Vieţile Sfinţilor pe luna martie
Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numeşte Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpînirea Feniciei din Liban, care se mărgineşte cu ţara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a diavolului, locaş şi unealtă preacumplită. Şi era atît de frumoasă şi cu chip minunat, încît nu putea nici un zugrav să-i înfăţişeze frumuseţea ei deplin. Astfel Evdochia, înşelînd pe mulţi ca şi cu un laţ, îi vîna şi la pierzare, prin frumuseţe, îi atrăgea, aducînd bogăţiile ţărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sîrguitoare necurăţie trupească.
Străbătînd despre dînsa vestea pretutindeni, mulţime de tineri de bun neam şi stăpînitori de prin alte ţări şi de prin cetăţi se adunau la Iliopolis, ca şi cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia şi să se îndulcească de frumuseţile ei.
Ea adunase multă bogăţie prin faptele cele pline de păcate, încît puţin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărăteşti. Apoi prin îndelungată vreme şi prin adunarea lucrurilor celor de mult preţ se afundase în necurata viaţă cu sufletul. Prin învîrtoşarea ini-mii atît de mult se împietrise, încît nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.
După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dînsa mîna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Şi a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului şi a voit a o înnoi. Stăpînul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de faţă spre rănirea vrăjmaşului. Cel ce stăpîneşte vistieriile cele cereşti, S-a sîrguit a duce în veşnica comoară drahma care era pe pămînt în tină şi se pierdea.
Păstorul bunătăţilor, spre Care nădăjduiesc drepţii, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deşert, şi pe cea care se tăvălea oarecînd ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mieluşea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăţiei s-a umplut de curăţenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede şi veşnic. Rîul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăţia puţului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preţ. Şi aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost prici-nuitoare de mîntuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:
Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaş prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, şi a rămas la un cunoscut creştin care-şi avea casa aproape de poarta cetăţii, chiar lîngă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvîntul.
Acolo monahul acela, odihnindu-se puţin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cîntarea de psalmi. Şi după săvîrşirea rugăciunii sale a şezut şi, luîndu-şi cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, cînd drepţii se vor lumina ca soarele întru Împărăţia cerului iar păcătoşii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciţi cumplit fără de sfîrşit. După rînduiala şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuţa sa de odihnă, care era lîngă peretele casei în care monahul acela înnoptase şi se îndeletnicea la rugăciune şi la citire.
Cînd a început monahul cîntarea sa de psalmi, ea s-a deşteptat şi a ascultat toată citirea pînă în sfîrşit, şezînd în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărţea pe dînşii, iar monahul citea cu glas tare.
Ascultînd păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit şi a petrecut fără de somn pînă la ziuă, înspăimîntîndu-se cu inima; şi se gîndea la mulţimea păcatelor sale, la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi la munca cea nesuferită a păcătoşilor.
Făcîndu-se ziuă şi darul lui Dumnezeu deşteptînd-o spre pocăinţă, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu, omule, şi de unde ai venit? Ce fel de viaţă ai şi de ce credinţă eşti? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimînt cu duhul şi mă tulbur cu gîndul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoşate şi de mirare care pînă acum au fost neauzite de mine. Şi de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mîntui?”
Iar fericitul Gherman a zis către dînsa: „De ce credinţă eşti tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?”
Evdochia a zis: „Şi cu patria şi cu credinţa sînt samarineancă, iar cu bogăţia cea peste măsură sînt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură şi mă înfricoşează, că am auzit cartea cea citită de tine strigînd: „Vai celor bogaţi!”, îngrozindu-i cu focul cel nestins şi veşnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărţile credinţei noastre. De aceea mult m-am înspăimîntat de frică, auzind lucruri noi şi neaşteptate”.
Fericitul Gherman a întrebat-o, zicînd: „Ai bărbat, femeie? Şi de unde îţi vine acea îndestulată bogăţie, precum zici?” Ea a răspuns: „Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulţi bărbaţi am adunat bogăţiile pe care le am. Şi dacă bogaţii după moarte vor fi osîndiţi la o muncă atît de grea şi veşnică, apoi ce folos îmi este de bogăţiile cele adunate fără de măsură?” A zis către dînsa Gherman: „Spune-mi adevărul, fără minciună, căci şi Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voieşti să te mîntuieşti fără de bogăţii şi să trăieşti în veselie şi bucurie în veacul cel nesfîrşit? Ori împreună cu bogăţia ta vrei să arzi cumplit în focul cel veşnic?”
Evdochia a zis: „Mult mai de folos îmi este să-mi cîştig fără de bogăţie viaţa veşnică, decît să pier odată cu bogăţia în foc şi pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mînie aspră şi nemilostivă asupra bogaţilor?”
Gherman a zis: „Nu este aşa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogaţi, nici nu-i opreşte a fi bogaţi. Dar dobîndirea cea nedreaptă a bogăţiilor şi cheltuirea lor în desfătări şi poftele păcatelor le urăşte. Iar dacă cineva îşi cîştigă bogăţii cu dreptate şi cele cîştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat şi drept înaintea lui Dumnezeu. Pe cînd acela care adună bogăţia din răpire şi din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului şi o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dînd celor ce cer, nici îmbrăcînd pe cei goi, nici săturînd pe cei flămînzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului”.
Evdochia zise: „Au doar nedrepte ţi se par a fi bogăţiile mele?” Iar Gherman i-a răspuns: „Cu adevărat sînt prea nedrepte şi prea urîte lui Dumnezeu, mai mult decît tot păcatul”. Iar ea a zis: „Pentru ce aşa? Căci eu pe mulţi goi i-am îmbrăcat, multor flămînzi am dat hrană de saţ, iar pe alţii şi cu aur i-am mîngîiat puţin. Deci, cum zici că este rea bogăţia?”
Gherman a răspuns: „Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele şi nu voieşte să-şi întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată şi tulbure, ci intră şi se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poţi a te curăţi cu fapte de milostenie din necurăţia păcatului cea urîtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă şi cu smoală care arde cu veşnica flacără a mîniei lui Dumnezeu. Pentru că bogăţiile cu care eşti îndestulată îi sînt urîte marelui Stăpîn şi veşnicului Judecător ca cele ce sînt osîndite mai înainte de judecată, de vreme ce sînt adunate prin înşelăciune şi desfrînare. Dar nu te foloseşte pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogăţii necurate, o dai uneori la puţini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulţimea fără de măsură a faptelor rele, precum puţina mirosire bună, o biruieşte duhoarea cea rea; şi nici nu poţi cîndva să cîştigi vreun dar, pînă ce încă de bunăvoie petreci în necurăţie.
Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întîi necurăţia cea fără de măsură a desfrînării ce este în tine şi nu o vei spăla decît prin pocăinţă şi de nu te vei curăţi şi nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculţe i se rănesc picioarele de mulţi ghimpi ascuţiţi. Chiar de ar scoate unii ghimpişori, însă cei mai mulţi rămîn în trup şi-l chinuiesc cu durere. Astfel şi pe tine prea puţin te foloseşte a face cîndva puţină milostenie unui sărac, ca şi cum ai pierde un păcat mic, cînd cei mai mulţi spini ai păcatului rămîn înăuntrul conştiinţei tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mîniat de tine, înfricoşatul şi dreptul Izbînditor, te înfricoşează cu muncile veşnice şi nesuferite, care sînt pregătite celor nepocăiţi. Iar tu de vrei să mă asculţi, te vei putea mîntui de muncile ce te aşteaptă şi vei cîştiga bucuria cea veşnică”.
