Spiritual life

Biserica Ortodoxă și ecumenismul

Sfântul Justin cel Nou de la Celie

ÎNSUȘIRILE BISERICII

Însușirile Bisericii sînt nenumărate, fiind de fapt însușirile Dumnezeu- Omului Hristos, iar prin El și însușirile Dumnezeirii celei în Treime. Însă de Dumnezeu înțelepțiții Părinți ai Soborului al doilea a toată lumea, cîrmuiți și călăuziți de Duhul Sfînt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al Simbolului de credință, în acestea patru: „Cred într-una, sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică.” Aceste însușiri ale Bisericii – unicitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea ei – vin din însăși firea și din scopul ei. Ele hotărnicesc limpede și exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca așezămînt și instituție și obște și comunitate Dumnezeu-omenească, se deosebește de toate așezămintele și instituțiile și obștile și comunitățile omenești.

1. Unimea și unicitatea Bisericii

După cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una și unică, tot așa și Biserica, întemeiată prin El și în El, este una și unică. Unicitatea Bisericii reiese în chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos. Biserica, fiind în mod organic unul și unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cerești și pămîntești, cum să se împartă. Orice împărțire ar însemna moartea ei. Fiind toată în Dumnezeu-Omul, ea este întîi de toate și întru totul un organism Dumnezeu-omenesc și apoi o organizație Dumnezeu-omenească. În ea totul este Dumnezeu-omenesc: și firea, și credința, și dragostea, și Botezul, și Euharistia, și fiecare Taină a ei, și fiecare sfîntă faptă bună a ei; și toată învățătura ei, și toată viața ei, și toată nemurirea ei, și toată veșnicia ei, și toată întocmirea ei. Da, da, da: în ea totul este unit și nedespărțit în chip Dumnezeu-omenesc: și în-creștinarea, și luminarea, și în-dumnezeirea, și în-treimificarea, și mîntuirea. În ea, toate sînt unite în chip organic și haric într- un singur trup Dumnezeu-omenesc, sub un singur cap – Dumnezeu-Omul Hristos. Toate mădularele ei, deși ca persoane sînt pururea întregi și neștirbite, sînt unite printr-un singur har al Duhului Sfînt și, prin mijlocirea Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, într-o unitate organică, alcătuiesc un singur trup și mărturisesc o singură credință, care le unește între ele și cu Domnul Iisus.

Purtătorii de Hristos Apostoli bine-vestesc, insuflați de Dumnezeu, unimea și unicitatea Bisericii, văzîndu-i temeiul în unimea și unicitatea Persoanei întemeietorului ei, a Dumnezeu-Omului Hristos: Fiindcă altă temelie nimeni nu poate să pună decît aceea care este pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).

Urmîndu-i pe Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii mărturisesc cu Dumnezeiască înțelepciune heruvimică și rîvnă serafimică unimea și unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înțeles rîvna fierbinte a Sfinților Părinți ai Bisericii față de orice despărțire de Biserică și cădere din Biserică și atitudinea lor aspră față de erezii și schisme. În această privință, de nespusă însemnătate Dumnezeu-omenească sînt Sfintele Soboare a toată lumea și locale. Potrivit duhului și rînduielii lor de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omenești, Biserica este una și unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele care de bună voie rămîn sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu-omenească cea veșnic vie (v. Ioan 15:1-6). Din Biserica cea una, unică și de nedespărțit a lui Hristos, s-au despărțit și au căzut în felurite vremuri ereticii și schismaticii, și prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii și de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întîi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofiziții, iconoclaștii, romano-catolicii, protestanții, uniații… și, pe rînd, toți ceilalți care aparțin legiunii eretico-schismatice.

