Zi: 4 aprilie 2019

„Despre omul drept”


Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)

1. Fiilor, ascultaţi-mă pe mine, tatăl, şi vă purtaţi aşa ca să vă mântuiţi,
2. Că Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii.
3. Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat.
4. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa.
5. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit.
6. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa.
7. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut.
8. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei.
9. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie.
10. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire.
11. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită.
12. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui.
13. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere,
14. Pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta.
15. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, ca gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale.
16. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa.
17. Fiule, cu blândeţe săvârşeşte lucrurile tale şi de omul cel primit de Domnul vei fi iubit.
18. Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult te smereşte şi înaintea Domnului vei afla har.
19. Că mulţi oameni mari şi slăviţi sunt, dar tainele se descopăr celor smeriţi. Că mare este puterea Domnului şi El este preaslăvit de cei smeriţi.
20. Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi.
21. Cele ce s-au poruncit ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse.
22. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti.
23. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor.
24. Inima îndărătnică rău va păţi mai pe urmă.
25. Şi cel care iubeşte primejdia va cădea într-însa.
26. Inima îndărătnică se va împovăra cu osteneli şi cel păcătos va adăuga păcate peste păcate.
27. Ispitele nu sunt lecuire pentru cel trufaş, că buruiană rea s-a înrădăcinat în inima lui.
28. Inima celui înţelept va cugeta la pildele celor înţelepţi, şi o ureche ascultătoare este dorinţa celui înţelept.
29. Focul arzător îl va stinge apa, şi milostenia va curăţi păcatele.
30. Cel ce răsplăteşte pentru binefacere, acela se gândeşte la viitor şi la vreme de cădere va afla sprijin.



