Sfântul Iustin de la Celie: Biserica Ortodoxa si ecumenismul




SFINTELE FAPTE BUNE


Înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, înainte de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, în lumea noastră pămîntească faptele bune erau niște năluciri ireale, niște năzuințe de neîmplinit, niște idei lipsite de viață. Așa au fost ele în toate religiile necreștine, în toate filosofiile, eticile, sociologiile, culturile, civilizațiile ne-Dumnezeu-omenești. Dumnezeu-Omul Hristos este cea dintîi personificare a tuturor sfintelor fapte bune și prima desăvîrșită înfăptuire a lor pe pămînt. Faptele bune și Domnul Hristos sînt una. Adevărul acesta îl bine- vestește Sfîntul Maxim Mărturisitorul: „Însuși Domnul nostru Iisus Hristos este ființa tuturor faptelor bune.” 34 Numai în lumea noastră pămîntească a dat Domnul Hristos trup faptelor bune, ca și Bisericii. Dar întrucît Domnul Hristos este întreg în Biserică – ea este trupul Lui, iar El este capul ei – drept aceea și toate faptele Lui bune viază în Biserică. și mădularele Bisericii, care viază în ea, viază în aceste sfinte fapte bune și după măsura rîvnei lor ating a lor mîntuire, în-creștinare, în-dumnezeire, în-dumnezeu-înomenire.

În Biserică, prin Sfintele Taine și sfintele fapte bune, Dumnezeu-Omul Hristos Se sălășluiește în noi și trăiește în noi. Prin Sfîntul Botez, omul se în- creștinează, iar după aceea în-creștinează întreaga sa viață, o în-dumnezeu- înomenește prin celelalte sfinte Taine și sfinte fapte bune. Orice sfîntă faptă bună este o nevoință cu foarte multe ramuri. În fruntea sfintelor fapte bune stă credința. Ea este rădăcina și inima tuturor sfintelor fapte bune. Din credință se nasc toate sfintele fapte bune: rugăciunea, dragostea, pocăința, smerenia, postul, blîndețea, milostenia și celelalte. Adevărul acesta îl binevestește Sfîntul Apostol, spunînd creștinilor: Toată silința punînd, adăugați la credința voastră fapta bună – en th pisei hmwn thn arethn (2 Petru 1:5); sau, mai mult: a-tot-fapta bună = Domnul Hristos, fiindcă sînteți datori să mărturisiți prin viața voastră toate faptele bune – ta” areta” – Domnului Hristos (1 Petru 2:9). Fiecare faptă bună este neapărat trebuincioasă omului pentru mîntuire. Ca să atingă mîntuirea, omul are neapărată trebuință a se nevoi și cu nevoința credinței, și cu nevoința dragostei, și cu nevoința rugăciunii, și cu nevoința postului, și cu nevoința fiecărei fapte bune evanghelice. Fără credință nu este mîntuire, căci fără de credință nu este cu putință a bine-plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Deopotrivă însă, nu este cu putință mîntuirea fără dragoste, nici fără rugăciune, nici fără post, nici fără milostenie, nici fără celelalte sfinte fapte bune. Aceasta se vede limpede din Sfînta Evanghelie a Mîntuitorului, pe care El a propovăduit-o atît în persoană, cît și prin sfinții Săi binevestitori: Apostolii și Părinții. Drept aceea, de Dumnezeu înțelepțitul nevoitor ortodox Nichita Stithat, ucenicul Sfîntului Simeon Noul Teolog, bine-vestește în a sa Mărturisire de credință: „Credem și în trebuincioasa viață curată și îmbunătățită, care împreună cu dreapta credință este trebuincioasă mîntuirii.” 35

„Dumnezeu este fapta bună a-tot-desăvîrșită. 36 Aceasta e învățătura apostolească-părintească, aceasta e Predania sfîntă a Bisericii lui Hristos. „Firea Dumnezeiască este izvorul a toată fapta bună.” 37 „Scopul vieții îmbunătățite: asemănarea cu Dumnezeu „.  38 Drept aceea, „în fapta bună este un singur hotar al desăvîrșirii: a nu avea nici un hotar” 39.

