Un alt exemplu al căderii şi ridicării este acela al proorocului Iezechia, atunci când moartea cea groaznică se apropia de el, iar el căuta din nou mila lui Dumnezeu, cerând iertarea păcatelor de la Domnul, Dumnezeul îndurărilor şi al milostivirii (IV Regi 20, 2-3). Pocăinţa lui sinceră nu a fost respinsă de Dumnezeu.
“În zilele acelea s-a îmbolnăvit Iezechia de moarte şi a venit la el Isaia proorocul, fiul lui Amos, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri!” Atunci s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat Domnului, zicând: „O, Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea feţei Tale cu credinţă şi cu inimă dreaptă şi am făcut cele plăcute în ochii Tăi!” Şi a plâns Iezechia tare (IV Regi 20,1-3).
Pocăinţa şi lacrimile regelui n-au rămas fără răspuns:
”Isaia nu plecase încă din cetate când cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Întoarce-te şi spune-i lui Iezechia, stăpânul poporului Meu: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui David, strămoşul tău: Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale; te vei vindeca şi a treia zi te vei duce în templul Domnului; Şi voi mai adăuga la zilele tale cincisprezece ani şi din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta o voi apăra pentru Mine şi pentru David, robul Meu!” (IV Regi 20, 4-6).
Tot astfel creştinul, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi conştient de râurile sângelui de om curse pe pământ, ştiind bine că n-a luptat permanent sub conducerea lui Moise împotriva păcatelor, nici a lui Iosua pentru a intra în ,,Ţara Făgăduinţei”, nici sub aripa Arhanghelului Mihail – conducătorul oştilor cereşti, ci a mai robit în oastea lui Satan, urâtorul şi ucigătorul omului, nu se amăgeşte că va scăpa prin dreptatea sa cea multă, ci cu multă smerenie şi nădejde se pleacă spre comuniunea epitrahilului şi Euharistiei care îl pot mântui. Creştinul ştie ce este pocăinţa adevărată şi urmeaza căile ei, caută scăpare de putreziciunea trupului şi fiind el, încă de la Botez, înzestrat cu Înţelepciunea Duhului Cincizecimii, caută schimbarea firii sale adamice, prin nădejde davidică şi înţelepciune solomonică – se avântă înspre harul ceresc, şi strigă împreună cu părintele nostru Siluan Athonitul: “ Unde eşti dorirea mea, unde Te-ai ascuns de mine?”, mărturisind împreună cu Parintele Arsenie românul: “cel care nu trăieşte încă de acum Împărăţia cerurilor, să nu nădăjduiască că va intra într-însa nici după moarte”.
“(…)Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5) – ne descoperă Domnul Iisus. “Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, n-are viaţa veşnică”(…), învăţa Domnul, acum două mii de ani, pe ucenicii săi. Cât de înfricoşătoare vor fi sunat, atunci, aceste cuvinte dezvăluite ucenicilor în lume? Că ei inevitabil vor trebui să se hrănească cu trupul şi sângele învăţătorului lor ! Ca vor trebui să mănânce trupul şi sângele lui Mesia ! Noi cei de azi, citim aceste cuvinte înfricoşătoare în Noul Testament, le apreciem ca pe o bogăţie enormă descoperită întâi Bisericii şi apoi lumii, ne punem nădejdea în ele – în cuvintele Domnului nostru cuprinse în Noul Testament – precum savantul în ştiinţa sa, precum ţăranul în ogorul său şi generalul în armata sa; îl adorăm pe Domnul Iisus, Eroul cel Mare, Personajul cel mai minunat din întreaga istorie a omenirii, de la Adam până la ultimul om de pe faţa pământului, şi lucrăm cu “frică şi cutremur” la mântuirea noastră.
Acum, la mai mult de două mii de ani după venirea Mântuitorului în lume, lucrurile au devenit foarte clare, oamenii cucernici s-au umplut de cunoştinţă de la Duhul Sfânt, duhovnicii Bisericii lui Hristos fiind prezenţi, ca îndrumători şi slujitori, peste tot, în oraşele şi satele toate, confuzia rămânând o stare a celui mândru şi leneş, cuprins de patimi şi păcate, căruia i se pare în libertatea lui fals înţeleasă, că ar fi mare lucru de a petrece în împotriviri, a nu asculta, subminând orice autoritate, şi a nu vrea nimic altceva decât împlinirea absolută a propriei voinţe. Omul este şi acum tare la cerbice, asemeni celor din vechime, pe care Moise, alesul lui Dumnezeu, cu greu i-a scăpat de mânia lui Dumnezeu ca să nu moară în pustie. ( Deuteromonul 9, 13-14; I, Corinteni 10, 10)
Dar, comuniunea deplină cu Cerul, cu Preasfânta Treime, cu toţi îngerii şi Sfinţii toţi, cu Maica Domnului, Fecioara Preacurată, rămâne pentru creştini ţinta finală, scopul şi sensul vieţii. Dobândirea Duhului Sfânt se face treptat, iar omul urcă progresiv treptele de la rob, la angajat, până la Fiu, după har. În această evoluţie spirituală el va trebui adesea să contemple „scara din visul lui Iacov” care era ,, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”, şi să urce împreună cu Sfântul Ioan Scărarul cele treizeci-şi-trei de trepte ale ,,Scării raiului”. Mântuirea, nefiind un moment sau o clipă, ci o lucrare permanentă, a omului dispus să înveţe legile vieţii veşnice, tinzând să devină cetăţean al unei noi împărăţii (Matei 3, 2; 4, 17; 5, 3) În această Împărăţie însă nu va intratt nimeni decât prin Sângele Mielului înjunghiat (Apoc. 5, 12). În Împărăţia Cerurilor şi în minunatul oraş al Noului Ierusalim, „ temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, a cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist.” ( Apocalipsa 19, 20) ,,Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” (Apocalipsa 19, 21) Porţile împărăţiei rămân şi azi larg deschise pentru toţi cei care vor să se învrednicească de intrarea într-acolo. În acest mod biblic şi patristic, care niciodată nu este lipsit de nădejdea eshatologică şi bucuria aşteptării Parusiei, vom aborda rugăciunile, pe care le avem cuprinse în forma de azi a Canonului Sfintei Împărtăşanii.
O lucrare teologică care ne vorbeşte deci despre Dumnezeu şi om, despre vremelnicie şi veşnicie; o încercare de a fi în acelaşi timp şi o lucrare liturgică – adică de slujire, care pune Canonul Sfintei Împărăşanii, deşi se săvârşeşte particular, în strânsă relaţie cu cele şapte laude zilnice, şi mai ales cu Sfânta Liturghie în jurul căreia gravitează întreaga viaţă liturgica şi creştină. Aceast mod de viaţă atât de dorită de Domnul nostru, atât de plăcut Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor are neapărat, nevoie de o pregătire, şi aici ne este de ajutor Canonul sau Regula Sfintei Împărtăşanii.
22 Daniil Stoenescu, Episcop-locţiitor al Daciei Felix, Atotprezenţă şi Parusie, Editura Episcopiei Daciei Felix,Vârşeţ, 2009, p.170
23 Arhimandrit Emilianos
Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, traducere
Ierom. Agapie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2011, p.95