Spiritual life

„Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”




Tu Te-ai îndurat de mine și mi-ai arătat Fața Ta și acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, și în nimic nu-și găsește odihnă, nici ziua nici noaptea, și plânge ca un copil ce și-a pierdut mama.

Dar și copilul își uită mama, și mama își uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Așa este atras sufletul meu spre Tine și tânjește după Tine și nu mai vrea să vadă frumusețea acestei lumi.

Când sufletul cunoaște în Duhul Sfânt pe Maica Domnului, când în Duhul Sfânt el se face rudenie cu apostolii, prorocii, sfințiții ierarhi, cuvioșii și cu toți sfinții și drepții, atunci el este atras nestăvilit în această altă lume și nu se poate opri, ci tânjește, se chinuie, plânge și nu se poate smulge din rugăciune, și chiar dacă trupul e neputincios și vrea să se întindă pe pat, chiar și atunci când este întins pe el, sufletul lui se avântă spre Domnul și în împărăția sfinților.

Bătrânețea a venit, trupul a slăbit și vrea să se întindă pe pat, dar duhul nu stă întins – el se avântă spre Dumnezeu, Tatăl său, rudenia lui cerească. El ne-a făcut rudenii ale Sale prin Preacuratul Lui Trup și Sânge și prin Duhul Sfânt; ne-a dat să cunoaștem ce anume e viața veșnică, în parte știm: Duhul Sfânt e viața veșnică. Sufletul trăiește în iubirea lui Dumnezeu, în smerenia și blândețea Duhului Sfânt. Dar Duhului Sfânt trebuie să-l dăm un loc mai mare în sufletul nostru, ca El să fie viu întru el și sufletul să-L simtă pipăit.

Cine rămâne pe pământ prin Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu, acela va fi și sus împreună cu Domnul, căci iubirea nu poate să piară. Dar să nu ne amăgim în gânduri deștepte, să ne smerim pe noi înșine după cuvântul Domnului: „Fiți ca și copiii, căci a lor este împărăția lui Dumnezeu” [Mt 18,3]

Vai mie, căci după ce am cunoscut pe DomnuLprin Duhul Sfânt, îl pierd și nu pot să-L am în deplinătate, deși văd mila lui Dumnezeu cu mine.

Domnul ne iubește atât de mult, încât noi înșine nu ne putem iubi pe noi înșine așa; dar când sufletul e în întristare, el crede că Dumnezeu 1 -a uitat și că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, și atunci suferă și se chinuie.

Dar nu este așa, fraților. Domnul ne iubește fără sfârșit, ne dă harul Duhului Sfânt și ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire șinedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de» îndată ce ne smerim, întristările noastre iau sfârșit, căci pentru smerenia lui Duhul lui Dumnezeu dă de știre sufletului că se mântuiește.



Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei

Lasă un răspuns