Un alt exemplu al căderii şi ridicării este acela al proorocului Iezechia, atunci când moartea cea groaznică se apropia de el, iar el căuta din nou mila lui Dumnezeu, cerând iertarea păcatelor de la Domnul, Dumnezeul îndurărilor şi al milostivirii (IV Regi 20, 2-3). Pocăinţa lui sinceră nu a fost respinsă de Dumnezeu.

“În zilele acelea s-a îmbolnăvit Iezechia de moarte şi a venit la el Isaia proorocul, fiul lui Amos, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Fă testament pentru casa ta, căci nu   te vei mai însănătoşi, ci vei muri!” Atunci s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat Domnului, zicând: „O, Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea feţei  Tale  cu credinţă  şi  cu inimă dreaptă şi am făcut cele plăcute în ochii Tăi!” Şi a plâns Iezechia tare  (IV Regi  20,1-3).

Pocăinţa şi lacrimile regelui n-au rămas fără răspuns:

”Isaia nu plecase încă din cetate când cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Întoarce-te şi spune-i lui Iezechia, stăpânul poporului Meu: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui David,  strămoşul tău: Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale; te vei vindeca şi a    treia zi te vei duce în templul Domnului; Şi voi mai adăuga la  zilele  tale cincisprezece ani şi  din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta  o voi apăra  pentru Mine  şi pentru David, robul Meu!” (IV Regi 20, 4-6).

Tot astfel creştinul, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi conştient  de râurile sângelui de om curse pe pământ, ştiind bine că n-a luptat permanent sub conducerea lui Moise împotriva păcatelor, nici a lui Iosua pentru a intra în ,,Ţara Făgăduinţei”, nici sub aripa Arhanghelului  Mihail – conducătorul oştilor cereşti, ci a mai robit  în oastea lui Satan, urâtorul  şi ucigătorul omului, nu se amăgeşte că va scăpa prin dreptatea sa cea multă, ci cu multă smerenie şi nădejde se pleacă spre comuniunea epitrahilului şi Euharistiei care îl pot mântui. Creştinul ştie ce este pocăinţa adevărată şi urmeaza căile ei, caută scăpare de putreziciunea trupului şi fiind el, încă de la Botez, înzestrat cu Înţelepciunea Duhului Cincizecimii, caută schimbarea firii sale adamice, prin nădejde davidică şi înţelepciune solomonică – se avântă  înspre harul ceresc, şi strigă împreună cu părintele nostru Siluan Athonitul: “ Unde eşti dorirea mea, unde Te-ai ascuns de  mine?”, mărturisind împreună cu Parintele Arsenie românul: “cel  care nu trăieşte încă de acum Împărăţia cerurilor, să nu nădăjduiască că va intra într-însa nici după moarte”.

“(…)Căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5) – ne descoperă Domnul  Iisus. “Cel ce  nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, n-are viaţa  veşnică”(…),  învăţa  Domnul,  acum două mii de ani, pe ucenicii săi. Cât de înfricoşătoare vor fi sunat, atunci, aceste cuvinte dezvăluite ucenicilor în lume? Că ei inevitabil vor trebui să se hrănească cu trupul şi sângele învăţătorului lor ! Ca vor trebui să mănânce trupul şi sângele lui Mesia ! Noi cei de azi, citim aceste cuvinte înfricoşătoare în Noul Testament, le apreciem ca pe o  bogăţie  enormă  descoperită întâi Bisericii şi apoi lumii, ne punem nădejdea în ele – în cuvintele Domnului  nostru cuprinse în Noul Testament – precum savantul în ştiinţa sa, precum ţăranul în ogorul său  şi generalul în armata sa; îl adorăm pe Domnul Iisus, Eroul cel Mare, Personajul cel mai  minunat din întreaga istorie a omenirii, de la Adam până la ultimul om de pe faţa pământului,    şi lucrăm cu “frică şi cutremur” la mântuirea noastră.

Acum, la mai mult de două mii de ani după venirea Mântuitorului în lume, lucrurile au devenit foarte clare, oamenii cucernici s-au umplut de cunoştinţă de la Duhul Sfânt, duhovnicii Bisericii lui Hristos fiind prezenţi, ca îndrumători şi slujitori, peste tot, în oraşele şi satele toate, confuzia rămânând o stare a celui mândru şi leneş, cuprins de patimi şi  păcate, căruia  i se pare în libertatea  lui fals înţeleasă, că ar fi mare lucru de  a petrece în împotriviri, a  nu asculta, subminând orice autoritate, şi a nu vrea nimic altceva decât împlinirea absolută a propriei voinţe. Omul este şi acum tare la cerbice, asemeni celor din vechime, pe care Moise, alesul  lui  Dumnezeu,  cu  greu  i-a  scăpat de  mânia  lui  Dumnezeu ca  să nu  moară  în  pustie. ( Deuteromonul 9, 13-14; I, Corinteni 10, 10)

Dar, comuniunea deplină cu Cerul, cu Preasfânta Treime, cu toţi îngerii şi Sfinţii toţi, cu Maica Domnului, Fecioara Preacurată, rămâne pentru creştini ţinta finală, scopul şi sensul vieţii. Dobândirea Duhului Sfânt se face treptat, iar omul urcă progresiv treptele de la rob, la angajat, până la Fiu, după har. În această evoluţie spirituală el va trebui adesea să contemple „scara din visul lui Iacov” care era ,, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”, şi să urce împreună cu Sfântul Ioan Scărarul cele treizeci-şi-trei de trepte ale ,,Scării raiului”. Mântuirea, nefiind un moment sau o clipă, ci o lucrare permanentă, a omului dispus să înveţe legile vieţii veşnice, tinzând să devină cetăţean al unei noi împărăţii (Matei 3, 2; 4, 17; 5, 3) În această Împărăţie însă nu va intratt nimeni decât prin Sângele Mielului înjunghiat (Apoc. 5, 12). În Împărăţia Cerurilor şi în minunatul oraş al Noului Ierusalim, „ temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, a cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua  de topaz, a  zecea de hrisopras,  a unsprezecea de iachint,  a douăsprezecea de ametist.”      ( Apocalipsa 19, 20) ,,Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din  porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.”  (Apocalipsa 19, 21) Porţile împărăţiei rămân şi azi larg deschise pentru toţi cei care vor să se învrednicească de intrarea într-acolo. În acest mod biblic şi patristic, care  niciodată  nu este  lipsit de nădejdea eshatologică  şi bucuria aşteptării Parusiei,  vom aborda rugăciunile, pe  care  le avem cuprinse în forma de azi a Canonului Sfintei Împărtăşanii.

O lucrare teologică care ne vorbeşte deci despre Dumnezeu şi om, despre vremelnicie şi veşnicie; o încercare de a fi în acelaşi timp şi o lucrare liturgică –  adică  de  slujire, care pune  Canonul Sfintei Împărăşanii, deşi se săvârşeşte particular, în strânsă relaţie    cu cele şapte laude zilnice, şi mai ales cu Sfânta Liturghie în jurul căreia gravitează întreaga  viaţă liturgica şi creştină. Aceast mod de viaţă atât de dorită de Domnul nostru, atât de plăcut Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor are neapărat, nevoie de o pregătire,  şi aici  ne este  de  ajutor Canonul sau Regula Sfintei Împărtăşanii.

22 Daniil Stoenescu, Episcop-locţiitor al Daciei Felix, Atotprezenţă şi Parusie, Editura Episcopiei Daciei Felix,Vârşeţ, 2009, p.170

23 Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, traducere Ierom. Agapie, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2011, p.95