sînii femeii sale, între capac şi ladă şi a bătut cuie prin capac şi prin ladă, străpungîndu-i, încît i s-a pricinuit o durere nespusă şi i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, răbdînd acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se şi ruga ca să-i trimită ajutor din înălţime.

Deci, rupîndu-se sînii ei, curgea sîngele ca un izvor şi toţi care erau de faţă s-au umplut de jale şi-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară şi mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soţia sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osînda aceasta a zis către Sfînta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!” Şi astfel a fost tăiată fericita împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luînd noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostaşii cei ce crezuseră în Hristos, şi a zis: „Şi noi sîntem ostaşi ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adîncul inimii, zicînd: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi ostaşi, a zis: „Şi voi, ostaşii mei preaiubiţi, v-aţi înşelat şi v-aţi îndepărtat de zeii părinteşti? Dar cu ce v-au greşit vouă zeii de i-aţi părăsit pe dînşii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvînt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce laşi capul şi întrebi picioarele? Vorbeşte cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu eşti pricina pierzării lor”. Şi neputînd mai mult a grăi de mînie, a poruncit să le taie capetele tuturor; şi aşa s-au sfîrşit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulţi din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducînd muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dînsa: „Multă supărare şi pagubă mi-ai făcut! Tu ai înşelat pe femeia mea şi pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oştilor mele şi alte multe răutăţi mi s-au întîmplat mie prin tine şi se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atît de frumoasă şi înţeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfeşte zeilor ca să te fac împărăteasă şi niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Şi vei vieţui împreună cu mine într-atîta veselie şi fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea şi multe altele grăia vicleanul, căutînd să înşele pe mireasa lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înşelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzînd că nici cu momeli, nici cu făgăduinţe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decît diamantul, a dat asupra ei hotărîrea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luînd-o ostaşii, au dus-o la locul de chin. Şi mergea în urma ei popor mult, bărbaţi şi femei, plîngînd pentru dînsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tînără preafrumoasă şi prea înţeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dînsa, tînguindu-se: „O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decît viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atîtea bunătăţi în viaţa aceasta, decît să mori ticăloşeşte?”

Iar ea a răspuns: „Lăsaţi plînsul cel fără de folos şi mai vîrtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mîntuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dînsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfîrşit, ca să vă munciţi în veci”.

Apoi, ajungînd la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumescu-Ţi că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei. Tinde-Ţi acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce şi primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sînge sînt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă, ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sîngele pe care-l vărs pentru Tine şi rînduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia ce stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfînt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugîndu-se, a zis chinuitorului: „Săvîrşeşte-ţi porunca!” Iar el, întinzînd sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; şi a curs din rană lapte în loc de sînge. Iar cinstitele ei moaşte le-au luat în acel ceas sfinţii îngeri, precum s-a văzut de credincioşii cei vrednici şi le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, într-o dumnezeire împărăţeşte în veci. Amin.

Imagini pentru inelul sfintei ecaterina



Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul


Imagini pentru Sfantul Siluan



Despre smerenie 


        Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şii-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şiiubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şiatunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu,Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta;mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi.Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mise cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu veipăzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după milaSa.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.