Din toate aceste pricini, fără sfintele fapte bune omul nu are mîntuire, în- dumnezeire, în-creștinare, rai, Împărăția cerurilor. Sfintele Taine sînt, fără îndoială, sfinte dogme ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre. Însă și sfintele fapte bune sînt deopotrivă sfinte dogme ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre. Fără Sfîntul Botez nu este mîntuire. Aceasta e o dogmă de neschimbat a mîntuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mîntuitorului. Dar și fără credință, și fără dragoste, nu este mîntuire. Pentru aceea, și credința, și dragostea sînt, de asemenea, dogme de neschimbat ale mîntuirii. Fiecare Sfîntă Taină este o dogmă; și fiecare sfîntă faptă bună evanghelică este o dogmă. Atît Sfintele Taine, cît și sfintele fapte bune alcătuiesc o singură nevoință organică nedespărțită a mîntuirii, nevoința Dumnezeu-omenească a mîntuirii.

Poruncile Domnului din Evanghelie nu sînt altceva decît dogme morale. De pildă: fiecare fericire din Predica de pe Munte este o dogmă. Fără prima fericire, nu este mîntuire, căci fără smerenie nu este mîntuire. La fel: fără rugăciune, fără postire, fără dragoste – nu este mîntuire. Toate acestea sînt dogme etice evanghelice, pururea neapărat trebuincioase, pururea nestrămutate, pururea de datoria tuturor. Fiecare sfîntă faptă bună este o dogmă, o sfîntă dogmă a vieții creștinești. Iar mai înainte de toate – credința lucrătoare prin dragoste (Galateni 5:6). Toate faptele bune = toate poruncile cresc, izvorăsc, înfloresc din credință. Este un adevăr Dumnezeu-omenesc: toate dogmele morale sînt neapărat trebuincioase pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru în-dumnezeu-omenire. Ele și sînt puteri Dumnezeiești harice, de viață făcătoare, prin care omul se mîntuiește, în-dumnezeindu-se cu ajutorul lor. Ele se întăresc și se fac a-tot-puternice cu ajutorul Sfintelor Taine: a pocăinței, a mărturisirii, a Împărtășaniei…

Faptele bune evanghelice sînt sfinte puteri Dumnezeu-omenești ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos și au putere Dumnezeu-omenească. Ca atare, ele sînt în același timp puteri de-dumnezei-făcătoare, în-dumnezeitoare: pe omul creștin îl schimbă la față, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în dumnezeiesc.

Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omenești și toate faptele bune necreștine, fie ele filosofice, religioase, științifice, culturale, civilizatorice, politice. În fiecare faptă bună evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu și omul. Sinergismul Dumnezeu-omenesc, împreună-lucrarea Dumnezeu- omenească, este legea de temelie a tuturor faptelor bune evanghelice. După nemuritoarea bună-vestire a sfîntului Apostol, sîntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu – qeou esmen sunergoi (1 Corinteni 3:9). Libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a ființei omenești asigură omului împreună-lucrarea după chipul Dumnezeiesc cu Dumnezeu. Fiecare nevoință Dumnezeu-omenească este o nevoință harică de bună voie a omului. Cumpăna Dumnezeu-omenească în nevoințele omenești întru faptele bune o păstrează Domnul Iisus Hristos, în calitatea Sa de cap al Bisericii și al tuturor mădularelor ei, în așa fel încît Dumnezeiescul să nu păgubească omenescul, și nici omenescul să nu păgubească Dumnezeiescul.

În nevoința mîntuirii omului, Dumnezeu Se arată, prin puterile mîntuitoare, în Sfintele Taine; iar omul, în nevoința mîntuirii sale, se arată prin sfintele fapte bune. Între sfintele fapte bune, credința este cea dintîi, atît ca obîrșie, cît și ca număr. Din ea iau naștere toate celelalte fapte bune: dragostea, rugăciunea, nădejdea, postirea, smerenia, blîndețea, milostivirea, pocăința și celelalte. În toate le ajută și împreună-lucrează cu ele sfintele puteri Dumnezeiești ale Sfintelor Taine. În nevoința mîntuirii, Sfintele Taine și sfintele fapte bune alcătuiesc un singur întreg Dumnezeu-omenesc. În lucrarea de mîntuire, împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc cu libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului se desfășoară după legile Persoanei Dumnezeu-omenești a lui Hristos, care domnesc și în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, fiind valabile și obligatorii pentru fiecare mădular al Bisericii. Atît harul lui Dumnezeu, cît și libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului sînt deopotrivă lucrătoare. Fiindcă Dumnezeu pe nimeni nu mîntuiește cu de-a sila. Dacă omul nu vrea fapta bună, adică credința și toate celelalte fapte bune, el nu are mîntuire, este mort, este un hoit. De asemenea, dacă nu vrea Sfintele Taine, nu are mîntuire, este mort pentru Dumnezeu, este un hoit. „Nu e a tuturor credința” (2 Tesaloniceni 3:2)

