Zi: 18 aprilie 2019

„Cine ne va arăta nouă cele bune?”





Psalmul 4

1.Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele! Întru necaz m-ai desfătat! Milostiveşte-Te spre mine şi ascultă rugăciunea mea.
2.Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?
3.Să ştiţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său; Domnul mă va auzi când voi striga către Dânsul.
4.Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.
5.Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiţi în Domnul.
6.Mulţi zic: „Cine ne va arăta nouă cele bune?” Dar s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!
7.Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin şi de untdelemn ce s-a înmulţit.
8.Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat.

CANONUL SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII STUDIU TEOLOGICO – LITURGIC




Pregătirea din punct de vedere liturgic



„ (…) Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (…)” (Ioan 6, 53-56)

Pregătirea credincioşilor pentru Împărtăşania cu Sfintele Taine ale lui Hristos presupune cea mai serioasă luare aminte şi o lucrare continuă. Scara Sfântului Ioan Scărarul cu capitolele ei, ca şi trepte spre ceruri, chiar dacă nu ne vorbeşte direct despre viaţa liturgică, ne pregăteşte prin întreg conţinutul ei pentru Împărtăşania cu Trupul  şi  Sângele  lui  Hristos, urcând de la o treaptă a despătimirii spre cealaltă, pe scara raiului, de la înţeleaptă împreună-vieţuire creştină cu fraţii, spre mai multa filosofie harică. De la virtuţile începătoare ale ascultării, spre vieţuirea în prezenţa Puterilor Cereşti, cele în dragoste de-Dumnezeu-ascultătoare şi de-comuniune-iubitoare.

Scara Sfântului Ioan ne luminează mintea prin învăţătură  şi  ne  pregăteşte, prin practicarea celor cuprinse în ea, pentru împreună petrecerea cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi. Totodată, de la o treaptă a ei la cealaltă, nimeni nu urcă cu puterile proprii: “(…) căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Omul curăţit de păcatele mari prin Sfântul Botez, şi mai departe prin Sfânta Spovedanie, luminat de învăţăturile Sfântului Ioan Scărarul şi ale părinţilor Filocalici,  se  apropie spre Sfintele Taine ale lui Hristos, împărtăşindu-se, şi de aici din  Izvorul  vieţii,  ia putere mai multă ca prin aceasta să urce mai departe, pe următoarea treaptă a Scării. De la despătimire spre desăvârşirea celor cereşti, şi spre punerea mai multă în practică a învăţăturilor patristice ale filocaliei, precum: isihia, liniştea, trezvia, rugăciunea neîncetată şi trăirea în permanentă amintire de Dumnezeu, prin rugăciunea lui Iisus.

Filocaliile puse la îndemâna creştinului, Scara Sfântului Ioan pusă în atenţia  sa, Patericul sau apoftegmele părinţilor Egiptului şi al Sfântului Munte şi ale celor români, îl învaţă pe fiul credincios al Bisericii cum să se nevoiască, cum să se pocăiască, şi să-şi îndrepte viaţa păcătoasă, spre a ajunge vrednic de comuniune. Comuniunea liturgică a creştinului, ca şi persoană individuală, îl pune în legătură cu întreaga obşte creştină prin Sfânta Liturghie, şi îl împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus. Ca iarăşi cu puterea lui Hristos să facă mai multă nevoință în viaţa sa personală de fiecare zi.

Aşa, de exemplu, creştinul este chemat şi îndemnat de Biserică să stăruiască   în citirea Sfintelor Scripturi ale Noului şi Vechiului Testament. Cu rânduială să-şi împlinească rugăciunile personale, de dimineață şi seară, şi altele rânduite de preot. Monahii în mod  deosebit, împlinesc canonul rugăciunilor de chilie. Preoţii vor sta permanent pregătiți, cu epitrahilul, primind mărturisirile fiilor duhovniceşti, şi dând îndrumările necesare. Toate în Biserică se fac spre împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, iar preoții au grijă ca ele să fie ,, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, iar nu spre judecată sau spre osândă”. [24]

Rugăciunile Sfintei Liturghii reprezintă mijloacele care le stau înainte preoţilor, aşa încât şi pe parcursul desfășurării Sfintei Liturghii, mai mult să-i conștientizeze pe creştini, să-i trezească, să-i facă părtaşi dragostei de Dumnezeu. Astfel, rugăciunile  zise de  preot cu voce tare, ca sa audă întreaga comunitate rugătoare, îi împărtăşesc pe credincioşi de teologia bogată a părinților liturgici. Astfel ei sunt făcuţi şi mai mult părtași ai harului lui Dumnezeu care lucrează puternic în Biserica Sa.