Sfântul Cuvios Părintele nostru Iosif Isihastul

CATRE UN CALUGAR CARE A INTRAT PE CAMPUL DE LUPTA


Bucura-te in Domnul, iubite fiu pe care harul lui Iisus te-a luminat si te-ai lepadat de lume. Te-a aruncat in Pustie si te-a trimis in obste. Si acum slavesti din suflet pe Dumnezeu si Ii multumesti. Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca ceva care patrunde in suflet si-l atrage pe om fara sa-l sileasca spre cele inalte. El cunoaste modul in care sa incante pe pestii cei intelegatori si sa-i scoata din marea acestei lumi. Ce se intampla insa dupa aceasta ? Dupa ce Dumnezeu scoate din lume pe cel acel vrea sa traiasca in pustnicie si il aduce in pustie, nu ii arata la inceput nici patimile sale si nici ispitele, pana cand nu devine calugar si il leaga Hristos cu frica Sa. Dupa aceea vine incercarea, stradania, lupta. Si daca, de la inceput, cel incercat se straduieste si apuca sa aprinda, prin multe nevointe, faclia ascezei, aceasta nu se va stinge atunci cand, retragandu-se harul, vin ispitele. Astfel, cand harul pleaca, acesta va servi la starea lui de dinainte. Si, in functie de patimile pe care le-a avut in lume, ispitele se vor trezi si vor pune in miscare obiceiurile rele care il inrobeau. Mai intai sa stii fiule ca om de om este mult diferit. La fel si calugar de calugar. Sunt suflete moi, care se lasa convinse cu multa usurinta. Sunt insa si suflete tari, care nu se supun usor. Pot fi atat de diferite, cum este bumbacul de fier. Bumbacul are nevoie numai de atingerea cuvantului, in timp ce fierul are nevoie de focul si de cuptorul ispitelor ca sa poata fi prelucrat. Acesta din urma trebuie sa aiba multa rabdare in ispite pentru a primi curatirea. Daca nu are rabdare, este ca opaitul fara untdelemn. Se stinge repede si piere. Asadar, daca cineva care are o asfel de fire tare ca fierul vrea sa se faca monah, de cum vine se si ridica impotriva ascultarii, se leapada de fagaduinte si paraseste lupta. Si vezi ? Numai ce se retrage un pic harul pentru a se pune la incercare vointa si rabdarea sa, acesta arunca armele si incepe sa-i para rau ca a venit sa se faca monah. Si isi petrece zilele in neascultare si amaraciune, plin de contradictii si de revolta. Prin rugaciunile parintelui sau harul poate sa alunge pentru putin norii ispitelor, pentru ca acesta sa-si poata reveni un pic, dar dupa putin timp iarasi va birui voia proprie si neascultarea si iarasi va veni tulburarea si confuzia. Imi scrii despre fratele pe care daca il vezi te minunezi cum ca atata osteneala depune in ascultarea lui si totusi egoismul il stapaneste dinlauntru. Crezi ca usor este sa biruiasca omul patima ? Faptele bune si milosteniile si orice lucru bun dinafara nu reusesc sa stinga semetia inimii, ci exercitiul mintii, suferinta pocaintei, inima infranta si smerita, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Si cere osteneala multa si greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultator. Numai cu netarmurita rabdare poate acesta sa reuseasca. Numai cu rabdarea fara de margine a duhovnicilor, cu ingaduinta si cu dragostea fratilor este posibil sa ajunga la simtire cei tari la suflet. Dar sa vezi cum sunt adeseori atat de folositori si acestia, ca si mana dreapta. Aproape totdeauna acei care au un dar oarecare , pe care ceilalti nu-l au, este greu sa se smereasca. Cred ca ei sunt ceva, iar ceilalti nu. Este, prin urmare, nevoie de multa osteneala si de multa rabdare si ingaduinta pana cand se va darama temelia cea veche a mandriei si se va pune o alta temelie, cea a smereniei si a ascultarii lui Hristos. Vazand Domnul si ostenelile si dorinta, si a celor impricinati dar si a celorlalti, le ingaduie alta ispita care se impotriveste patimii lor si, cu mila Lui, ii izbaveste si pe acestia ” Cel ce vrea ca toti sa se mantuiasca „. Tu vezi numai cui vrei sa te asemeni. Cel mai bine ar fi fost ca toti sa fi avut fire buna, smeriti si ascultatori. Dar daca se intampla ca cineva sa fie cu firea tare ca de fier, sa nu deznadajduiasca. Cere multa lupta, dar, cu harul lui Dumnezeu, poate sa biruiasca. Iar Dumnezeu, sa stii, nu este nedrept sa ceara altceva decat ceea ce a dat. In masura in care a dat darurile, in aceeasi masura cere si lucrarea lor. Caci, de la inceputul creatiei, in trei categorii a impartit pe oameni : unora a dat cinci talanti, altora doi si altora unul. Cei dintai au daruri superioare. Cu mintea cuprinzatoare, unul dintre acestia se numeste de Dumnezeu invatat, deoarece primeste cunoasterea de la Dumnezeu, fara sa invete. Asa au fost in vechime Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Onufrie, Cuvioasa Maria, Chiril Filoteos, Luka cel din Stiria si multi altii, care fara indrumator au ajuns desavarsiti. Ceilalti trebuie sa invete bine ca sa faca ceva. Iar ultimii, chiar daca aud, chiar daca invata, ingroapa totul in pamant si nu fac nimic. De aceea exista atata diferenta intre oameni, si exista atata diferenta intre calugari. De aceea este nevoie, mai inainte de toate, sa te cunosti pe tine insuti, sa stii cine esti cu adevarat, nu cine crezi ca esti. Daca ajungi la aceasta cunoastere de sine, devii mai intelept decat toti oamenii. Cu astfel de cunoastere ajungi la smerenie si primesti harul de la Domnul. Iar daca nu dobandesti cunoasterea de sine si te increzi numai in ostenelile tale, sa stii ca te afli departe de cale. Deoarece profetull nu zice : ” vezi, Doamne, osteneala mea „, ci : ” vezi smerenia si osteneala mea „. Osteneala este pentru trup, smerenia este pentru suflet, iar amandoua la un loc, osteneala si smerenie, sunt pentru omul in intregimea lui. Cine a biruit pe diavol ? Cel care si-a cunoscut cu adevarat boala, patimile si lipsurile pe care le are. Cel ce se teme sa se cunoasca pe sine, acesta ramane departe de cunoasterea adevarata si altceva nimic nu-i place decat sa vada numai greselile celorlalti si sa-i judece. Acesta nu vede la ceilalti calitatile, ci numai defectele, dupa cum la sine nu vede defectele, ci numai calitatile. Si aceasta este, cu adevarat, boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, aceea ca nu recunoastem unul altuia darul sau. Unul este lipsit de multe, iar cei multi le au pe toate. Ceea ce are unul, nu are celalalt. Daca recunoastem acest lucru, vom dobandi multa smerenie. Dumnezeu se cinsteste si se slaveste pentru ca a incununat pe oameni in diferite feluri si a aratat diversitate in toate creaturile Sale. Nu este asa cum gandesc cei fara de lege, care vor sa impuna egalitate in Creatia dumnezeiasca. Dumnezeu toate cu intelepciune le-a facut. Asadar, fiul meu, acum, ca te afli la inceput, ingrijeste-te sa te cunosti mai bine pe tine insuti, pentru ca sa pui temelie tare smerenia. Ingrijeste-te sa inveti ascultarea, sa dobandesti rugaciunea : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Rugaciunea sa-ti fie rasuflarea ta. Nu lasa mintea ta inceata pentru ca sa nu inveti cele rele. Nu lasa sa vezi lipsurile celorlalti, deoarece, fara sa-ti dai seama, te vei afla impreuna lucrator acelui rau si impotrivitor binelui. Sa nu te aliezi din nestiinta cu vrajmasul sufletului tau. Fiind prea iscusit, vrajmasul stie bine sa se ascunda in spatele patimilor si slabiciunilor tale. Asa incat, pentru a lovi in acesta, trebuie sa lupti, sa te biruiesti pe tine insuti, sa omori toate patimile. Cand omul cel vechi va muri, atunci puterea vrajmasului si a potrivnicului se va desfiinta. Lupta noastra nu este impotriva omului, pe care poti sa-l ucizi in multe feluri, ci este impotriva incepatoriilor si puterilor intunericului. Si impotriva acestora nu se lupta cu dulceturi, ci cu rauri de lacrimi, cu durere in suflet pana la moarte, cu nemarginita smerenie si cu multa rabdare. Sa cazi epuizat ca lovit de boala grea saptamani intregi. Si sa nu parasesti lupta pana cand nu vor fi biruiti si nu se vor retrage demonii. Atunci vei primi eliberarea de patimi. Asadar, fiul meu, sileste-te pe tine insuti dintru inceput sa intri pe poarta cea stramta, deoarece numai aceasta duce la libertatea Paradisului. Taie-ti in fiecare zi si in fiecare ceas voia ta si nu cauta alta cale in afara de aceasta. Aceasta a fost batatorita de picioarele parintilor cuviosi. Descopera si tu Domnului calea ta, si Acesta te va indruma. Descopera parintelui tau gandurile tale si acesta te va vindeca. Sa nu ascunzi niciodata gandurile tale, deoarece inlauntrul lor se afla ascunsa viclenia diavolului, care dispare atunci cand sunt spuse. Nu descoperi greseala altcuiva spre indreptatirea ta, pentru ca indata harul le va descoperi in fata oamenilor pe ale tale, pe cele pe care pana acum le acoperea. Atat cat tu acoperi pe fratele tau, tot atat harul te va pazi pe tine de defaimarea oamenilor. Cat despre celalalt frate de care imi scrii, se vede ca are pacate nemarturisite, pentru ca se rusineaza sa le spuna parintelui sau. De aceea vine ispita. Trebuie sa indrepte aceasta neoranduiala, pentru ca fara spovedanie curata si deplina nu se curata. Si este pacat sa fie batjocorit de diavol. Inlauntrul sau, in adanc, este ascuns egoismul, orgoliul. Tu roaga-te si sa ai dragoste pentru el si pentru toti. Pazeste-te de tot raul. Acum, ca ai intrat pe campul de lupta, vei fi incercat cu multe feluri de ispite. Pregateste-te sa rabzi. Spune neincetat rugaciunea si Domnul te va ajuta cu harul Sau. Niciodata ispitele nu sunt mai tari decat harul. 