Înțelepciunea rugăciunii Bisericii binevestește fără tăcere: Dumnezeu este „Dumnezeul milei”, „Dumnezeul bunătății”, „Dumnezeul iubirii de oameni”. Pe scurt: Dumnezeu este Dumnezeul a toată fapta bună. Un astfel de Dumnezeu este în realitatea noastră pămîntească, omenească, istorică, numai Dumnezeu- Omul Hristos. El este cu adevărat personificarea, și pilda, și icoana, oricărei fapte bune. Ca dragoste, El este dragostea desăvîrșită; ca bunătate, El este bunătatea desăvîrșită; ca iubire de oameni, El este iubirea de oameni desăvîrșită. Se poate spune cu a-tot-încredințare: Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună. Pe scurt: El este desăvîrșirea Dumnezeu-omenească a oricărei fapte bune. Pentru aceasta, scopul vieții oricărui creștin este a-tot-îmbunătățirea, în-creștinarea, în- dumnezeu-omenirea, în-treimificarea. Da, în-treimificare: fiindcă acolo unde este Fiul, acolo este și Tatăl, acolo este și Duhul Sfînt: Întreaga Dumnezeire în trei Ipostasuri și nedespărțită.

În Dumnezeu-Omul Hristos, fiece faptă bună este și Dumnezeiește desăvîrșită, și pe temei Dumnezeu-omenesc desăvîrșită, și ca atare omul poate ajunge la ea și o poate înfăptui. Omul, fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul lui Hristos, are chiar în această fire a sa semințele cele după chipul lui Hristos ale sfintelor fapte bune Dumnezeiești. Domnul Hristos Dumnezeu, făcîndu-Se om, ne arată în Sine și în viața Sa toate aceste fapte bune în plinătatea și desăvîrșirea lor Dumnezeu-omenească. și fiecare om, dus și călăuzit de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, poate să dezvolte pînă la desăvîrșire faptele bune în firea sa cea după chipul cu Hristos. Dacă omul nu ar fi fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești ar fi fost pentru firea lui nefirești, împotriva firii, impuse în chip mecanic; însă, de vreme ce omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeiești sînt pentru el și firești, și cu putință de înfăptuit, și cu totul potrivite și firii lui omenești. Dumnezeu, făcîndu-Se om, a arătat ca Dumnezeu-Om, în realitatea noastră pămîntească, pe temei omenește evident și convingător, adevărul acesta: Dumnezeu-Omul este fapta bună = Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună; în El și prin El, omul, ca ființă după chipul lui Dumnezeu, poate – prin osteneala sa cea de bună voie, cu împreună-lucrarea harului Sfintelor Taine – să ajungă la toată fapta bună și să trăiască a-tot-fapta bună. În trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, tot ce este al lui Hristos se face al nostru, prin urmare și fapta bună a Lui, și însăși a-tot-fapta bună. În aceasta stă întreaga morală evanghelică Dumnezeu-omenească, întreaga morală a Bisericii și a mădularelor ei.









34 Oudia gar pantwn aretwn auto” estin o Kurio” hmwn Iisou” Cristo” (Ambigua: PG 91, 1018D)

35 Proekqesi” omologia” kai pistew”, Opuscules et lettres, SC 81, p. 460. 36 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 301A. 37 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De anima et ressurectione, PG 46, 104A. 38 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De beatitudine, PG 44, 1200C. 39 Sfîntul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 300D.

40 Sfîntul Ciprian: „Episcopus est in Ecclesia, et Ecclesia in episcopo”. (Epist. 66: 69). 41 Sfîntul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu: „opou an h Ihsou” Cristo”, ekei h kaqolikh ekklhsia”. Epistola către Smirneni, VIII: 2. 42 Același, Epistola către Tralieni, III.




Sursa: Prof. Dr. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxa si ecumenismul

Lasă un răspuns