Sfânta Liturghie este deci pentru întreaga noastră Biserică centrul în jurul căruia gravitează întreaga viaţă creştină. Familiile din oraşe şi sate pentru aceasta se pregătesc, familiile sau obştile monahale, din apropiere şi din deșerturile îndepărtate, în aceasta îşi au sensul. În Sfânta Liturghie este prezentă Preasfânta Treime. Domnul slujeşte cu Îngerii şi toţi Sfinţii Săi. Am încercat sa  facem o scurtă explicare a mijloacelor care ne  stau la dispoziţie, dar şi a obligaţiei întregii comunităţi a Bisericii. Ca îndrumători sau cunoscători ai trecutului Bisericii, de la Sfinţii Apostoli, până la Părinţii colivazi şi a prezentei situaţii  în Biserică,  suntem orientaţi spre viitor, spre sensul ultim şi eshatologic al Bisericii lui Hristos. Nu ar mai trebui să punem întrebarea despre vreo deasă sau rară împărtăşanie pentru că lucrurile sunt cunoscute în Soborniceasca noastră Biserică încă de pe vremea Apostolilor. De aceea vrednicii slujitori, păstori chemaţi de Însuşi Domnul Iisus, vor îndemna întreaga Biserică spre o tot mai profundă trăire a Tainei Sfintei Liturghii. Ei vor îndruma spre o tot mai conştientă şi deplină participare la ea,  spre o mai bună cunoaştere a efectelor ei benefice pentru om, –  trup şi suflet,   a dependenţei şi foamei omului, după iubirea nepieritoare şi veşnică a lui Dumnezeu. De asemenea, cum şi când se adapă din aceasta trupul şi sufletul omului, prin harul lui Dumnezeu. Cât de importantă este această participare şi lucrare liturgică a omului şi ce înseamnă totodată decizia de a rămâne departe de Biserică şi de Dumnezeu, precum şi care  sunt  realele  consecinţe.

Mântuitorul ne îndeamnă : „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel  ce  rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face  nimic”(Ioan 15,5) şi „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă  trupul Meu  şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6,53-54).





Sursa: Canonul Sfintei Împărtășanii

„Din experiența Sfinților”


Sfântul Siluan Athonitul „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”


Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aș fi deznădăjduit din pricina mulțimii păcatelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, și el s-a îndrăgostit de El și uită tot ce-i pământesc.

Doamne, smerește inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ție.

înțelegeți, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubește Domnul și cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniți la Mine și vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni și pe pământ și în cer, și veți vedea slava Mea.”

„Acum nu puteți înțelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înțelegeți iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviți, veniți la Mine. Cu dor vă aștept pe voi ca pe niște copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea și voi vă veți bucura și bucuria voastră va fi veșnică.”

Frații mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreției și atotputerniciei Lui, și Domnul însuși învață sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune și smerite și-i dă simțământul prezenței și al apropierii Lui. Și în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri.

Domnul îl iubește pe om și harul Lui va fi în Biserică până în vremea înfricoșatei Judecăți, așa cum a fost în vremurile trecute.

Domnul îl iubește pe om și, deși l-a alcătuit din țărână, l-a împodobit prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul și tot prin Duhul Sfânt este iubit Domnul, dar fără Duhul Sfânt omul nu este decât pământ păcătos.

Domnul își crește copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hrănește cu Preacuratul Lui Trup și Sânge, și toți cei ce urmează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor.