2. Sfințenia Bisericii

Prin firea sa Dumnezeu-omenească, Biserica este, fără îndoială, un organism fără asemănare în lumea pămîntească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeu-omenesc al sfințirii oamenilor și al sfințirii, prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfîntă ca trup Dumnezeu- omenesc al lui Hristos, căruia Însuși Domnul Hristos îi este cap fără de moarte iar Duhul Sfînt îi este suflet fără de moarte. Drept aceea, în ea toate sînt sfinte: și învățătura ei, și harul ei, și Tainele ei, și faptele ei bune, și toate puterile ei, și toate mijloacele ei învistierite în ea pentru sfințirea oamenilor și a întregii zidiri. Făcîndu-Se, din nemărginita Sa iubire de oameni, Biserică prin întrupare, Dumnezeul și Domnul Iisus Hristos a sfințit Biserica prin Patimi, și prin Înviere, și prin Înălțare, și prin învățătură, și prin facerea de minuni, și prin rugăciune, și prin post, și prin Taine, și prin fapte bune; într-un cuvînt: prin întreaga Sa viață Dumnezeu-omenească. Drept aceea s-a și rostit de Dumnezeu insuflata binevestire: Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru dînsa ca să o sfințească pe ea, curățind-o cu baia apei prin cuvînt, ca să o pună înainte pe ea Luiși ca Biserică slăvită, neavînd întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfîntă și fără de prihană (Efeseni 5:25-27).

Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină și prea- plină de păcătoși. Nu cumva aflarea lor în Biserică micșorează, vatămă, desființează sfințenia ei? Nu, nicidecum și în nici un fel. Fiindcă neîmpuținată și neschimbată este sfințenia Domnului Iisus – capul ei, și a Duhului Sfînt – sufletul ei, și a Dumnezeieștii ei învățături, și a Tainelor ei, și a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoși, îi acoperă sub aripile ei și îi învață, ca să-i trezească și să-i îndemne la pocăință, la însănătoșire și schimbare la față duhovnicească; iar ei nu împiedică Biserica să fie sfîntă. Numai păcătoșii nepocăiți, care se îndărătnicesc în rău și în răutatea cea de a sa voie luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sînt tăiați din Biserică, fie prin lucrarea văzută a autorității Dumnezeu-omenești a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecății Dumnezeiești, pentru ca în felul acesta să fie păzită sfințenia Bisericii. Scoateți afară pe cel rău dintre voi înșivă (1 Corinteni 5:13).

În scrierile lor și la Soboare, Sfinții Părinți au mărturisit sfințenia Bisericii ca pe o însușire ființială și neschimbată a ei. Părinții Soborului al doilea a toată lumea au definit-o dogmatic în articolul 9 al Simbolului Credinței. Iar următoarele Soboare a toată lumea au întărit-o prin pecetea împreună-glăsuirii lor.

3. Sobornicitatea Bisericii (catolicitatea Bisericii)

Însăși firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine a-tot- cuprinzătoare, universală, sobornicească: Dumnezeu-omenește universală, Dumnezeu-omenește catolică, Dumnezeu-omenește sobornicească. Dumnezeu- Omul Domnul Hristos, prin Sine și în Sine, a unit în chipul cel mai desăvîrșit și mai deplin pe Dumnezeu cu omul și, prin om, toate lumile și toată zidirea. Soarta zidirii este în mod ontologic legată de cea a omului (v. Romani 8:19-24). Organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii cuprinde toate cele din ceruri și cele de pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute, fie Scaune, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpînii (Coloseni 1:16). Toate sînt întru Dumnezeu-Omul, și El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:17-18). În organismul Dumnezeu- omenesc al Bisericii fiecare trăiește plinătatea personalității sale ca o mică celulă vie după chipul lui Dumnezeu. Legea sobornicității Dumnezeu-omenești cuprinde toate și lucrează prin toate, menținîndu-se totdeauna dreapta-cumpănire Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc. În Biserică noi, oamenii, ca unii ce sîntem de un trup cu trupul ei, trăim întreaga plinire a ființei noastre în dimensiunile ei cele după asemănarea lui Dumnezeu. Mai mult: în Biserica Dumnezeu-omenească, omul trăiește ființa sa ca pe o a-tot-ființă, a-tot-ființă Dumnezeu-omenească; se trăiește pe sine nu numai ca pe un a-tot-om, ci și ca pe o a-tot-făptură. Pe scurt: se trăiește pe sine ca pe un dumnezeu-om după har.