Evdochia a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, şezi puţin cu mine şi arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putinţă cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca şi eu, urmînd acelora, să-mi pot cîştiga mîntuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogăţiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubeşte împărţirea cea dreaptă şi făcătoare de bine a bogăţiilor. Căci pe mine nimic nu mă opreşte a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecăţii, precum grăieşti, le vor lua cei ce sînt urîţi de Dumnezeu.
Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcaţi cu aur, cu argint şi cu lucruri de mult preţ. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea şi să-mi dea pentru aceea mîntuire”.
A zis către dînsa Gherman: „Să nu socoteşti că Dumnezeu este după obiceiul omenesc şi are trebuinţă de acele lucruri pămînteşti, care la oameni sînt de mult preţ. Pentru că El, fiind neasemănat şi bogat mai mult decît toţi împăraţii pămînteşti, a sărăcit de voie pentru a noastră mîntuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mîntuire veşnică. Deci, acele bogăţii ce le ai, o, fiică, să le împarţi neputincioşilor şi săracilor, pentru că aceia sînt iubiţi de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socoteşte a fi date Lui. Pentru aceea, puţină avere vremelnică împărţită săracilor, o răsplăteşte cu cereşti vistierii care niciodată nu se împuţinează.
Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfînta şi mîntuitoarea baie a Botezului prin care spălîndu-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată şi fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfîntului Duh. Astfel vei cîştiga fericita moştenire în care te vei desfăta în lumină nestricăcioasă şi veşnică care nu are întuneric, nici noapte şi nici un fel de mîhniri şi dureri şi nici fapte rele. Şi fii mieluşea sfîntă în pajiştile cele cereşti, păscîndu-te de Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru. În scurt zic, dacă voieşti să te mîntuieşti, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu şi fericită vei fi în veci”.
Răspuns-a Evdochia: „De nu s-ar fi adîncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine şi pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aş fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cît voieşti şi stai aici cîteva zile, învăţîndu-mă creştineasca voastră credinţă şi povăţuindu-mă la fapta bună; ca împărţindu-mi bogăţiile şi averile mele şi rînduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge”. A zis fericitul Gherman:
„Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mîntuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvîntată mie ca să mai zăbovesc aici cîteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută şi a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuinţa mea, însă voi mai sta aici puţin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ţi zic. Cheamă pe unul din presbiterii creştini care este într-această cetate ca, învăţîndu-te după rînduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap şi temelie a mîntuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rînduială şi celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu”.
Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrîn, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pe preot, rugîndu-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută şi pentru ce. Deci, sîrguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzîndu-l Evdochia, i s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: „Rogu-te pe tine, stăpîne, şezi puţin şi spune-mi toate despre credinţa voastră; căci voiesc şi eu să fiu creştină”.
Preotul, mirîndu-se de acel grai, a întrebat-o: „De care credinţă ţii şi pentru ce doreşti a trece la creştineasca credinţă?” Răspuns-a ea: „Sunt samarineancă atît cu neamul, cît şi cu credinţa, şi la toată lumea am fost soţie. Pentru ce să nu-ţi spun eu ţie tot adevărul? Sunt părtaşă a multor răutăţi. Iar cînd am auzit că păcătoşii, de nu se vor pocăi şi nu se vor face creştini, după moarte vor fi munciţi în focul cel veşnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creştină”.
Răspuns-a preotul: „Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mîntuirii; dacă ai fost tulburată de multe vînturi, intră de acum dar întru alinare; şi dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineaţă ce se pogoară din cer; şi, dacă prin furtuna cea îndelungată eşti întunecată, de acum caută pe Ocîrmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povăţui în a Sa alinare, acolo unde sînt vistieriile a toată dreptatea, şi te sîrguieşte să fii moştenitoare a bunătăţilor celor ce sînt acolo. Iar bogăţiile cele pămînteşti pe care le ai să le împarţi la cei ce au trebuinţă şi să te scapi de amărăciunea păcatului, cum şi din întunecarea şi focul cel nestins ce te aşteaptă pe tine, de nu te vei pocăi”.
Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat şi, lovindu-se în pieptul său a zis: „Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoşi?” Răspuns-a preotul: „Celor păcătoşi, care se pocăiesc după primirea semnului credinţei, adică a Sfîntului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieţii celei din necredinţa de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate şi la pocăinţă nu gîndesc, nu le dă iertare, şi unii ca aceia vor fi munciţi fără milostivire”.
Zis-a Evdochia: „Spune-mi, părinte, oare socoteşti că sînt în cer mai mari bucurii şi mai scumpe decît acestea care sînt pe pămînt? La noi cu adevărat sînt multe vistierii de aur, de argint şi de pietre scumpe, cum şi toată veselia şi desfătarea. Pe lîngă acestea, avem şi îndestulare de peşti, de păsări şi de tot felul de băuturi. Oare mai mult decît acestea se află acolo în cer?” A zis către dînsa preotul: „De nu-ţi vei depărta mintea de la înşelă-ciunea lumii acesteia şi de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viaţa cea veşnică şi nu vei şti desfătările cele negrăite ce sînt întru dînsa şi bogăţiile cele nespuse. Iar de voieşti să le cîştigi pe acelea, uită mîndria şi veselia lumii acesteia”.
Răspuns-a Evdochia: „Să nu fie aceea, stăpînul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic şi degrabă pieritor mai mult decît viaţa cea fără de moarte şi fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credinţa creştină, voi putea să am nădejde tare şi fără de îndoială cum că voi merge la viaţa cea fără de moarte, precum zici? Şi ce semn îmi dai prin care să mă încredinţez eu cum că acelea ce grăieşti aşa sînt? Prin ce voi cunoaşte iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogăţiile ce le am, întru care pot să mă încredinţez încă mulţi ani ai vieţii mele cu desfătare şi veselie, şi de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuieşti, iar după aceea nu voi cîştiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă şi mai nevoiaşă decît mine, cînd nu-mi va rămîne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mîhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dînşii întru sărăcia mea, aceia, scîrbindu-se, se vor lepăda de mine.
De aceea sînt mîhnită şi mă tulbur cu gîndul, fiindcă nu sînt încredinţată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredinţare şi întărire întru acelea pe care mi le făgăduieşti cu mărime de suflet, spunîndu-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredinţa despre aceea desăvîrşit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, şi mă voi duce unde mă vei chema, şi voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieţii mele. Şi, precum am fost altora pildă de fărădelegi, aceloraşi le voi fi chip ales de pocăinţă. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sînt de aşteptat cele ce aud, iar în cărţile noastre şi în credinţa samarineană, în care sînt crescută, niciodată nu le-am auzit şi nici urmă n-am aflat cîndva de nişte asemenea învăţături”.
Preotul a zis către dînsa: „Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, şi nu-ţi lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înşelăciune a începătorului răutăţii, a diavolului, urîtorul mîntuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deşteptîndu-te spre slujba lui Hristos, ca să-ţi risipească mîntuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gînduri de îndoire şi de înfricoşare deşartă. În acest fel diavolul nădăjduieşte să te întoarcă de la calea cea dreaptă şi să te întărească iarăşi în viaţa păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloşie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare şi la moarte prin iubirea de lume deşartă şi pătimaşă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sîrguinţa lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie şi să-i facă prieteni şi părtaşi cu el în munca cea veşnică şi în focul cel nestins. Iar de doreşti să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă şi iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să ştii că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întîmpinîndu-i de departe cu întinse braţe părinteşti şi, iertîndu-le păcatele, le va dărui viaţa veşnică.