Duhul Sfânt ne-a înrudit cu Domnul și să știi că dacă simți în tine o pace dumnezeiască și o iubire pentru toți oamenii, sufletul tău s-a asemănat Domnului.

Harul dumnezeiesc ne-a învățat aceasta și sufletul știe când se îmbogățește de har; dar când pierde harul, sufletul simte deopotrivă apropierea vrăjmașului.

înainte nu știam aceasta, dar acum, când am pierdut harul, acest lucru mi se face vădit din experiență.

Pentru aceasta, fraților, cu toate puterile voastre păziți pacea dumnezeiască dată nouă în dar și, când cineva ne va supăra, să-l iubim, chiar dacă aceasta nu este ușor, și Domnul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Așa grăiesc Sfinții Părinți, și experiența multor ani arată că osteneala e de neapărată trebuință.

Harul Sfântului Duh face încă de pe pământ pe tot omul asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cine este în Duhul Sfânt, acela e asemenea Domnului încă de pe pământ, dar cine nu se pocăiește și nu crede, acela se aseamănă vrăjmașului.

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Și știi cât de blând și de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelșugarea Sfântului Duh. Așa și Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi.

Domnul ne poruncește să-L iubim din toată inima și din tot sufletul, dar cum e cu putință să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată și cum să învățăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în suflet. Când Domnul îl cercetează, sufletul știe că a fost un Oaspete drag și, când a plecat, atunci sufletul tânjește după El și îl caută cu lacrimi: „Unde ești Tu, lumina mea? Unde ești Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu ești aici și sufletul meu tânjește după Tine, și inima mea e abătută și bolnavă, și nimic nu mă mai veselește, pentru că am întristat pe Domnul și El S-a ascuns de mine”.




Sursa: Sfântul Siluan Athonitul „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”




Sfântul Iustin de la Celie: Biserica Ortodoxa si ecumenismul




SFINTELE FAPTE BUNE


Înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, înainte de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, în lumea noastră pămîntească faptele bune erau niște năluciri ireale, niște năzuințe de neîmplinit, niște idei lipsite de viață. Așa au fost ele în toate religiile necreștine, în toate filosofiile, eticile, sociologiile, culturile, civilizațiile ne-Dumnezeu-omenești. Dumnezeu-Omul Hristos este cea dintîi personificare a tuturor sfintelor fapte bune și prima desăvîrșită înfăptuire a lor pe pămînt. Faptele bune și Domnul Hristos sînt una. Adevărul acesta îl bine- vestește Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos este ființa tuturor faptelor bune.” 34 Numai în lumea noastră pămîntească a dat Domnul Hristos trup faptelor bune, ca și Bisericii. Dar întrucît Domnul Hristos este întreg în Biserică – ea este trupul Lui, iar El este capul ei – drept aceea și toate faptele Lui bune viază în Biserică. și mădularele Bisericii, care viază în ea, viază în aceste sfinte fapte bune și după măsura rîvnei lor ating a lor mîntuire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-dumnezeu-înomenire.