Sobornicitatea Dumnezeu-omenească a Bisericii este, în fapt, necontenita în-creștinare harică a omului prin sfintele fapte bune: totul se adună în Hristos Dumnezeu-Omul și totul trăiește prin El ca fiind al Lui, ca un organism Dumnezeu-omenesc unic și nedespărțit. Fiindcă viața în Biserică este sobornicizare Dumnezeu-omenească, nevoință harică, prin fapte bune, de în- dumnezeu-înomenire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-treimificare, îm- bisericire. Sobornicizarea Dumnezeu-omenească, sobornicitatea Dumnezeu- omenească în Biserică se sprijină și se săvîrșește prin Persoana cea veșnic vie a Dumnezeu-Omului Hristos, care unește în chipul cel mai desăvîrșit pe Dumnezeu și pe om, și toată zidirea, pe care prea-scumpul sînge al Dumnezeu- Omului, al Mîntuitorului, o spală de păcat, de rău și de moarte (cf. Coloseni 1:19-22). Sufletul sobornicității Bisericii este tocmai Persoana Dumnezeu-omenească a lui Hristos. Dumnezeu-Omul este Cel care ține totdeauna dreaptă cumpăna Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc în viața sobornicească a Bisericii. Biserica este întreagă plină și prea-plină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plinește toate în toți (Efeseni 1:23). Drept aceea, ea e universală în fiecare persoană care este în ea și în fiecare celulă a sa. Această universalitate, această sobornicitate, această kaqolikoth” răsună tunător prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Părinți, prin Sfintele Soboare a toată lumea și locale.

4. Apostolicitatea Bisericii

Sfinții Apostoli sînt cei dintîi dumnezei-oameni după har. În toată viața lor, fiecare dintre ei, urmînd Apostolului Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai bine zis, Hristos prelungit. La ei toate sînt Dumnezeu-omenești, pentru că toate sînt din Dumnezeu-Omul Hristos, însușit de bună voie prin sfînta lucrare a Dumnezeieștilor fapte bune ale credinței, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului și a celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este omenesc trăiește de bună voie prin Dumnezeu-Omul, gîndește prin Dumnezeu- Omul, simte prin Dumnezeu-Omul, voiește prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru Sfinții Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu- Omul pe Care ei Îl propovăduiesc, este cel mai înalt bun și ultimul a-tot-criteriu. Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu-Omul și în Dumnezeu-Omul. și așa stau lucrurile totdeauna, și așa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei nemurire, atît în timpul pămîntesc, cît și în spațiul pămîntesc.

Această dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungește toată asupra urmașilor purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinților Părinți. Între Apostoli și Sfinții Părinți nu este, în esență, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăiește, și lucrează, și nemurește și înveșnicește unul și același Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, și astăzi și în veci este Același (Evrei 18:8). Prin Sfinții Părinți, se continuă Sfinții Apostoli, cu toate Dumnezeiesc-omeneștile lor bogății, Dumnezeiesc-omeneștile lumini, Dumnezeiesc-omeneștile sfințenii, Dumnezeiesc-omeneștile Taine, Dumnezeiesc-omeneștile fapte bune. Cu adevărat, Sfinții Părinți apostolesc neîncetat, și ca persoane osebite în- dumnezeu-omenite, și ca episcopi ai Bisericilor locale, și ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea și ale Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toți există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul pînă la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc și păzesc cu toată trezvia o singură a-tot- valoare: pe Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos.

Tradiția de căpătîi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor și veșnic. Aceasta nu este doar buna vestire, ci și a-tot-buna vestire a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți. Ei nu știu altceva, fără numai pe Hristos răstignit, Hristos înviat, Hristos înălțat. Ei toți, prin întreaga lor viață și învățătură, mărturisesc într-un suflet și într-un glas: Mîntuitorul Hristos este întreg în Biserica Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinții Părinți poate cu drept cuvînt să spună împreună cu Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Ceva al meu nu voi grăi nicidecum. Ci ceea ce am fost învățat de către Părinți, aceea zic.”

Iar din nemuritoarea bună vestire a Sfîntului Ioan Damaschin răsună mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviților Părinți: „Toate cîte ne-au fost predanisite – ta paradidomea hmin – prin Lege, și Prooroci, și Apostoli și Evangheliști, le primim, le cunoaștem și le cinstim, nimic căutînd în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi și în ele vom rămîne, netrecînd hotarele cele veșnice (Pilde 22:28), nici stricînd Dumnezeiasca Predanie.” Același Părinte, vorbind tuturor ortodocșilor, zice: „Pentru aceasta, fraților, să stăm pe piatra credinței și pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le- au pus Sfinții Părinți ai noștri, nedînd prilej celor ce vor să izvodească și să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu sobornicești și apostolești Biserici. Căci, dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puțin tot trupul Bisericii se va strica.”

