Despre o altă rătăcire
Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Iosif Isihastul
Fiul meu, ai sa auzi acum despre o alta ratacire, ca sa stii sa te pazesti. Multi monahi se ingrijesc de o singura virtute si depun toata silinta lor pentru realizarea ei. De exemplu, sa spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mancare gatita sau altele asemenea. Isi ingradesc astfel libertatea, crezand gandului lor ca totul este sa postesti. Si practicand aceasta virtute sfatuiesc si pe altii s-o faca, spunandu-le ca aceasta este singura cale si plinatatea tuturor virtutilor si asigurarea mantuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de cand nu a mancat ulei sau mancare gatita sau altceva asemenea.
Noi credem ca acesta a devenit rob postului tinut din propria lui voinia si crede ca cine nu face la fel nu se va mantui sau este pe un drum ratacit. Pe un astfel de calugar noi il intrebam : „Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, in atatia ani de post, ce ai castigat ? Arata-mi rodul postului tau indelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru stapanul tau, postul, ai departat pe altii de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemarginita mila a bunatatii Domnului? Oare toti oamenii sunt de aceeasi constitutie si au aceeasi putere a trupului ca tine, de ceri tuturor sa fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bati in nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii lucrurilor „. Vindecarea acestuia este de a parasi asa-zisa postire a sa si de a cauta indrumar la duhovnic, cum sa petreaca in continuare.
Un altul se baza pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numara anii de cand privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el il socotea ca mergand intru intuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa urmeze indrumarilor duhovnicului.
Un altul, convins de lacrimile sale, ii invata pe ceilalti aceasta descoperire a sa omeneasca, spunandu-le ca este vai de cel care nu plange ! Iar despre sine crede ca daca plange a ajuns la desavarsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoasca faptul ca lacrimile trebuie sa fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a lui Dumnezeu si ca Domnul ii este dator cu har. Ci, chiar daca plange asa cum se cuvine, sa afle ca lucreaza o singura virtute si-i mai lipsesc celelalte nouazeci si noua.
Altul, iarasi, convins de rugaciunea sa, indruma si pe alti sa faca asa, pentru ca astfel vor reusi sa-si lina mintea neimprastiata. La fel si acesta: socoteste aceastii ca pe o descoperire a cunostinjelor sale.
Altul, convins de linistirea ( isihia ) sa, crede ca in aceasta consta toata desavarsirea si socoteste ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la isihie.
Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nadajduiesc numai in anii in care au purtat haina monahala si chiar se lauda cu acestia.
Noi despre toate aceste virtuti avem de spus urmatoarele: nu ne indoim ca acestea sunt instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavarsire, dar trebuie ca sa ne silim pana la sange pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care nu ne-am referit.
Linistirea ( isihia ) este, intr-adevar, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor celorlalte virtuti. Dar spunem : nimeni nu poate duce greutatea acesteia in deplina cunostinta si cu discernamant, daca nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul linistirii. Asa incat cel ce se linisteste trebuie sa stie ca linistirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia trebuie sa-l multumeasca.
La fel spunem si despre cel care se roaga. Apostolul insusi spune: ” Nimeni nu poate spune Domnul Iisus, decat numai in Duhul Sfant”. Asadar, cum poti tu sa spui ca te rogi curat si tii mintea ta greu de tinut in neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si stapaneasca mintea sa si sa se roage cu rugaciune curata? Noi spunem ca rugaciunea este singurul ajutor care contribuie la curatirea cugetului, si fara aceasta nu putem sa traim duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu poate sa se roage cu rugaciune curata daca nu va primi harul dumnezeiesc al cunoasterii duhovnicesti, sau un gand bun si dumnezeiesc mai presus de fire, sau alta lucrare a harului dumnezeiesc.
Asa incat trebuie sa cunoasca faptul ca nu el isi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se roaga curat pe masura harului dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugaciunea curata si Acestuia sa-l multumeasca. Si sa-i invete pe ceilalti ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui Dumnezeu vointa noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al lui Dumnezeu.
Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura arma impotriva demonilor si baie de curatire a pacatelor, daca se intampla cu cunostinta. Dar nu este de la cel care le are. Acela, silindu-se, arata dorinta de a plange, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii pamantului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experienta ca nu plange atunci cand vrea el, ci atunci cand vrea Dumnezeu. Si sa-I multumeasca lui Dumnezeu, Datatorul a toate. Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece, pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.
Acelasi lucru spunem si despre privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curatirea miniii, daca se face in cunostinta si cu discernamant. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta nu rodeste de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu cunostinta si sa se conduca cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul dumnezeiesc privegherea de noapte ramane neroditoare.
La fel cel care posteste si toti ceilalti, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le lucram cu multa silinta pe de o parte, aratand vointa noastra lui Dumnezeu si, de cealalta parte, luptand impotriva dorintei patimilor. Pentru ca, daca nu ne vom sili spre aceste virtuti, vom savarsi mereu pacatul. Acesta este adevarul pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al agricultorului: el ara pamantul, il curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si daca nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vanturi bune, agricultorul va pierde si ostenelile sale, deoarece locul se va umple de maracini si nu va ajunge sa secere nimic, totul ramanand spre mancare animalelor necuvantatoare. La fel si noi. Daca Domnul nu trimite apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi ramanem goi de orice rod si faptele noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa seceram nimic. Virtutile care nu sunt lucrate cum trebuie se transforma in rautati.
Asadar, dincolo de toate avem nevoie de discernamant duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si puterea in vecii vecilor. Amin.