Încredinţează cu acestea, ridicîndu-ţi mintea de pe pămînt sus la cer şi, lăsînd grijile cele vremelnice, gîndeşte-te la viaţa veşnică. Încă este trebuinţă pentru aceasta şi de rugăciune cu trezvie şi cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul şi răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătîndu-i tot adevărul. Atunci cunoaşte omul ce este deşertăciunea lumii acesteia atît de vremelnică şi ce este veacul ce va să fie; apoi cît sînt de vătămătoare desfătările vieţii acesteia, cît de bun este Dumnezeu şi cît de nemăsurată este milostivirea Lui.
Aşadar, de voieşti să mă asculţi pe mine şi să te mîntuieşti, leapădă hainele tale de mare preţ şi te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizîndu-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo şapte zile şi, aducîndu-ţi aminte de toate păcatele, şi să le mărturiseşti cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă posteşte şi te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze şi să te povăţuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.
Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv şi îndurat fără de măsură Stăpînul nostru şi are bunătatea de a întîmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sîrguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăinţa păcătosului”.
Preotul, zicînd unele ca acestea şi văzînd pe Evdochia că se învoieşte cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i prooroceşte la sfîrşit acest mîntuitor cuvînt: „Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameş şi a miluit pe păcătoasa care a plîns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze şi pe tine, să te miluiască şi să facă numele tău slăvit peste tot pămîntul. Amin!”
Deci ieşind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice şi a zis către dînsa: „Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui să sînt acasă şi nimeni să nu ştie nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puţină vreme, pentru oarecare trebuinţă. Dar să porunceşti şi portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideţi porţile cele mari ale casei pînă ce voi porunci eu a se deschide şi toate să le faceţi aşa ca să semene ca şi cum n-aş fi acasă”.
În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman şi i-a grăit: „Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, vieţuiţi în locuri pustii, lăsînd atîta dulceaţă a vieţii din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiţi în pustietăţi?”
Fericitul Gherman a răspuns: „Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăţi dintre unele ca acelea pe care le socoteşti a fi plăcere. Dar lăsăm cetăţile şi plăcerea lumească şi fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deşarta trufie şi să omorîm patimile trupeşti cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte şi cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce vieţuieşte în cetate. Pe de o parte se biruieşte de neputinţa firească, iar pe de alta se înşeală de diavol, de vederea feţelor frumoase şi de auzul cuvintelor celor desfrînate. Pentru că în cetate se nasc gîndurile cele necurate şi se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, îşi are închisă intrarea în Împărăţia cerului pînă ce se curăţeşte prin pocăinţă; pentru că în cer este scaunul luminii celei veşnice, al veseliei adevărate şi al dulceţilor celor nemincinoase, neavînd nici un pic de necazuri şi amărăciune, nici de fapte rele.
Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieţii noastre, iar păcatele făcute să le curăţim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sîrguinţa şi îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gîndurile rele, străină de toată răutatea, vicleşugul, făţărnicia, cîrtirea, clevetirea, zavistia, iuţimea şi mînia.
Aşa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfînta Sa gură. Iar bogăţiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăţiei cerului iubitorului care le adună cu nesaţ, ci sînt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să cîştigăm iertare de păcatele noastre, să ne sîrguim în cealaltă vreme a vieţii să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblînd pe cărarea dreptăţii şi a adevărului şi ca pe o haină să rupem ini-mile noastre cu jale pentru păcate.
Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai aşa vom şterge necurăţia păcatului de care grăieşte David: Învechitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cînta de-a pururea în rugăciunea Domnului, acelaşi David ni le aduce aminte, zicînd: Cît sînt de dulci cuvintele Tale gîtlejului meu, mai mult decît mierea, gurii mele. Şi atît sînt de dulci cuvintele Domnului, încît covîrşesc toată dulceaţa tuturor mîncărilor celor dulci şi a băuturilor celor preascumpe şi întăresc sufletul mai mult decît mîncarea pe trup. Drept aceea grăieşte despre dînsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veseleşte, iar pîinea întăreşte inima omului. Vinul acela şi pîinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca nişte pîine şi vin sînt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria şi veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, şi îndrep-tează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dînsele cu osîrdie şi neîncetat.
Deci, lepădînd de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcîndu-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă prin fapte bune şi seamănă lacrimi pe pămînt, ca să seceri în ceruri bucurie şi veselie veşnică. Cu plîngere stinge cuptorul greşelilor tale, ca astfel să te învredniceşti mîngîierii Domnului şi să intri în bucuria drepţilor.
Plîngi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mîntuirii. Usucă-ţi necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată şi ţinută acolo de lucrătorul tuturor răutăţilor, ca de aici înainte să fii părtaşă desfătării raiului. Dă-i vrăjmaşului diavol necaz şi greutate ca răsplătire, căci el, înşelîndu-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujeşte cu osîrdie lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitoare a luminii celei neînserate, şi fii ca o albină binelucrătoare, adunîndu-ţi dreptate din multe lucruri sfinte, sîrguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adîncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dînsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicînd: „Mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvîrşeşte-l cu dreaptă credinţă şi pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înşele. Ci, săvîrşind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veşnică prin învăţăturile tale cele mîntuitoare. Nu-ţi lua zugrăvitoarea mînă de pe tăbliţa cea pregătită, pînă ce desăvîrşit vei închipui pe Hristos în mine”.
Gherman i-a răspuns: „Petreci, fiică, întru frica Domnului şi, închizîndu-te în cămăruţa ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, pînă ce-ţi va risipi şi-ţi va curăţi toate păcatele şi te va face să nu te îndoieşti de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun şi milostiv şi degrabă îţi va arăta mila Sa şi cu darul Său nu va zăbovi a te mîngîia”.
Acestea zicînd, fericitul Gherman s-a rugat pentru dînsa lui Dumnezeu, şi, însemnînd-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruţa ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dînsa în Iliopolis şapte zile. Evdochia intrînd în cămăruţa sa, după ce a petrecut şapte zile în rugăciune şi în post, a venit Fericitul Gherman şi, deschizînd uşa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu faţa îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintîi. Luînd-o de mînă, i-a poruncit să şadă. Apoi însuşi, rugîndu-se lui Dumnezeu, a şezut cu dînsa, şi o întrebă, zicînd: „Spune-mi, fiică, ce ai gîndit într-acele şapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut şi ce ţi s-a arătat?”
Iar ea a zis: „Îţi voi spune, sfinte părinte. Rugîndu-mă şapte zile, aşa precum m-ai învăţat, iar în noaptea trecută, cînd de asemenea mă rugam, zăcînd cu faţa la pămînt în chipul Crucii şi plîngînd pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decît razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pămînt şi am văzut un tînăr prealuminat şi înfricoşat, ale cărui haine erau mai albe decît zăpada.
Acela, luîndu-mă de mîna dreaptă, m-a răpit în văzduh şi, luîndu-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare şi preaminunată şi am văzut mulţime nenumărată de cei cu haine albe, bucurîndu-se şi zîmbind unul către altul şi veselindu-se negrăit. Aceia, văzîndu-mă venind către ei, mă întîmpinau cu cetele şi cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată şi petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covîrşea razele soarelui.
Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoşat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca şi funinginea, ca şi cărbunii, ca smoala şi ca o grozăvie ce covîrşeşte toată negreala şi întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică şi prea mînioasă privind la mine, cu dinţii scrîşnind şi năvălind fără de ruşine, voia să mă răpească din mîinile acelora ce mă duceau. Şi a răcnit foarte tare, încît tot văzduhul se umpluse de glasul lui; şi zicea, răcnind:
„Au doară şi pe aceasta voieşti s-o duci în Împărăţia cerului? Apoi pentru ce şed eu pe pămînt la vînătoare şi îmi pierd în deşert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pămîntul cu desfrînarea şi pe toţi oamenii i-am vătămat cu urîciunea împreunării sale. Căci eu cît meşteşug am şi cîtă putere, toată într-însa am sfîrşit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam şi preabogaţi, foarte mulţi, din ale căror bogăţii ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atîta mulţime de aur şi de argint a adunat, încît abia se află în împărăteştile vistierii.
Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mîini ca pe un semn purtător de biruinţă şi ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu şi vin în cursele mele. Iar acum atît de mult voieşti a te iuţi asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieştilor puteri!, încît sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sînt destule mîniei tale asupra mea, izbîndirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoieşti prea cumplit? Ci chiar voieşti s-o scoţi de la mine pe această roabă, cu atît de scump preţ cumpărată?
Acum nimic nu mai este al meu pe pămînt. Şi chiar mă tem, ca nu cumva pe toţi cîţi pînă acum vieţuiesc păcătoşi, smulgîndu-i din mîinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe nişte vrednici şi întru moştenirea Împărăţiei cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deşartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari aşa de cumplit asupra mea?
Lasă iuţimea şi slăbeşte-mi puţin legăturile cu care sînt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pămînt neamul omenesc şi nici moştenire nu-i voi lăsa. Eu sînt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoşii cei cumpliţi, care au îndrăznit a-şi bate joc de Dumnezeu şi mulţi ani L-au mîniat mult, îi duci în Împărăţia cerească.
Dacă aşa îţi place ţie, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pămîntului, pe toţi oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viaţă omenească, ci dobitocească şi de fiară, şi pe toţi adu-ţi la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric şi întru adînc, în veşnicele munci ce-mi sînt pregătite mie, mă voi afunda!”
Acestea şi mai multe a zis acela cu mînie şi cu mare iuţime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutînd, zîmbea cu dragoste. Şi a venit glas din lumina aceea, zicînd: „Aşa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostiveşte pentru fii omeneşti, că păcătoşii care sînt între dînşii, de vor primi pocăinţa, să fie primiţi în sînul lui Avraam!” Şi iarăşi se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: „Ţie îţi grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-şi săvîrşească nevoinţa, pentru că Eu cu dînsa voi fi întru toate zilele ei”.
Atunci el îndată m-a adus în cămăruţa mea şi mi-a zis: „Pace ţie, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine şi totdeauna va fi, în tot locul”. Eu, din cuvintele lui luînd îndrăzneală, am zis: „Doamne al meu, cine eşti Tu, spune-mi, ca să înţeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat şi cum voi putea cîştiga viaţa veşnică?” Iar el a răspuns: „Eu sînt începătorul îngerilor lui Dumnezeu şi mie îmi este încredinţată grija pentru păcătoşii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dînşii şi să-i duc în viaţa cea fericită şi fără de sfîrşit. Şi multă bucurie se face cetelor îngereşti în cer de cîte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinţei. Pentru că nu voieşte Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mîini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toţi îngerii, cînd văd vreun suflet omenesc, înfrumuseţat cu dreptatea, închinîndu-se Tatălui Celui veşnic; şi toţi îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădînd întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obşte al tuturor fiilor luminii, şi strîns se lipeşte de El”. Acestea zicînd, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui pînă la pămînt şi, cînd m-am închinat, acela s-a dus la cer”.
Atunci fericitul Gherman a grăit către dînsa: „De acum încre-dinţează-te, o, fiică, şi nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor şi a-i duce pe dînşii întru lumina Sa cea veşnică unde împărăţeşte, înconjurat fiind de sfinţii îngeri, slujitorii împărăţiei Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteştei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos şi ai cunoscut cît de grabnic este spre milosîrdie şi spre iertarea păcatelor; şi cît de degrabă îşi arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă şi ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseţi negrăite. Ai cunoscut cît este de mică şi neputincioasă lumina lumii aceştia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socoteşti de aceea, şi ce gîndeşti, spune-mi?” Iar fericita Evdochia, avîndu-şi mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: „Am crezut şi cred că nu este alt Dumnezeu: Care mîntuieşte pe oamenii cei păcătoşi, afară de Acela, ale Cărui porţi cereşti le-am văzut strălucite cu negrăită lumină”.
Gherman a grăit: „Pregăteşte-te fiică, spre slujba cea cu osîrdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinţei tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decît păcatele vieţii tale celei dinainte; şi să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte şi veşnic. Plîngi şi te tînguieşte, pînă ce vei spăla toate necurăţiile tale desăvîrşit cu lacrimile; şi aşa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.
Apoi uită mîndriile tale cele mai dinainte, cum şi tinereţile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ţi ierte păcatele. Scoate-ţi grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de ruşine pe care ţi l-a pus diavolul prin păcate, şi vino la jugul cel bun şi uşor al pocăinţei celei de viaţă făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, te vei cunoaşte pe toţi drepţii şi pe sfinţii îngeri.
Treci către adevărata credinţă şi către întreaga înţelepciune şi, avînd bună ştiinţă, spune-i în faţă diavolului cu îndrăzneală: „Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ţie cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpîn şi Lui m-am dat pe mine însămi, întru veşnică stăpînire. Desăvîrşit am lăsat şi am lepădat necurata şi întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaş şi m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă şi luminoasă a dreptăţii; în care, umblînd, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mîntuieşte în veci. Nu mai am nici o dorinţă de bogăţii şi nici o iubire a dulceţilor celor lumeşti, despre care m-am înştiinţat că sînt de nimic şi rămîn fără preţ. Doresc din toată inima şi mă sîrguiesc să aflu cele cereşti. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înşelătorule, furătorule şi robule al veşnicului întuneric!””
Cu aceste cuvinte şi mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: „Cinstite părinte, ce-mi porunceşti acum să fac?” Iar el a răspuns: „Voiesc mai înainte de toate să primeşti semnul credinţei, adică Sfîntul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutîndu-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăşi, de va voi Domnul”. Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicînd: „Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte pînă ce voi putea desăvîrşit a mă întoarce către Dumnezeu şi voi cîştiga darul Lui cel aşteptat de mine; ca nu cumva vechiul înşelător, văzîndu-mă părăsită şi fără de ajutor, să mă atragă unde va voi şi să mă întoarcă la stricăciunea vieţii celei desfrînate”. A zis către dînsa fericitul Gherman: „Această hotărîre spre viaţa cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, şi nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmaşului de care te temi. Însă petreci încă puţină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu şi în mărturisirea păcatelor tale şi te îngrijeşte de primirea Sfîntului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutînd cele de folos vieţii tale, şi ţi se va da ţie ajutorul Sfîntului Duh”. Fericitul Gherman, zicînd acestea către dînsa şi încredin-ţînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.
După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă cîteva zile în post, nimic altceva neavînd la masă decît numai pîine, untdelemn şi apă; iar ziua şi noaptea se ruga şi plîngea. După aceea, ducîndu-se la episcopul acelei cetăţi, care se numea Teodot, s-a botezat de dînsul în numele Sfintei Treimi Celei de o fiinţă.
După cîtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la acelaşi episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăţia sa, numărînd-o cu de-amănuntul şi rugînd pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dînsul, a chemat pe fericita Evdochia la dînsul şi i-a zis: „Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?” Iar ea i-a răspuns: „Eu am scris-o, şi acum iarăşi mă rog sfinţiei tale să porunceşti iconomului bisericii ca să ia bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la lipsiţi, la sărmani şi la văduve, precum singur ştii; pentru că am aflat că acele bogăţii ale mele sînt pe nedrept şi prin fărădelegi adunate”.
Episcopul, văzînd scopul ei cel bun, credinţa şi dragostea ce avea către Dumnezeu, căutînd spre dînsa şi cu duhul mai înainte văzînd viaţa ei ce avea să fie, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urînd necurata iubire trupească, ai iubit curăţia; viaţa cea desfrînată lepădînd-o, ai urmat fecioreştii şi întregii înţelepciuni; ai vîndut lumea cea deşartă ca să-ţi cîştigi mărgăritarul cel ceresc. Puţină vreme cheltuindu-ţi în înşelăciunea păcatului, prin pocăinţă ţi-ai mijlocit veacul cel nesfîrşit în viaţa cea de sus; avînd moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobîndit.
Tu, care pe mulţi la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulţi îi vei învia îmbrăcîndu-te din întuneric în lumina credinţei. Vrednică eşti a te numi mieluşeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi şi ai iubit cetele îngereşti, roagă-te pentru mine. Iarăşi mă rog ţie, roaba şi prietena lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de mine în cereasca Împărăţie”.
Acestea şi multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: „Cheamă la mine degrabă pe rînduitorul casei de oaspeţi bisericeşti”. Acela venind, i-a zis episcopul: „Te ştiu pe tine om drept, credincios şi de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îţi încredinţez ţie şi pe această roabă a lui Dumnezeu care doreşte să sporească spre mai bine, ca şi de a ei mîntuire să te îngrijeşti şi pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mîinile săracilor”.
Şi era acel bărbat preot cu rînduiala, petrecînd în feciorie din tinereţile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinţi o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luînd cu dînsul pe Evdochia, a mers în casa ei şi, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale şi le-a zis lor: „Aduceţi-mi fiecare din voi toate cele ce vă sînt încredinţate vouă”.
Aceia îndată au adus toate. Şi acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăţi mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăţi; podoabe alese şi de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preţ şi mărgăritare împărăteşti fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute şaptezeci şi cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de in; o sută şaizeci lăzi de haine ţesute cu aur; o sută douăzeci şi trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci şi două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe şi împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci şi cinci de greutăţi diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci şi trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci şi două litre; perdele de mătase ca la şaptezeci de litre; iar alte haine şi lucruri mai de mic preţ erau adunate o mulţime fără de număr.
Afară de aceste mişcătoare bogăţii avea şi averi nemişcătoare, ca: pămînturi, sate, ţinuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preţ, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogăţii aducîndu-le înaintea picioarelor sfîntului preot, care era econom al casei bisericeşti de oaspeţi, fericita Evdochia a chemat pe toţi servitorii şi servitoarele sale şi, luînd din ladă două mii de galbeni, i-a împărţit lor; încă şi vase, cearşafuri, paturi de mult preţ, scaune aurite şi toate cele frumoase ale casei cîte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.
După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicîndu-le aşa: „Eu vă eliberez din robia aceasta de puţină vreme, iar voi, de voiţi, sîrguiţi-vă a vă elibera din robia diavolească. Şi vă veţi elibera, dacă mă veţi asculta pe mine şi vă veţi apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veşnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, şi vă va scrie pe voi printre ai Săi ostaşi”. Apoi întorcîndu-se către preot, i-a zis: „Iată, de acum, domnul meu, ţie ţi se cuvine să te îngrijeşti de toate acestea ce-ţi sînt puse înainte şi să le rînduieşti precum voieşti; pentru că eu voi căuta pe Stăpînul, Cel ce mă caută pe mine”.
Preotul, minunîndu-se de o schimbare şi o pocăinţă ca aceasta a ei, fără de veste şi neaşteptată şi de o atît de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dînsa: „Fericită eşti, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai ştiut ceasul venirii Mirelui şi ai înţeles pe ce cale ţi se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sîrguit ca să nu rămîi afară din cămară. Candela cu untdelemn ţi-ai umplut şi nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporeşte în acea putere făcătoare de bine şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie; şi te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce eşti vrednică de ceata sfinţilor!”
Pe cînd vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfîntului Duh. Şi văzînd-o pe ea că-şi dăduse averea sa lui Dumnezeu şi pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul şi cu lucrul pentru Hristos, a luat-o şi a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpînirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbaţi. Şi a făcut-o pe ea monahie, şi acolo petrecea în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.
Deci, avea fericitul Gherman în a sa viaţă de obşte şaptezeci de fraţi monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugăriţe. Acolo a rămas şi Sfînta Evdochia, care se nevoia mai mult decît celelalte. Şi purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul cînd a botezat-o, şi pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.
După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care vieţuise cu sfinţenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit şi a învăţat Psaltirea pe de rost şi toată Sfînta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înţelegea bine, luminînd-o Duhul Sfînt. Întrecînd pe toate surorile cu ostenelile cele pustniceşti, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Şi Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei şi a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.
Era un tînăr oarecare, unul din iubiţii ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducîndu-şi aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia şi aprinzîndu-se foarte mult după ea, diavolul înteţindu-l spre aceea, gîndea cum ar întoarce-o la viaţa ei de mai înainte şi către fapta sa de ruşine. Cugetînd mult la aceea şi din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dînsa, a găsit un meşteşug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cît putea să ducă, l-a ascuns în haine şi a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-şi va împlini scopul.
Ajungînd acolo şi bătînd în poartă, portăriţa s-a uitat printr-o ferestruică mică şi l-a întrebat: „Ce cauţi aici, omule?” El a răspuns: „Sunt păcătos. Am venit să vă rugaţi pentru mine şi să mă învrednicesc de binecuvîntarea voastră”. Portăriţa i-a zis: „Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbaţi. Dar mergi puţin mai departe de aici şi vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune şi de binecuvîntare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătînd, că nu vei putea intra”. Zicînd acestea, fecioara aceea, a închis ferestruica.
Filostrat, umplîndu-se de ruşine şi de jale, arzînd şi cu iubi-rea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman şezînd lîngă poarta mănăstirii şi citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie pînă la pămînt. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfîntul stareţ şi după ce Filostrat a luat binecuvîntare de la dînsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: „Şezi, frate, şi-mi spune, din ce parte eşti şi de la care mănăstire?”
El a răspuns: „Părinte, am fost singurul fiu născut la părinţii mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rînduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc şi un povăţuitor de la care să învăţ viaţa monahicească. Auzind de sfinţia ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare şi să mă rog ţie ca să mă primeşti în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte”.
Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el şi, cunoscînd pătimaşul lui nărav după faţa şi ochii lui, i-a grăit: „Fiule, de mare osteneală voieşti a te apropia, dar nu ştiu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrînii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăţie; iar tu ce vei face aici în floarea tinereţilor tale şi în anii cei învăpăiaţi ai aprinderii pătimaşe?”
