Introducere

Abordând tema studiului teologico-liturgic al Canonului sau Regulei Sfintei şi Dumnezeieştii Împărtăşiri cu Sfintele lui Hristos Taine ne confruntăm cu următoarele întrebări: Este oare nevoie de un asemenea Canon şi daca el este obligatoriu pentru toţi? Care este rostul şi rolul său? La ce îl ajută acesta pe omul credincios? Apare şi dilema: ajută sau împovărează cu şi mai multe reguli facând tot mai grea apropierea de Sfintele Taine?

Smerita lucrare de faţă va încerca să atingă aceste aspecte şi să aducă lumină teologică asupra semnificaţiilor cuprinse în canon, abordând tema Canonului sau Regulei Pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie, cu precădere din punct de vedere al acestuia ca ajutor, sprijin şi susţinere a omului credincios pe calea spre Împărăţia Cerurilor,  prin exemple Vetero  şi Neo-Testamentare, şi nu ca pe o obligaţie juridică sau normă. Norma este necesară doar  pentru cei aflaţi pe prima treaptă – robii, pe când creştinii sunt cei care tind spre cea mai înaltă treaptă, sau stare spirituala – fii iubitori, cei care pe toate le fac pentru dragostea comuniunii cu cerul. Ei ar trebui să se asemene Fiului Cel Unul-Născut, Cel care fără de nici o normă sau obligaţie faţă de ceva, din iubire Le-a împlinit pe toate după voia Tatălui Ceresc.

Secolul nostru este un secol al îndepărtării şi al rătăcirii, în care omul se află fie în pas de  rătăcire dimpreună cu secolul, fie în căutarea prezenţei lui Dumnezeu.  Fericit cel care caută,  căci negreşit va şi afla.
Considerăm că timpul în care trăim este diferit de toate timpurile  şi  poate avem dreptate, dar şi toate timpurile sunt diferite unele de altele, însă sensul căutat de oamenii tuturor timpurilor este fericirea; scopul căutării nu este altul decât mântuirea. Deci, Dumnezeu este prezent şi în secolul nostru secătuit, precum a fost prezent în toate timpurile. Acestea nu îl pot atinge pe El, fiind neputincioase de la sine, dar El, Dumnezeul nostru în  Treime revelat şi de Sfinţii Săi totdeauna lăudat, atinge secolele dacă vrea şi le sprijină „ca ele să fie„, pentru că Dumnezeu ţine lumea  şi  prin Fiul  Său a mântuit-o şi încă o mântuieşte.
Nici nu se poate altfel decât ca omul pe pământ se se afle în căutarea lui Dumnezeu Cel  Ceresc, şi nu se va liniști până nu-L va găsi pe Creatorul său, pe Binefăcătorul său,  pe  Părintele  său. Dar iată că din nou, apare în faţa noastră o întrebare evanghelică: ,,Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu?” ( Luca 12, 42)   Că ințeleptlul Iosif viețuind în Egipt deschisese toate jitnițele regale ele lui Faraon, din care se va hrăni poporul și se va salva de foamete ( Geneză 41, 56 ). Sau, precum Profetul Moise hrăneşte patruzeci de ani poporul cu mană, în pustie, ca să nu moară de foame ( Ieşire 16, 35) şi la stânca din Horeb cu apă, ca sa nu piară de sete ( Ieşire 17, 6). Acest rol a fost preluat în Noul Testament de Înşuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El îi anunţă pe cei care Îl urmaseră că vor fi hrăniţi cu Trupul Său care este adevărata mâncare şi Sângele Său, adevărata băutură ( Ioan 6, 55). Pe  Apostoli şi  pe  succesorii  lor, cărora  le-a  încredinţat  această  grijă  de  păstoraţie  a  Bisericii   şi  hrănire   a  credincioşilor  cu ,,mâncarea şi băutura adevărată” a Trupului şi Sângelui Său, Mântuitorul  îl  povăţuieşte astfel, acesta fiind totodată şi răspunsul la întrebarea noastră despre iconomul înţelept:  ,,  Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va  găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că o  va pune peste toate avuţiile sale.” (Luca 12, 43-44).