Bucură-te Sfinte Părinte Nectarie, ocrotitor minunat!

Condac 7:

Mare între Ierarhi și înțelept între învățători, dar și smerit ascet al lui Hristos n-ai încetat a fi, Sfinte Ierarhe Nectarie. De aceea, părinte duhovnicesc al celor ce se pregăteau pentru slujirea preoțească ai fost chemat. Cu ei împreună, te slăvim și cântăm: Aliluia!

Icos 7:

Nectar al dreptății și fruct de viață sfântă, căii dumnezeiești ai urmat și norului duhovnicesc, iar pe noi, cei aflați la vremuri de strâmtoare, neîncetat ne-ai izbăvit. Pentru aceasta, sufletele noastre se bucură, când îți cântă ție unele ca acestea:

Bucură-te, cărare a bucuriei;
Bucură-te, adiere a veșniciei;
Bucură-te, cel ce izvorăști apele harului;
Bucură-te, cel ce ai pecetluit gura balaurului;
Bucură-te, primăvara sfințeniei, ce alungi iarna din gând;
Bucură-te, strălucire ce luminezi întunericul cel adânc;
Bucură-te, cel ce încurci gândurile celor păcătoși;
Bucură-te, cel ce bucuri inimile celor credincioși;
Bucură-te, sprijin al dreptmăritorilor;
Bucură-te, nimicitor al ereziilor;
Bucură-te, căderea defăimătorilor;
Bucură-te, vindecător al bolnavilor;


Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Bucură-te Sfinte, ascet tare, lui Hristos următor

Condac 6:

Văzut-au creștinii din toată Biserica Egiptului că ești un adevărat propovăduitor al Evangheliei. Pentru aceea, mulțimea credincioșilor, ce ascultau cuvântul învățăturii tale, gândeau că au dobândit un nou Părinte Sfânt, care cu putere învață. Și împreună cu tine nu încetau să cânte Domnului: Aliluia!