În Biserică, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, Dumnezeu-Omul Hristos Se sălășluiește în noi și trăiește în noi. Prin Sfîntul Botez, omul se în- creștinează, iar după aceea în-creștinează întreaga sa viață, o în-dumnezeu- înomenește prin celelalte sfinte Taine și sfinte fapte bune. Orice sfîntă faptă bună este o nevoință cu foarte multe ramuri. În fruntea sfintelor fapte bune stă credința. Ea este rădăcina și inima tuturor sfintelor fapte bune. Din credință se nasc toate sfintele fapte bune: rugăciunea, dragostea, pocăința, smerenia, postul, blîndețea, milostenia și celelalte. Adevărul acesta îl binevestește Sfîntul Apostol, spunînd creștinilor: Toată silința punînd, adăugați la credința voastră fapta bună – en th pisei hmwn thn arethn (2 Petru 1:5); sau, mai mult: a-tot-fapta bună = Domnul Hristos, fiindcă sînteți datori să mărturisiți prin viața voastră toate faptele bune – ta” areta” – Domnului Hristos (1 Petru 2:9). Fiecare faptă bună este neapărat trebuincioasă omului pentru mîntuire. Ca să atingă mîntuirea, omul are neapărată trebuință a se nevoi și cu nevoința credinței, și cu nevoința dragostei, și cu nevoința rugăciunii, și cu nevoința postului, și cu nevoința fiecărei fapte bune evanghelice. Fără credință nu este mîntuire, căci fără de credință nu este cu putință a bine-plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Deopotrivă însă, nu este cu putință mîntuirea fără dragoste, nici fără rugăciune, nici fără post, nici fără milostenie, nici fără celelalte sfinte fapte bune. Aceasta se vede limpede din Sfînta Evanghelie a Mîntuitorului, pe care El a propovăduit-o atît în persoană, cît și prin sfinții Săi binevestitori: Apostolii și Părinții. Drept aceea, de Dumnezeu înțelepțitul nevoitor ortodox Nichita Stithat, ucenicul Sfîntului Simeon Noul Teolog, bine-vestește în a sa Mărturisire de credință: „Credem și în trebuincioasa viață curată și îmbunătățită, care împreună cu dreapta credință este trebuincioasă mîntuirii.” 35

„Dumnezeu este fapta bună a-tot-desăvîrșită. 36 Aceasta e învățătura apostolească-părintească, aceasta e Predania sfîntă a Bisericii lui Hristos. „Firea Dumnezeiască este izvorul a toată fapta bună.” 37 „Scopul vieții îmbunătățite: asemănarea cu Dumnezeu „.  38 Drept aceea, „în fapta bună este un singur hotar al desăvîrșirii: a nu avea nici un hotar” 39.

Din toate aceste pricini, fără sfintele fapte bune omul nu are mîntuire, în- dumnezeire, în-creștinare, rai, Împărăția cerurilor. Sfintele Taine sînt, fără îndoială, sfinte dogme ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre. Însă și sfintele fapte bune sînt deopotrivă sfinte dogme ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre. Fără Sfîntul Botez nu este mîntuire. Aceasta e o dogmă de neschimbat a mîntuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mîntuitorului. Dar și fără credință, și fără dragoste, nu este mîntuire. Pentru aceea, și credința, și dragostea sînt, de asemenea, dogme de neschimbat ale mîntuirii. Fiecare Sfîntă Taină este o dogmă; și fiecare sfîntă faptă bună evanghelică este o dogmă. Atît Sfintele Taine, cît și sfintele fapte bune alcătuiesc o singură nevoință organică nedespărțită a mîntuirii, nevoința Dumnezeu-omenească a mîntuirii.

Poruncile Domnului din Evanghelie nu sînt altceva decît dogme morale. De pildă: fiecare fericire din Predica de pe Munte este o dogmă. Fără prima fericire, nu este mîntuire, căci fără smerenie nu este mîntuire. La fel: fără rugăciune, fără postire, fără dragoste – nu este mîntuire. Toate acestea sînt dogme etice evanghelice, pururea neapărat trebuincioase, pururea nestrămutate, pururea de datoria tuturor. Fiecare sfîntă faptă bună este o dogmă, o sfîntă dogmă a vieții creștinești. Iar mai înainte de toate – credința lucrătoare prin dragoste (Galateni 5:6). Toate faptele bune = toate poruncile cresc, izvorăsc, înfloresc din credință. Este un adevăr Dumnezeu-omenesc: toate dogmele morale sînt neapărat trebuincioase pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru în-dumnezeu-omenire. Ele și sînt puteri Dumnezeiești harice, de viață făcătoare, prin care omul se mîntuiește, în-dumnezeindu-se cu ajutorul lor. Ele se întăresc și se fac a-tot-puternice cu ajutorul Sfintelor Taine: a pocăinței, a mărturisirii, a Împărtășaniei…

Faptele bune evanghelice sînt sfinte puteri Dumnezeu-omenești ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos și au putere Dumnezeu-omenească. Ca atare, ele sînt în același timp puteri de-dumnezei-făcătoare, în-dumnezeitoare: pe omul creștin îl schimbă la față, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în dumnezeiesc.

Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omenești și toate faptele bune necreștine, fie ele filosofice, religioase, științifice, culturale, civilizatorice, politice. În fiecare faptă bună evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu și omul. Sinergismul Dumnezeu-omenesc, împreună-lucrarea Dumnezeu- omenească, este legea de temelie a tuturor faptelor bune evanghelice. După nemuritoarea bună-vestire a sfîntului Apostol, sîntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu – qeou esmen sunergoi (1 Corinteni 3:9). Libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a ființei omenești asigură omului împreună-lucrarea după chipul Dumnezeiesc cu Dumnezeu. Fiecare nevoință Dumnezeu-omenească este o nevoință harică de bună voie a omului. Cumpăna Dumnezeu-omenească în nevoințele omenești întru faptele bune o păstrează Domnul Iisus Hristos, în calitatea Sa de cap al Bisericii și al tuturor mădularelor ei, în așa fel încît Dumnezeiescul să nu păgubească omenescul, și nici omenescul să nu păgubească Dumnezeiescul.

În nevoința mîntuirii omului, Dumnezeu Se arată, prin puterile mîntuitoare, în Sfintele Taine; iar omul, în nevoința mîntuirii sale, se arată prin sfintele fapte bune. Între sfintele fapte bune, credința este cea dintîi, atît ca obîrșie, cît și ca număr. Din ea iau naștere toate celelalte fapte bune: dragostea, rugăciunea, nădejdea, postirea, smerenia, blîndețea, milostivirea, pocăința și celelalte. În toate le ajută și împreună-lucrează cu ele sfintele puteri Dumnezeiești ale Sfintelor Taine. În nevoința mîntuirii, Sfintele Taine și sfintele fapte bune alcătuiesc un singur întreg Dumnezeu-omenesc. În lucrarea de mîntuire, împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc cu libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului se desfășoară după legile Persoanei Dumnezeu-omenești a lui Hristos, care domnesc și în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, fiind valabile și obligatorii pentru fiecare mădular al Bisericii. Atît harul lui Dumnezeu, cît și libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului sînt deopotrivă lucrătoare. Fiindcă Dumnezeu pe nimeni nu mîntuiește cu de-a sila. Dacă omul nu vrea fapta bună, adică credința și toate celelalte fapte bune, el nu are mîntuire, este mort, este un hoit. De asemenea, dacă nu vrea Sfintele Taine, nu are mîntuire, este mort pentru Dumnezeu, este un hoit. „Nu e a tuturor credința” (2 Tesaloniceni 3:2)

Înțelepciunea rugăciunii Bisericii binevestește fără tăcere: Dumnezeu este „Dumnezeul milei”, „Dumnezeul bunătății”, „Dumnezeul iubirii de oameni”. Pe scurt: Dumnezeu este Dumnezeul a toată fapta bună. Un astfel de Dumnezeu este în realitatea noastră pămîntească, omenească, istorică, numai Dumnezeu- Omul Hristos. El este cu adevărat personificarea, și pilda, și icoana, oricărei fapte bune. Ca dragoste, El este dragostea desăvîrșită; ca bunătate, El este bunătatea desăvîrșită; ca iubire de oameni, El este iubirea de oameni desăvîrșită. Se poate spune cu a-tot-încredințare: Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună. Pe scurt: El este desăvîrșirea Dumnezeu-omenească a oricărei fapte bune. Pentru aceasta, scopul vieții oricărui creștin este a-tot-îmbunătățirea, în-creștinarea, în- dumnezeu-omenirea, în-treimificarea. Da, în-treimificare: fiindcă acolo unde este Fiul, acolo este și Tatăl, acolo este și Duhul Sfînt: Întreaga Dumnezeire în trei Ipostasuri și nedespărțită.