Filostrat răspunse: „Părinte, nu sînt oare pilde ale vieţii celei îmbunătăţite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătînd pretutindeni slava despre viaţa ei cea îmbunătăţită, n-a fost tînără şi trăită în desfătări, iar acum a alergat la povăţuirea voastră şi petrece în călugărie statornică, biruindu-şi trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vîrtos sînt deşteptat şi voiesc să-i urmez. Căci gîndesc la floarea tinereţilor ei, cît de frumoasă şi de bogată, în ce fel de desfătări şi-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbîndu-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Şi dacă ea a putut să treacă cu vederea toate şi să-şi omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduieşti de mine, care sînt parte bărbătească, mai tare decît dînsa? Căci de aş putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atîta tărie spre osîrdia cea caldă şi spre nevoinţă, încît să poată a-mi fi pildă pentru învingerea şi izgonirea tuturor ispitelor diavoleşti, în toate zilele vieţii mele”.
Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voieşte cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; şi a grăit către dînsul: „Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia şi să auzi de la dînsa cuvînt de folos, deoarece prin chipul ei voieşti a merge la fapta bună”. Deci, chemînd egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrîn, care ducea tămîie în mănăstirea de fecioare şi pentru alte trebuinţe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: „Cînd vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voieşte să se folosească de la dînsa şi să urmeze vieţii ei cea plăcută lui Dumnezeu”.
După puţină vreme monahul acela, avînd trebuinţă a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el şi pe acel frate tînăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrînd în mănăstirea de fecioare şi văzînd pe sfînta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei şi de chinuirea trupului. Căci vedea faţa ei galbenă, ochii plecaţi în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul aşternut cu rogojină şi o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stînd departe) a început a povesti către dînsa cu glas lin, grăind astfel: „Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care vieţuiai în palate asemenea cu cele împărăteşti şi te îndestulai de multe bogăţii şi cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie şi în bucurie, şi te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetăţii, în care adeseori plimblîndu-te în haine luminoase, toţi te cinsteau, se minunau de frumuseţea ta şi cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înşelător te-a adus dintr-atîtea bunătăţi, în atîta sărăcie şi în această viaţă urîtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăşi zidurile preafrumoaselor tale palate se tînguiesc. Eu sînt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului şi, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate şi să mîngîi cu a ta venire mîhnirea poporului pentru tine.
Ascultă-mă, doamnă şi urmează-mi. Ieşi din locuinţa aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrenţuite, din patul cel tare şi intră în palatul tău cel dintîi, în mîngîierile şi în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Şi chiar de ţi-ai pierdut bogăţia, dînd-o străinilor în zadar, însă sînt gata toţi ca iarăşi îndată să te îmbogăţească.
Pentru ce zăboveşti şi te îndoieşti? Pentru ce, cînd toţi îţi sînt prieteni şi-ţi doresc binele, tu te faci însăţi vrăjmaşă şi muncitoare? Au nu-ţi este pagubă a ascunde atîta frumuseţe a feţei într-acest întuneric al vieţuirii monahiceşti? Au nu-ţi este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plînsului? Ce folos îţi este ca să-ţi omori tinerescul trup, cel atît de frumos, cu foamea, cu setea şi alte cumplite asprimi? Unde îţi sînt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblînd prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă şi toţi te cinsteau ca pe o zeiţă? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ţi-ai ales partea vieţii celei sărăcăcioase şi lepădate.
Cui urmezi în atîta rătăcire? Care nădejde deşartă te-a scos din stăpînirea bunătăţilor atît de multe şi din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogaţi îşi leapădă înşişi bogăţia şi o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar ştim unde sînt bogăţiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua şi a le întoarce în a ta stăpînire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată şi aur destul ţi-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată”.
Acestea bîrfindu-le el, Sfînta Evdochia căuta la el cu mînie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele şi înşelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mînie: „Dumnezeul izbîndirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sînt, pe tine cel ce ai venit aici cu gînd rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce eşti fiu al diavolului”.
Aceasta zicînd, a suflat în faţa lui şi îndată acel mincinos monah, ticălosul înşelător, a căzut mort la pămînt înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încît nu puteau înţelege cuvintele grăite de dînşii; apoi, văzînd pe acel om căzînd, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimîntat.
Deci, mai întîi se minunau de un lucru ca acesta ce covîrşea puterea firească şi au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme ca nu cumva să afle mireni şi judecă-torii şi, făcînd cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creştini şi mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.
Una dintre dînsele a zis: „Să tăcem acum, de vreme ce este seară şi noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morţii monahului aceluia şi ne va povăţui ce să facem”. Venind miezul nopţii, cînd avea îndată să se înceapă obişnuita cîntare de miezul nopţii, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicînd: „Scoală, Evdochia, de preamăreşte pe Dumnezeul tău, şi nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecîndu-ţi genunchii, roagă-te către Mine şi îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea şi va cunoaşte cine sînt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulţi”.
Sfînta Evdochia, deşteptîndu-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpînul ei, şi a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculîndu-se din moarte ca din somn, şi cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicînd: „Rogu-mă ţie, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi iartă-mă că te-am mîhnit cu cuvintele mele viclene şi necurate căci am cunoscut cît de bun şi de puternic Stăpîn ai”.
Fericita Evdochia i-a zis: „Mergi într-ale tale cu pace şi să nu uiţi facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credinţe ce ai cunoscut-o şi pe care o făgăduieşti Dumnezeului meu”.
Stăpînea atunci în ţara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunîndu-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiţii ei slăviţi şi de mare neam, şi făcînd sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărăteşti. Şi-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită şi s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credinţa galileienească ce mărturiseşte pe un oarecare Hristos, şi aşa a necinstit pe zei cărora şi împăraţii li se închină.
Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Şi îndată, chemînd pe un sutaş, i-a poruncit ca, luînd ostaşi, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, şi s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luînd trei sute de ostaşi, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia şi mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicîndu-i: „Mînia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sînt cu tine”. Iar după ce sutaşul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzînd zidurile, se opri aşteptînd noaptea, căci era la asfinţit; şi orînduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părţile. Dar cînd erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare şi nevăzută a lui Dumnezeu, încît ei n-au putut să pă-şească cîtuşi de puţin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.
Făcîndu-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dînsele; astfel trei zile şi trei nopţi ispitindu-se, nimic n-au sporit. Şi neştiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoşat; iar ei, lepădîndu-şi armele, au fugit de frică. Şi măcar că au scăpat de dinţii balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămaţi de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dînşii au căzut deodată şi au murit, iar alţii, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostaşi s-a întors la împăratul.
Împăratul, umplîndu-se de mînie, a zis către boieri: „Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atît de mulţi ostaşi de-ai noştri? Căci nu se cuvine ca o faptă aşa rea să fie lăsată fără de pedeapsă”.
Făcînd sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicînd: „Eu voi merge cu mai multă putere de oaste şi, dărîmînd locaşul desfrînatei, voi aduce pe Evdochia aici”. Învoindu-se împăratul cu toţi, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostaşii, ca să strice locaşul acela pustnicesc şi să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său şi înserînd, a voit să rămînă acolo, căci era frumos locul de odihnă. Şi, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi şi-a rănit piciorul foarte încît pe mîinile ostaşilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopţii, nesuferind durerea ce se înmulţise, a murit; şi s-a întors oastea la împăratul, ducînd mort la dînsul pe fiul său.