Sfînta Tradiție este toată de la Dumnezeu-Omul, toată de la Sfinții Apostoli, toată de la Sfinții Părinți, toată de la Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinții Părinți nu sînt altceva decît „păzitorii predaniilor apostolești”. Ei toți, ca și Sfinții Apostoli, sînt numai „martori” ai unui singur adevăr = a-tot- adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe acesta îl mărturisesc și îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui Dumnezeu Cuvîntul” (Duminica Sf. Părinți).

Succesiunea apostolică are de la început și pînă la sfîrșit fire Dumnezeu- omenească. Ce predanisesc Apostolii urmașilor lor ca moștenire? Pe Însuși Dumnezeu-Omul Hristos, cu toate bogățiile netrecătoare ale Persoanei Lui Dumnezeu-omenești, pe Hristos – capul Bisericii, singurul cap al ei. Dacă nu predanisește aceasta, succesiunea apostolică încetează să mai fie apostolică, și atunci nu mai există în fapt Tradiție apostolică, ierarhie apostolică, Biserică apostolică.

Sfînta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos și Însuși Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfînt Îl strămută în orice suflet credincios și în toată Biserica. Tot ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfînt, al nostru, al oamenilor – și asta în trupul Bisericii. Duhul Sfînt, ca suflet al Bisericii, zidește pe fiecare credincios ca pe o celulă în trupul Bisericii, îl face „de un trup” cu Dumnezeu-Omul (Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfînt în- dumnezeu-omenește prin har pe fiecare credincios. Ce este viața în Biserică? Nimic altceva decît în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui credincios prin faptele bune evanghelice personale; în-creștinarea și îm-bisericirea lui. Toată viața creștinilor este o necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfînt, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, transmite pe Hristos Mîntuitorul fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viață a noastră vie: „Hristos este viața noastră” (Coloseni 3:4). Prin aceasta și tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veșnicia al nostru: și adevărul Lui, și dreptatea Lui, și dragostea Lui, și viața Lui, și Ipostasul Lui cel Dumnezeiesc.

Ce este Sfînta Predanie? Însuși Domnul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogățiile Ipostasului Său Dumnezeiesc și, prin El și pentru El, ale întregii Sfinte Treimi. Aceasta s-a dat și s-a arătat cel mai deplin în Euharistie, în care pentru noi și pentru a noastră mîntuire se vestește și se înnoiește întreaga iconomie Dumnezeu-omenească de mîntuire a oamenilor. În Euharistie este tot Dumnezeu-Omul, cu toate darurile Sale minunate și de minuni făcătoare; în Euharistie, și îndeobște în viața de rugăciune, în viața liturgică a Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna vestire a-tot-iubitoare de oameni a Mîntuitorului: Iată, Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului (Matei 28:20), întreg în apostolicitate și, prin apostolicitate, cu toți credincioșii pînă la sfîrșitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfîntă Predanie a Bisericii Ortodoxe apostolești: viața în Hristos = viața în Sfînta Treime, în-creștinare și în-treimificare (cf. Matei 28:19-20).

Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfînta Predanie, întotdeauna vie și de viață făcătoare, este alcătuită din: Sfînta Liturghie, toate sfintele slujbe Dumnezeiești, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veșnic, toată dreptatea veșnică, toată dragostea veșnică, toată viața veșnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, toată Sfînta Treime, toată viața Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se află schimbată la față în Biserică, cufundată în nețărmurita mare de rugăciune, de slujire Dumnezeiască a harului, și este toată în Euharistie și toată în Biserică. Iată ce este Sfînta Predanie. Acest adevăr îl bine vestesc și îl mărturisesc Sfinții Părinți și Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune și bună-credință se păzește Sfînta Predanie de tot demonismul omenesc și umanismul diavolesc. și în ea este întreg Domnul Hristos, Care și este veșnica Predanie a Bisericii. Mare este taina bunei-credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3:16). S-a arătat ca om, ca Dumnezeu-Om, ca Biserică, și prin nevoința Sa iubitoare de oameni a mîntuirii și în-dumnezeu-omenirii omului a mărit și a înălțat ființa omenească mai presus de Preasfinții Heruvimi și a-tot-Sfinții Serafimi.



Sursa: Biserica Ortodoxă și ecumenismul. Prof. Dr. Iustin Popovici

Lasă un răspuns