Icos 6:

Strălucit-ai și în pământul elen, asemenea unui nou apostol, luminând inimile credincioșilor cu focul sfintelor învă­țături și cu razele vieții tale, Sfinte Nectarie. Pentru aceasta, luminați fiind și noi de strălucirea ta, îți cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, luminător al Bisericii Domnului;
Bucură-te, trâmbița cea tare a adevărului;
Bucură-te, cel ce ai avut râvna Apostolilor;
Bucură-te, izvor al harului și al vindecărilor;
Bucură-te, orator îndumnezeit al cuvintelor vieții;
Bucură-te, că pline de har sunt omiliile tale, înțelept al cetății;
Bucură-te, cel ce cureți sufletele de robia patimilor;
Bucură-te, că potolești pornirile cele rele ale inimilor;
Bucură-te, mare învățător al credincioșilor;
Bucură-te, ascet tare, lui Hristos următor;
Bucură-te, că mulți creștini ai îndrumat;
Bucură-te, că sufletele, spre Hristos le-ai îndreptat;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Bucură-te Sfinte Părinte Nectarie, păstor luminat al Pentapolisului

Condac 5:

Sfânt Ierarh te-ai arătat, în aceste vremuri de pe urmă, vrednic de cinstire ca oarecând sfinții cei de demult. Căci în același chip ca și ei viața ți-ai petrecut și slăvite minuni ai săvârșit, izbăvindu-i din toate necazurile pe cei care cântă: Aliluia!

Icos 5:

Arhiereu înțelept, ales de Dumnezeu te-ai arătat cu adevărat în țara Egiptului, păstor luminat al Pentapolisului, aler­gând, ca oarecând marele Pavel, spre viața în Hristos. De aceea, și cei credincioși, cunoscând virtuțile tale, cu glas de bucurie cântă unele ca acestea:
Bucură-te, a cetății mărire;
Bucură-te, a evlaviei fire;
Bucură-te, cel asemenea cuvioșilor pustiei;
Bucură-te, podoaba cea nouă a preoției;
Bucură-te, vas al blândeții și tezaur al iubirii;
Bucură-te, dătător al păcii și izvorâtor al milei;
Bucură-te, că Bisericii te-ai arătat strălucitor;
Bucură-te, că celor cuvioși te arăți îndrumător;
Bucură-te, chip al trăirii celei neprihănite;
Bucură-te, candelă a îndumnezeirii primite;
Bucură-te, arhiereu desăvârșit, care celor înalte slujești;
Bucură-te, cuvântător neîntrecut al celor dumnezeiești;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.

Sfântul Preacuvios Iustin de la Celie „Biserica Ortodoxă și ecumenismul” Însușirile Bisericii

Însușirile Bisericii

Însușirile Bisericii sînt nenumărate, fiind de fapt însușirile Dumnezeu- Omului Hristos, iar prin El și însușirile Dumnezeirii celei în Treime. Însă de Dumnezeu înțelepțiții Părinți ai Soborului al doilea a toată lumea, cîrmuiți și călăuziți de Duhul Sfînt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al Simbolului de credință, în acestea patru: „Cred într-una, sfîntă, sobornicească și apostolească Biserică.” Aceste însușiri ale Bisericii – unicitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea ei – vin din însăși firea și din scopul ei. Ele hotărnicesc limpede și exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca așezămînt șinstituțieț și obște școmunitateț Dumnezeu-omenească, se deosebește de toate așezămintele șinstituțiileț și obștile școmunitățileț omenești.

1. Unimea și unicitatea Bisericii

După cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una și unică, tot așa și Biserica, întemeiată prin El și în El, este una și unică. Unicitatea Bisericii reiese în chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos. Biserica, fiind în mod organic unul și unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cerești și pămîntești, cum să se împartă. Orice împărțire ar însemna moartea ei. Fiind toată în Dumnezeu-Omul, ea este întîi de toate și întru totul un organism Dumnezeu-omenesc și apoi o organizație Dumnezeu-omenească. În ea totul este Dumnezeu-omenesc: și firea, și credința, și dragostea, și Botezul, și Euharistia, și fiecare Taină a ei, și fiecare sfîntă faptă bună a ei; și toată învățătura ei, și toată viața ei, și toată nemurirea ei, și toată veșnicia ei, și toată întocmirea ei. Da, da, da: în ea totul este unit și nedespărțit în chip Dumnezeu-omenesc: și în-creștinarea, și luminarea, și în-dumnezeirea, și în-treimificarea, și mîntuirea. În ea, toate sînt unite în chip organic și haric într- un singur trup Dumnezeu-omenesc, sub un singur cap – Dumnezeu-Omul Hristos. Toate mădularele ei, deși ca persoane sînt pururea întregi și neștirbite, sînt unite printr-un singur har al Duhului Sfînt și, prin mijlocirea Sfintelor Taine și sfintelor fapte bune, într-o unitate organică, alcătuiesc un singur trup și mărturisesc o singură credință, care le unește între ele și cu Domnul Iisus.