Împăratul, văzîndu-şi deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strîns toată cetatea şi s-a făcut ţipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, şi însuşi împăratul murea de jale. Şi era acolo în popor şi Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu şi nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzeşte pe dînsa puterea cerească. Iar de voieşte împă-ratul să-şi vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dînsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. „Căci eu – zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei şi a lui Dumnezeu grabnică milostivire”. Auzind acea vorbă şi puţin venindu-şi în putere împăratul şi ascultînd de la Filostrat cele ce i s-au întîmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită şi smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungînd la locaş, Sfînta Evdochia, cu smerenie luînd împărăteasca scrisoare şi, închinîndu-se pînă la pămînt, a zis: „Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sînt săracă şi păcătoasă?”
Iar tribunul, pînă ce sfînta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii şi a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris aceasta: Fericiţi sînt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Şi, citind pînă la sfîrşit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Şi a văzut în vis pe un tînăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: „Scoală Vavilo, mortul te aşteaptă pe tine”. Vavila, deşteptîndu-se, s-a spăimîntat de îngereasca arătare şi, alergînd, a spus aceea fericitei Evdochia; şi o ruga ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemînd pe toate surorile, a zis către dînsele: „Surorile şi maicile mele, ce mă sfătuiţi să fac faţă de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?” Iar ele, ca şi cu o gură, au zis: „Darul Duhului Sfînt te va povăţui pe tine. Scrie la împă-ratul ceea ce place lui Dumnezeu”.
Fericita, rugîndu-se din destul, a şezut şi a scris la împăratul astfel: „Eu, o femeie proastă, nu ştiu pentru ce împărăţia ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sînt ticăloasă şi plină de păcate. Şi mustrată fiind în conştiinţa mea de atît de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine şi să-ţi dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate şi putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morţii şi vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine şi spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfîntul şi înfricoşatul Lui nume şi să se roage pentru orice, dacă mai întîi nu va crede în El cu suflet curat.
Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici şi te vei îndulci de facerile de bine ale Lui”. Acestea scriindu-le şi pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului şi l-a eliberat.
Iar tribunul, întorcîndu-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întîi a pus-o pe pieptul mortului, chemînd cu mare glas numele lui Hristos. Şi îndată mortul a luat putere de viaţă, a deschis ochii şi a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu şi sănătos, toţi mirîndu-se şi spăimîntîndu-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: „Mare este Dumnezeul creştinei Evdochia, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulţi şi prin dreapta credinţă fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primeşte-mă şi pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfînt şi mărturisesc că Tu eşti Unul, Adevăratul Dumnezeu sfînt şi bine-cuvîntat în veci”.
Astfel, crezînd împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetăţii, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morţi şi cu o fiică a lor anume Ghelasia, şi a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici şi a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde vieţuia Sfînta Evdochia, şi adeseori scria către dînsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfînta credinţă şi în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea şi femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetăţii aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă şi sora lui, Ghelasia, trecînd cu vederea deşertăciunea lumii şi fugind de nuntă, dîndu-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia şi a vieţuit acolo pînă la sfîrşitul său, slujind şi bineplăcînd lui Dumnezeu.
Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulţi care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiţi de vrăjmaşii Lui erau siliţi spre aceeaşi pierzare.
Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, rîvnitor al necuraţilor zei şi slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-şi ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, cîtă vreme era în necredinţă. Iar după ce s-a luminat cu Sfîntul Botez, atunci n-a voit să-şi dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi şi el credinţa în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credinţă, iar Ghelasia temîndu-se ca nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Şi nimeni nu putea să ştie unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.
Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostaşi ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creştină. Dar mergînd ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicîndu-i: „Fiică Evdochio, trezeşte-te şi stai în credinţă bărbăteşte, că a venit vremea ca să mărturiseşti numele Meu şi să preamăreşti slava Mea; iată ţi s-a gătit nevoinţa prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată nişte oameni înfricoşaţi ca nişte fiare, iar tu nu te tulbura şi nici nu te înspăimînta, că Eu voi fi cu tine împreună călător şi ajutător, întru toate nevoinţele şi ostenelile tale”.
Sfîrşindu-se vedenia aceea, ostaşii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simţindu-l cuvioasa, a ieşit la dînşii între-bîndu-i: „Ce vă trebuie de aici şi pe cine căutaţi?” Iar ostaşii au prins-o şi o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mîini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puţin.
Deci, alergînd în biserică şi intrînd în Sfîntul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi, luînd o parte din ele, a ascuns-o în sînul său. Apoi, ieşind la ostaşi, a zis: „Eu sînt Evdochia! Pe mine să mă prindeţi şi să mă duceţi la cel ce v-a trimis pe voi!” Aceia prinzînd-o, au dus-o pe ea la drum.
Noaptea era fără lună şi foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tînăr preafrumos şi luminat, ducînd lumină înainte şi luminînd calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostaşii nu-l vedeau şi nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostaşii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge”. Ajungînd ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniţă, pînă a doua zi.
A treia zi, chemînd pe străjerul temniţei, l-a întrebat, zicînd: „N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?” Străjerul a răspuns: „Mă jur pe mila ta, stăpîne al meu, că nici mîncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de cîte ori am privit-o, că era întinsă cu faţa pe pămînt, închinîndu-se, precum gîndesc, Dumnezeului său”. Zis-a ighemonul: „Mîine de dimineaţă voi face cercetare şi judecată despre dînsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi”.
Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a şezut la judecată şi a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Şi, văzînd-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste şi uitîndu-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere faţa ei. Şi îndată s-a luminat faţa cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimîntîndu-se de negrăita ei frumuseţe şi de cinstea feţii ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar şi privind mult spre o frumuseţe ca aceea, slăbea tot cu gîndul. După aceea, întorcîndu-se către ai săi, a zis: „Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu ştim”.
Deci a zis către dînsul unul din cei ce şedeau cu el, îndrep-tător de lege: „Oare se pare măriei tale că frumuseţea ei este firească? Nicidecum, ci sînt fermecătoreşti năluciri. Oare nu ştii cît de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumuseţea firească se va arăta”. Iar ighemonul a zis către fericita: „Spune-ne nouă mai întîi numele tău, neamul şi viaţa ta”.
Sfînta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: „Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu şi de ce fel de viţă sînt, nu este trebuinţă a afla. Una este de trebuinţă a şti despre mine, cum că sînt creştină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atîta dar al Său mă învredniceşte pe mine nevrednica, încît nu mă opreşte a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ţie, o, ighe-moane, nu-ţi pierde în zadar vremea cu cuvinte deşarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-aţi obişnuit a face cu ceilalţi creştini. Judecă, munceşte-mă precum îţi place ţie şi mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea şi nici nu mă va lăsa”.
Iar ighemonul i-a zis: „La a noastră întrebare, cu atît de multe cuvinte ai răspuns; dar cînd vom începe a te chinui cu multe răni, cît de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea şi pe zei fără de cinste trecîndu-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii şi ai dus împreună cu tine şi averea poporului, cu înşelăciune deşertînd vistieriile cetăţii?”
Sfînta a răspuns: „Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvînt voi răspunde: liberă am fost şi, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege opreşte pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de faţă cleve-titorul, căci îndată se va arăta că este deşartă clevetirea, şi minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?” Şi făcîndu-se lungă dispută de amîndouă părţile, iar sfînta aflîndu-se nebiruită în cuvînt şi cu credinţa neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace pînă la mijloc şi patru bărbaţi să-i strivească coastele ei, pînă i se vor vedea măruntaiele.
Deci, aşa a muncit pe sfînta două ceasuri, dîndu-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăşi a zis către dînsa stăpînitorul: „O, femeie, fie-ţi milă de frumuseţea ta şi jertfeşte zeilor, ca să nu piară chipul cel bun şi frumuseţea ta”. Zis-a sfînta către dînsul: „Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut şi tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, şi ţi-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conşti-inţa ta te osîndeşte la moarte, de aceea te aşteaptă munca focului celui veşnic”.
Atunci, mîniindu-se şi mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spînzure de un lemn şi s-o bată şi mai tare. Deci, dezbrăcînd-o ostaşii, au găsit cutiuţa cu partea preacuratului şi de viaţă făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieşind din mănăstire. Apoi luînd-o slugile, neştiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizînd-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpînului Hristos s-a prefăcut în foc şi în văpaie mare, care, înconjurînd pe slugile tiranului, i-a ars, vătămînd chiar şi umărul stîng al ighemonului. Iar el, căzînd la pămînt, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, şi zicea: „Stăpîne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci ştiu că pentru dînsa mă pedepseşti, deoarece n-am pierdut-o pînă acum!”
Zicînd acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger şi, arzîndu-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încît cuprinse pe toţi frică şi spaimă. Iar unul din ostaşi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stînd lîngă dînsa, ca şi cum îi vorbea la ureche şi o mîngîia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliţi şi pieptul cu o pînză mai albă decît zăpada. Ostaşul văzînd aceasta, s-a apropiat de sfînta şi a zis: „Cred şi eu în Dumnezeul tău! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!”
Fericita răspunse: „Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a vieţui ca un nou născut, şi de voieşti să te mîntuieşti, fugi departe de necredinţa cea de mai înainte”. Grăit-a ostaşul: „Mă rog ţie, roaba Domnului, milostiveşte-te puţin şi spre ighemon şi-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viaţă, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să creadă într-Însul”.
Zicînd acestea, s-a apropiat de lemn şi a dezlegat-o. Iar sfînta muceniţă, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat şi a strigat cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvîntul şi toate le-ai făcut cu înţelepciune, porunceşte ca, prin voia Ta cea tare şi puternică, să învieze toţi cei arşi de focul cel trimis de la Tine; ca mulţi din cei ce sînt credincioşi să se întărească la sfînta credinţă iar necredincioşii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veşnic, pentru a se preamări preasfînt numele Tău în vecii vecilor”.
După aceea, s-a apropiat de cei morţi şi fiecăruia, luîndu-l de mînă, îi zicea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ca şi mai înainte”. Şi aşa, unul cîte unul deşteptîndu-i şi sculîndu-i ca din somn, pe toţi i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.
Făcîndu-se aceste preaslăvite minuni şi toţi privind la ele cu negrăită mirare şi spaimă, deodată s-a făcut ţipăt şi plîngere lîngă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbuşindu-se în baie, s-a lipsit de viaţă. Diodor, rupîndu-şi hlamida la vestea neaşteptată, fiind cuprins de mare jale şi tînguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă şi au alergat după dînsul mulţi din popor.
Apoi s-a dus acolo şi Diogen ighemonul, cel sculat din morţi, ca din somn, şi văzînd cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfînta Evdochia şi a zis către dînsa: „Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare şi mai puternic decît zeii noştri. Deci, dacă voieşti să înmulţeşti şi să întăreşti în mine această credinţă, care s-a început şi este încă slabă, mă rog ţie, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morţi, atunci nelepădîndu-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvîrşit în Dumnezeul tău”. A grăit lui Sfînta Evdochia: „Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar şi pentru toţi cei ce doresc să intre în Împărăţia Lui! Deci, să mergem unde zici şi Dumnezeu să ne ajute!”
Mergînd ei împreună cu poporul, i-au întîmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, şi Sfînta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimînd, s-a rugat destul şi a luat de mînă pe cea moartă şi a zis cu mare glas: „Dumnezeule Cel mare şi veşnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti Cuvîntul Tatălui, prin Care se scoală morţii, binevoieşte, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredinţarea celor ce stau înainte; porunceşte Firminei să învieze şi dă-i duh de pocăinţă, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu şi veşnic!”
Aşa rugîndu-se sfînta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat şi tot poporul a strigat cu glas ca şi cu o gură, grăind: „Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mîntuieşte-ne şi pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!”
Diodor, văzîndu-şi femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie şi, aruncîndu-se la picioarele cuvioasei, a zis: „Mă rog ţie, roaba lui Hristos, fă-mă şi pe mine creştin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine şi cît de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujeşti”. Şi a fost botezat Diodor, femeia lui şi toată casa, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, cum şi mulţi din popor. Asemenea s-a botezat şi Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfînta credinţă pînă la sfîrşitul său.
După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorinţa lui, şi învăţa cuvîntul lui Dumnezeu pe creştinii cei din nou luminaţi. S-a mai întîmplat că, într-o grădină din apro-piere, un tînăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tînăr, fiind văduvă, se tînguia nemîngîiată pentru dînsul, că era singurul născut al ei. Înştiinţîndu-se despre aceea mieluşeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: „Să mergem să mîngîiem pe văduva aceea care plînge; şi vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru”. Deci mergînd, a găsit pe tînăr umflat foarte tare, şi învineţit de veninul balaurului.
Apoi zis sfînta către Diodor: „Acum este vremea să se arate credinţa ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicîndu-ţi ochii ini-mii sus, şi să înviezi pe mort”. Diodor a răspuns: „Doamna mea, roaba lui Hristos, sînt nou în credinţă şi ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gîndire la El”. Sfînta i-a zis: „Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoşii ce se pocăiesc îi ascultă şi le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic şi va face cu noi mila Sa”.
Atunci Diodor, plecîndu-şi grumazul şi bătîndu-şi pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: „Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul şi necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfînta credinţă în Tine şi pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mîntuirea sufletelor noastre, auzi şi a mea păcătoasă şi nevrednică rugăciune, ştiind credinţa mea cea neschimbată şi neîndoită către Tine, şi porunceşte tînărului cel omorît de balaur să învie, întru slava Ta, ca şi de el şi de tot duhul să se preamărească sfîntul Tău nume în veci”. Astfel rugîndu-se Diodor, a zis către cel mort: „În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!” Mortul îndată s-a sculat, a pierit vineţeala trupului său şi s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Şi toţi slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, şi au crezut în El.
Vrînd să se ducă poporul, a zis către dînşii fericita mieluşea a lui Hristos, Evdochia: „Îngăduiţi puţin, fraţilor, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mîntuitorul nostru!” Ascultînd-o poporul, sfînta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tînăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea şuierînd înfricoşat, aruncîndu-se şi înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărîmat şi a pierit.
Atunci, toţi cei ce priveau la aceea, mergînd cu femeile şi cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfîntul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa şi vieţuia în obişnuitele sale osteneli monahiceşti. Însă venea uneori şi în cetate, întărind pe credincioşi, iar pe necredincioşi încredinţîndu-i şi aducîndu-i la Hristos Dumnezeu.
Şi a trăit, după botezul ei, cam cincizeci şi şase de ani şi s-a sfîrşit prin chinuire astfel: Murind în creştineasca credinţă Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mînios şi vrăjmaş creştinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostaşi de i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi astfel, Prea Cuvioasa Muceniţă Evdochia s-a sfîrşit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintîi, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vieţile Sfinţilor pe luna martie