Canonul Sfintei împărtăşanii este negreşit un mijloc eficient de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie şi ar trebui să ne bucurăm că îl avem la îndemâna nostra în forma actuală, în limba şi Biserica Română, ca o moştenire preţioasă a Părinţilor noştri duhovniceşti. Rugăciunile Canonului, cele pline de smerită pocăinţă, ne trezesc şi ne conştientizează, ne povăţuiesc. Ele umplu inimile noastre de dorinţe cereşti, ne duc mai aproape de Dumnezeu şi ne pregătesc pentru comuniunea deplină cu El – în Sfânta Euharistie, prin Sfintele Taine. Rugăciunile Canonului Sfintei Împărtăşanii reprezintă pentru noi, prin analogie ,,Vasul cu nard curat, de mare preţ” din Sfintele Evanghelii ( Marcu 14, 3) care înmiresmează sufletele noastre şi le pregătesc a fi locaş vrednic al rămânerii harului Duhului Sfânt.

Vinerea Săptămânii Luminate, 06. Mai, Anno Domini 2016
Mănăstirea Sfintei Muceniţe Paraschevi, Makrades, Corfu, sub ocrotirea Sfântului Ierarh Spiridon


Ieromonah Nectarie (R.)

Capitolul I.

Pregătirea sufletească şi cea trupească pentru primirea Sfintei Împărtăşanii

”Tânjeşte sufletul meu după Domnul şi cu lacrimi îl caut, cum să nu Te caut Doamne dacă Tu primul m-ai căutat şi m-ai iubit”

Sfântul Siluan Athonitul, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”

Omul, de la începuturi a fost creat ca să se bucure de plinătatea vieţii care se află în comuniunea lui cu Dumnezeu, Creatorul şi Părintele său  Cel  din  veşnicie. [14]  Prin  păcatul originar, Adam a părăsit calea pe care îl aşezase Dumnezeu la crearea  lui.  Şi astfel  omul s-a abătut de la ţelul care-i era hărăzit prin însăşi natura sa. [15]

Dumnezeu însă îl caută pe om pe toate cărările  lui ,,căci Fiul omului a  venit să caute şi să  mântuiască pe cel pierdut”- ne înştiinţează  Sfântul Apostol Luca ( Luca, 19.10),  şi că ,,Ochii Domnului supraveghează cărările omului şi vede toţi  paşii lui”  putem afla în  Cartea lui Iov ( Iov,  34,21). Dar,  încetând să mai tindă cu toată fiinţa lui spre Dumnezeu şi să   se mai deschidă cu toate puterile sale harului necreat, şi-a întunecat oglinda sufletului, care a încetat să-L mai oglindească pe Creatorul lui – subliniază cunoscutul teolog Jean-Claude Larchet. [16] Şi pentru că Adam nu s-a mai împărtăşit din Izvorul a toată  desăvârşirea,  virtuţile  i-au slăbit şi a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, pe care începuse s-o înfăptuiască din chiar momentul creării sale. Chipul lui Dumnezeu,  de neşters, există în continuare în omul căzut, [17]  dar nu mai este scos la iveală şi luminat prin legătura omului cu Dumnezeu şi, neajungînd la desăvârşire prin dobândirea asemănării, care este menirea lui cea adevărată, s-a desfigurat [18] şi  s-a întunecat. În vreme ce înaintarea omului spre desăvârşire făcea strălucitor  acest  chip  luminat de Duhul, păcatul l-a întunecat dintr-o dată şi astfel, omul a uitat care este adevărata sa natură, nu îşi mai cunoaşte adevăratul său destin, nu mai ştie care este viaţa sa cea adevărată şi nu mai ştie aproape nimic despre sănătatea sa cea dintâi. Cu toate acestea,  omul nu poate  să nu-L caute pe Dumnezeu, dacă El este Fericirea lui, Sensul şi Viaţa însăşi. [19]

,,Adam, părintele întregii lumi a cunoscut în rai  dulceaţa  iubirii  lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când, pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspinând, în toată  pustia”20  –  ne  spune  Sfântul Siluan Athonitul. Adam plângea îndelung la Porţile Raiului21 când s-a văzut pe sine aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi pe heruvimii cei cu sabie de flacără vâlvâietoare păzind drumul spre pomul vieţii (Geneza 3,24), pe vicleanul şarpe osândit pe viaţă, pământul blestemat să rodească spini şi pălămidă (Geneza 3,18) iar mântuirea încă îndepărtată şi insuficient de clar revelată, printr-un urmaş care se va naşte din sămânţa femeii, ca  să zdrobească capul şarpelui ( Geneza 3, 15).

14 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediţia IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p.352

15 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. în rom. de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p.20

16 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.20

17 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul XXVI. 10, apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.20

18 Sf. Macarie Egipteanul. Omilii duhovniceşti (Col. 111). XXVI. 4. 4; 5,1. apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. în rom. de Marinela Bojin, 2006, p.20

19 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Însemnări duhovniceşti, Ediţia a IV-a revizuită