Purtătorii de Hristos Apostoli bine-vestesc, insuflați de Dumnezeu, unimea și unicitatea Bisericii, văzîndu-i temeiul în unimea și unicitatea Persoanei întemeietorului ei, a Dumnezeu-Omului Hristos: Fiindcă altă temelie nimeni nu poate să pună decît aceea care este pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).

Urmîndu-i pe Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii mărturisesc cu Dumnezeiască înțelepciune heruvimică și rîvnă serafimică unimea și unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înțeles rîvna fierbinte a Sfinților Părinți ai Bisericii față de orice despărțire de Biserică și cădere din Biserică și atitudinea lor aspră față de erezii și schisme. În această privință, de nespusă însemnătate Dumnezeu-omenească sînt Sfintele Soboare a toată lumea și locale. Potrivit duhului și rînduielii lor de Hristos înțelepțite, Biserica este nu numai una, ci și unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omenești, Biserica este una și unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și unic. Ca urmare, despărțirea sau împărțirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputință. Împărțire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost și vor fi căderi din Biserică, așa cum vițele care de bună voie rămîn sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu-omenească cea veșnic vie (v. Ioan 15:1-6). Din Biserica cea una, unică și de nedespărțit a lui Hristos, s-au despărțit și au căzut în felurite vremuri ereticii și schismaticii, și prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii și de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întîi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofiziții, iconoclaștii, romano-catolicii, protestanții, uniații… și, pe rînd, toți ceilalți care aparțin legiunii eretico-schismatice.

2. Sfințenia Bisericii

Prin firea sa Dumnezeu-omenească, Biserica este, fără îndoială, un organism fără asemănare în lumea pămîntească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeu-omenesc al sfințirii oamenilor și al sfințirii, prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfîntă ca trup Dumnezeu- omenesc al lui Hristos, căruia Însuși Domnul Hristos îi este cap fără de moarte iar Duhul Sfînt îi este suflet fără de moarte. Drept aceea, în ea toate sînt sfinte: și învățătura ei, și harul ei, și Tainele ei, și faptele ei bune, și toate puterile ei, și toate mijloacele ei învistierite în ea pentru sfințirea oamenilor și a întregii zidiri. Făcîndu-Se, din nemărginita Sa iubire de oameni, Biserică prin întrupare, Dumnezeul și Domnul Iisus Hristos a sfințit Biserica prin Patimi, și prin Înviere, și prin Înălțare, și prin învățătură, și prin facerea de minuni, și prin rugăciune, și prin post, și prin Taine, și prin fapte bune; într-un cuvînt: prin întreaga Sa viață Dumnezeu-omenească. Drept aceea s-a și rostit de Dumnezeu insuflata binevestire: Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru dînsa ca să o sfințească pe ea, curățind-o cu baia apei prin cuvînt, ca să o pună înainte pe ea Luiși ca Biserică slăvită, neavînd întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfîntă și fără de prihană (Efeseni 5:25-27).

Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină și prea- plină de păcătoși. Nu cumva aflarea lor în Biserică micșorează, vatămă, desființează sfințenia ei? Nu, nicidecum și în nici un fel. Fiindcă neîmpuținată și neschimbată este sfințenia Domnului Iisus – capul ei, și a Duhului Sfînt – sufletul ei, și a Dumnezeieștii ei învățături, și a Tainelor ei, și a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoși, îi acoperă sub aripile ei și îi învață, ca să-i trezească și să-i îndemne la pocăință, la însănătoșire și schimbare la față duhovnicească; iar ei nu împiedică Biserica să fie sfîntă. Numai păcătoșii nepocăiți, care se îndărătnicesc în rău și în răutatea cea de a sa voie luptătoare împotriva lui Dumnezeu, sînt tăiați din Biserică, fie prin lucrarea văzută a autorității Dumnezeu-omenești a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecății Dumnezeiești, pentru ca în felul acesta să fie păzită sfințenia Bisericii. Scoateți afară pe cel rău dintre voi înșivă (1 Corinteni 5:13).

În scrierile lor și la Soboare, Sfinții Părinți au mărturisit sfințenia Bisericii ca pe o însușire ființială și neschimbată a ei. Părinții Soborului al doilea a toată lumea au definit-o dogmatic în articolul 9 al Simbolului Credinței. Iar următoarele Soboare a toată lumea au întărit-o prin pecetea împreună-glăsuirii lor.

3. Sobornicitatea Bisericii (catolicitatea = kaqolikoth” Bisericii)

Însăși firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine a-tot- cuprinzătoare, universală, sobornicească: Dumnezeu-omenește universală, Dumnezeu-omenește catolică, Dumnezeu-omenește sobornicească. Dumnezeu- Omul Domnul Hristos, prin Sine și în Sine, a unit în chipul cel mai desăvîrșit și mai deplin pe Dumnezeu cu omul și, prin om, toate lumile și toată zidirea. Soarta zidirii este în mod ontologic legată de cea a omului (v. Romani 8:19-24). Organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii cuprinde toate cele din ceruri și cele de pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute, fie Scaune, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpînii (Coloseni 1:16). Toate sînt întru Dumnezeu-Omul, și El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:17-18). În organismul Dumnezeu- omenesc al Bisericii fiecare trăiește plinătatea personalității sale ca o mică celulă vie după chipul lui Dumnezeu. Legea sobornicității Dumnezeu-omenești cuprinde toate și lucrează prin toate, menținîndu-se totdeauna dreapta-cumpănire Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc. În Biserică noi, oamenii, ca unii ce sîntem de un trup cu trupul ei, trăim întreaga plinire a ființei noastre în dimensiunile ei cele după asemănarea lui Dumnezeu. Mai mult: în Biserica Dumnezeu-omenească, omul trăiește ființa sa ca pe o a-tot-ființă, a-tot-ființă Dumnezeu-omenească; se trăiește pe sine nu numai ca pe un a-tot-om, ci și ca pe o a-tot-făptură. Pe scurt: se trăiește pe sine ca pe un dumnezeu-om după har.

Sobornicitatea Dumnezeu-omenească a Bisericii este, în fapt, necontenita în-creștinare harică a omului prin sfintele fapte bune: totul se adună în Hristos Dumnezeu-Omul și totul trăiește prin El ca fiind al Lui, ca un organism Dumnezeu-omenesc unic și nedespărțit. Fiindcă viața în Biserică este sobornicizare Dumnezeu-omenească, nevoință harică, prin fapte bune, de în- dumnezeu-înomenire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-treimificare, îm- bisericire. Sobornicizarea Dumnezeu-omenească, sobornicitatea Dumnezeu- omenească în Biserică se sprijină și se săvîrșește prin Persoana cea veșnic vie a Dumnezeu-Omului Hristos, care unește în chipul cel mai desăvîrșit pe Dumnezeu și pe om, și toată zidirea, pe care prea-scumpul sînge al Dumnezeu- Omului, al Mîntuitorului, o spală de păcat, de rău și de moarte (cf. Coloseni 1:19-22). Sufletul sobornicității Bisericii este tocmai Persoana Dumnezeu-omenească a lui Hristos. Dumnezeu-Omul este Cel care ține totdeauna dreaptă cumpăna Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc și omenesc în viața sobornicească a Bisericii. Biserica este întreagă plină și prea-plină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plinește toate în toți (Efeseni 1:23). Drept aceea, ea e universală în fiecare persoană care este în ea și în fiecare celulă a sa. Această universalitate, această sobornicitate, această kaqolikoth” răsună tunător prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Părinți, prin Sfintele Soboare a toată lumea și locale.

4. Apostolicitatea Bisericii

Sfinții Apostoli sînt cei dintîi dumnezei-oameni după har. În toată viața lor, fiecare dintre ei, urmînd Apostolului Pavel, zice despre sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai bine zis, Hristos prelungit. La ei toate sînt Dumnezeu-omenești, pentru că toate sînt din Dumnezeu-Omul Hristos, însușit de bună voie prin sfînta lucrare a Dumnezeieștilor fapte bune ale credinței, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului și a celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este omenesc trăiește de bună voie prin Dumnezeu-Omul, gîndește prin Dumnezeu- Omul, simte prin Dumnezeu-Omul, voiește prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru Sfinții Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu- Omul pe Care ei Îl propovăduiesc, este cel mai înalt bun și ultimul a-tot-criteriu. Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu-Omul și în Dumnezeu-Omul. și așa stau lucrurile totdeauna, și așa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei nemurire, atît în timpul pămîntesc, cît și în spațiul pămîntesc.

Această dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungește toată asupra urmașilor purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinților Părinți. Între Apostoli și Sfinții Părinți nu este, în esență, nici o deosebire: în ei deopotrivă trăiește, și lucrează, și nemurește și înveșnicește unul și același Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, și astăzi și în veci este Același (Evrei 18:8). Prin Sfinții Părinți, se continuă Sfinții Apostoli, cu toate Dumnezeiesc-omeneștile lor bogății, Dumnezeiesc-omeneștile lumini, Dumnezeiesc-omeneștile sfințenii, Dumnezeiesc-omeneștile Taine, Dumnezeiesc-omeneștile fapte bune. Cu adevărat, Sfinții Părinți apostolesc neîncetat, și ca persoane osebite în- dumnezeu-omenite, și ca episcopi ai Bisericilor locale, și ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea și ale Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toți există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul pînă la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc și păzesc cu toată trezvia o singură a-tot- valoare: pe Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos.

Tradiția de căpătîi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor și veșnic. Aceasta nu este doar buna vestire, ci și a-tot-buna vestire a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți. Ei nu știu altceva, fără numai pe Hristos răstignit, Hristos înviat, Hristos înălțat. Ei toți, prin întreaga lor viață și învățătură, mărturisesc într-un suflet și într-un glas: Mîntuitorul Hristos este întreg în Biserica Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinții Părinți poate cu drept cuvînt să spună împreună cu Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Ceva al meu nu voi grăi nicidecum. Ci ceea ce am fost învățat de către Părinți, aceea zic.”

Iar din nemuritoarea bună vestire a Sfîntului Ioan Damaschin răsună mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviților Părinți: „Toate cîte ne-au fost predanisite – ta paradidomea hmin – prin Lege, și Prooroci, și Apostoli și Evangheliști, le primim, le cunoaștem și le cinstim, nimic căutînd în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi și în ele vom rămîne, netrecînd hotarele cele veșnice (Pilde 22:28), nici stricînd Dumnezeiasca Predanie.” Același Părinte, vorbind tuturor ortodocșilor, zice: „Pentru aceasta, fraților, să stăm pe piatra credinței și pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le- au pus Sfinții Părinți ai noștri, nedînd prilej celor ce vor să izvodească și să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu sobornicești și apostolești Biserici. Căci, dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puțin tot trupul Bisericii se va strica.”

Sfînta Tradiție este toată de la Dumnezeu-Omul, toată de la Sfinții Apostoli, toată de la Sfinții Părinți, toată de la Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinții Părinți nu sînt altceva decît „păzitorii predaniilor apostolești”. Ei toți, ca și Sfinții Apostoli, sînt numai „martori” ai unui singur adevăr = a-tot- adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe acesta îl mărturisesc și îl propovăduiesc ei, „gurile cele cu totul de aur ale lui Dumnezeu Cuvîntul” (Duminica Sf. Părinți).

Succesiunea apostolică are de la început și pînă la sfîrșit fire Dumnezeu- omenească. Ce predanisesc Apostolii urmașilor lor ca moștenire? Pe Însuși Dumnezeu-Omul Hristos, cu toate bogățiile netrecătoare ale Persoanei Lui Dumnezeu-omenești, pe Hristos – capul Bisericii, singurul cap al ei. Dacă nu predanisește aceasta, succesiunea apostolică încetează să mai fie apostolică, și atunci nu mai există în fapt Tradiție apostolică, ierarhie apostolică, Biserică apostolică.

Sfînta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos și Însuși Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfînt Îl strămută în orice suflet credincios și în toată Biserica. Tot ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfînt, al nostru, al oamenilor – și asta în trupul Bisericii. Duhul Sfînt, ca suflet al Bisericii, zidește pe fiecare credincios ca pe o celulă în trupul Bisericii, îl face „de un trup” cu Dumnezeu-Omul (Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfînt în- dumnezeu-omenește prin har pe fiecare credincios. Ce este viața în Biserică? Nimic altceva decît în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui credincios prin faptele bune evanghelice personale; în-creștinarea și îm-bisericirea lui. Toată viața creștinilor este o necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfînt, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, transmite pe Hristos Mîntuitorul fiecărui credincios, Îl face Predanie vie, viață a noastră vie: „Hristos este viața noastră” (Coloseni 3:4). Prin aceasta și tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veșnicia al nostru: și adevărul Lui, și dreptatea Lui, și dragostea Lui, și viața Lui, și Ipostasul Lui cel Dumnezeiesc.

Ce este Sfînta Predanie? Însuși Domnul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogățiile Ipostasului Său Dumnezeiesc și, prin El și pentru El, ale întregii Sfinte Treimi. Aceasta s-a dat și s-a arătat cel mai deplin în Euharistie, în care pentru noi și pentru a noastră mîntuire se vestește și se înnoiește întreaga iconomie Dumnezeu-omenească de mîntuire a oamenilor. În Euharistie este tot Dumnezeu-Omul, cu toate darurile Sale minunate și de minuni făcătoare; în Euharistie, și îndeobște în viața de rugăciune, în viața liturgică a Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna vestire a-tot-iubitoare de oameni a Mîntuitorului: Iată, Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului (Matei 28:20), întreg în apostolicitate și, prin apostolicitate, cu toți credincioșii pînă la sfîrșitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfîntă Predanie a Bisericii Ortodoxe apostolești: viața în Hristos = viața în Sfînta Treime, în-creștinare și în-treimificare (cf. Matei 28:19-20).

Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfînta Predanie, întotdeauna vie și de viață făcătoare, este alcătuită din: Sfînta Liturghie, toate sfintele slujbe Dumnezeiești, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veșnic, toată dreptatea veșnică, toată dragostea veșnică, toată viața veșnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, toată Sfînta Treime, toată viața Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se află schimbată la față în Biserică, cufundată în nețărmurita mare de rugăciune, de slujire Dumnezeiască a harului, și este toată în Euharistie și toată în Biserică. Iată ce este Sfînta Predanie. Acest adevăr îl bine vestesc și îl mărturisesc Sfinții Părinți și Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune și bună-credință se păzește Sfînta Predanie de tot demonismul omenesc și umanismul diavolesc. și în ea este întreg Domnul Hristos, Care și este veșnica Predanie a Bisericii. Mare este taina bunei-credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3:16). S-a arătat ca om, ca Dumnezeu-Om, ca Biserică, și prin nevoința Sa iubitoare de oameni a mîntuirii și în-dumnezeu-omenirii omului a mărit și a înălțat ființa omenească mai presus de Preasfinții Heruvimi și a-tot-Sfinții Serafimi. 

Noi reguli pentru echilibrul dintre viața profesională și cea de familie

Parlamentul European votează noi reguli care să permită părinților și îngrijitorilor să îmbine mai bine viața profesională cu cea de familie.

O mai mare flexibilitate a condițiilor de lucru și a concediului pentru îngrijirea familiei ar putea ajuta părinții și îngrijitorii activi pe piața muncii să-și echilibreze interesele profesionale cu cele personale și să nu fie nevoiți să aleagă între familie și carieră.

Rata ocupării forței de muncă a femeilor în cele 28 de membre state ale UE a fost de 66,5% în anul 2017 (prin comparație cu 78% a bărbaților). Statisticile arată că femeile sunt mai predispuse să lucreze cu jumătate de normă sau să facă pauze profesionale cu scopul de a îngriji copiii sau rudele. Ca urmare, salariile și pensiile acestora sunt mai mici, comparativ cu cele ale bărbaților.

Noile norme UE privind echilibrul mai bun între viața profesională și cea privată, pe care Parlamentul le va vota joi, 4 aprilie, au ca scop combaterea subreprezentării femeilor pe piața muncii, stimularea taților să își ia concediu de creștere a copilului și promovarea egalității de gen și de șanse.

Pe 24 ianuarie 2019, negociatorii Parlamentului și Consiliului au convenit asupra unui acord provizoriu privind noile măsuri care au fost aprobate de comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale la 26 februarie.


Sursa: Parlamentul European

„Din înțelepciunea părinților duhovnicești”


Aceasta e cea mai mare greşeală a fetelor din ziua de azi! Părintele Stareţ Iustin de la Mănăstirea Oaşa atrage atenția:

17 aprilie 2018 ortodoxnews Parinti



S-a răspândit foarte mult aşa-zisa căsătorie de probă, cum vedeţi lucrul acesta?

– Este şi o greşeală a fetelor, mai mult decât a băieţilor. Dacă o fată i se oferă băiatului ca şi cum i-ar fi nevastă şi el nu are o concepţie creştină de viaţă, de ce s-ar mai gândi să se cunune cu ea? El o are ca pe o nevastă, fără să se căsătorească, fără să-şi asume responsabilităţile. Ca să fii o familie trebuie să-ţi asumi nişte responsabilităţi. Aşa, ei trăiesc în familie fără să-şi asume responsabilităţile. El nu-şi asumă responsabilităţile de bărbat – să-şi întreţină soţia, să aibă casă. Sunt foarte multe pe care trebuie să le asiguri într-o familie. Nu şi le asumă pentru că nu e bărbat, dar are pretenţii la drepturile de bărbat. Ori el, dacă ar ţine cu adevărat la ea şi ea i-ar spune: „Da, dar după ce ne cununăm…” s-ar gândi şi el în direcţia asta. Cumva fetele se vând, dacă putem folosi termenul acesta, la un preţ mic, la un preţ de nimic…

– Lucrurile s-au schimbat foarte repede. Acum zece ani ideea era încă respinsă, dar acum parcă este de la sine înţeles că trebuie să trăieşti cu cineva înainte de cununie.

– E o grabă în mersul istoriei. Acum, în 20 de ani se întâmplă cât în 100 de ani înainte. În plan istoric lucrurile sunt grăbite şi, din păcate, sunt grăbite în rău. Asistăm la o grabă a răului, la o nerăbdare a răului. Răul nu are răbdare să meargă încet.

Părintele Stareţ Iustin de la Mănăstirea Oaşa

Extras din ”Familia Ortodoxa”, Colecția Anului 2011, Ed. OrtodoxPress, 2012

Sursa: ganduridinierusalim.com