În Dumnezeu-Omul Hristos, fiece faptă bună este și Dumnezeiește desăvîrșită, și pe temei Dumnezeu-omenesc desăvîrșită, și ca atare omul poate ajunge la ea și o poate înfăptui. Omul, fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul lui Hristos, are chiar în această fire a sa semințele cele după chipul lui Hristos ale sfintelor fapte bune Dumnezeiești. Domnul Hristos Dumnezeu, făcîndu-Se om, ne arată în Sine și în viața Sa toate aceste fapte bune în plinătatea și desăvîrșirea lor Dumnezeu-omenească. și fiecare om, dus și călăuzit de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, poate să dezvolte pînă la desăvîrșire faptele bune în firea sa cea după chipul cu Hristos. Dacă omul nu ar fi fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești ar fi fost pentru firea lui nefirești, împotriva firii, impuse în chip mecanic; însă, de vreme ce omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești sînt pentru el și firești, și cu putință de înfăptuit, și cu totul potrivite și firii lui omenești. Dumnezeu, făcîndu-Se om, a arătat ca Dumnezeu-Om, în realitatea noastră pămîntească, pe temei omenește evident și convingător, adevărul acesta: Dumnezeu-Omul este fapta bună = Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună; în El și prin El, omul, ca ființă după chipul lui Dumnezeu, poate – prin osteneala sa cea de bună voie, cu împreună-lucrarea harului Sfintelor Taine – să ajungă la toată fapta bună și să trăiască a-tot-fapta bună. În trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, tot ce este al lui Hristos se face al nostru, prin urmare și fapta bună a Lui, și însăși a-tot-fapta bună. În aceasta stă întreaga morală evanghelică Dumnezeu-omenească, întreaga morală a Bisericii și a mădularelor ei.









34 Oudia gar pantwn aretwn auto” estin o Kurio” hmwn Iisou” Cristo” (Ambigua: PG 91, 1018D)

35 Proekqesi” omologia” kai pistew”, Opuscules et lettres, SC 81, p. 460. 36 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 301A. 37 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De anima et ressurectione, PG 46, 104A. 38 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De beatitudine, PG 44, 1200C. 39 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 300D.

40 Sfîntul Ciprian: „Episcopus est in Ecclesia, et Ecclesia in episcopo”. (Epist. 66: 69). 41 Sfîntul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu: „opou an h Ihsou” Cristo”, ekei h kaqolikh ekklhsia”. Epistola către Smirneni, VIII: 2. 42 Același, Epistola către Tralieni, III.




Sursa: Prof. Dr. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxa si ecumenismul

Bucură-te Sfinte că înțelepciunea ai dorit și cu înțelepciune Hristos te-a dăruit; Minte purtătoare de Dumnezeu, plină de înțelesuri divine

Rezultat imagine pentru sf. nectarie


Slăvita înțelepciune ai căutat-o și ți-ai dorit-o din tinerețile tale, și pe Hristos L-ai rugat cu lacrimi fierbinți ca să te împodobească cu înalta ei frumusețe. Pentru aceea, Sfinte Nectarie, cu credință și plecăciune cânți către Domnul: Aliluia!

Icos 3:

S-a bucurat sufletul tău, ca oarecând al marilor Părinți Vasile și Grigorie, mergând la Atena să dobândești învățătura cea folositoare. Pentru aceea, cu bucurie îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, fiu al luminii celei cerești;
Bucură-te, vlăstar al evlaviei celei îngerești;
Bucură-te, cel ce ai fugit de amăgirile cele lumești;
Bucură-te, că cele îndumnezeitoare n-ai încetat să dorești;
Bucură-te, minte purtătoare de Dumnezeu, plină de înțelesuri dumnezeiești;
Bucură-te, cărbune al Sfântului Duh, foc aprins al cugetării creștine;
Bucură-te, cel ce viață fără de pată ai trăit;
Bucură-te, cel ce înșelăciunea lui Veliar ai zdrobit;
Bucură-te, cel ce iubirii lui Hristos ți-ai deschis ușa sufletului;
Bucură-te, cel în care a înflorit săvârșirea binelui;
Bucură-te, sprijinul cel tare al celor credincioși;
Bucură-te, săgeată de mult plâns pentru cei dușmănoși;
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni.