Spiritual life

„Filocalia”



M-am gândit să citim împreună puțin din Filocalii.
Cum știm Filocaliile sunt texte ale mai multor Sfinți Părinți care au fost în timp adunate la un loc și numite Filocalia sau iubirea de bine, de frumos. Sunt 12 Volume în limba română și noi vom începe să citim câte puțin despre rugăciune de la un Sfânt din volumul 7.


Cuvînt despre rugăciune  

Al lui Nichifor din singurătate



   Cei ce sînteţi stăpîniţi de dorul de a avea parte de mărita, dumnezeiasca şi luminoasa arătare a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos ; cei ce voiţi să primiţi în simţirea inimii focul cel mai presus de ceruri ; cei ce vă sîrguiţi să ajungeţi cu cercarea şi cu simţirea la împăcarea cu Dumnezeu ; cei ce aţi lăsat toate ale lumii, ca să aflaţi şi să agonisiţi comoara cea ascunsă în ţarina inimilor voastre; cei ce voiţi să vă aprindeţi încă de aici cu lumină candela sufletelor şi aţi lepădat toate cele de aici ; cei ce întru cunoştinţă şi cercare voiţi să cunoaşteţi şi să primiţi Împărăţia cerurilor, aflătoare în lăuntrul vostru — veniţi să vă arăt ştiinţa vieţuirii paşnice sau cereşti, sau mai bine zis metoda care duce pe lucrătorul ei, fără osteneală şi fără multă sudoare, la limanul nepătimirii. Ε o metodă care nu se lasă speriată de nici o amăgire sau înfricoşare din partea dracilor, înfricoşîndu-se numai atunci cînd petrecem afară de viaţa pe care v-o înfăţişez, depărtaţi de ea prin neascultare. Aşa s-a întîmplat odinioară cu Adam, care, neavînd grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a stricăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el. Deci întoarceţi-vă, sau, mai drept vorbind, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine, lepădînd cu totul sfatul şarpelui şi umblarea după cele ce ne trag în jos. Căci nu putem ajunge la împăcarea şi la familiarizarea cu Dumnezeu, pînă ce nu ne întoarcem, sau mai bine zis pînă ce nu intrăm în noi înşine, pe cît ne este cu putinţă. Ceea ce e minunat este că, desfăcîndu-ne de rătăcirea prin lume şi de frica de şarpe, ne alipim strîns de Împărăţia cerurilor aflătoare în lăuntrul nostru. De aceea vieţuirea călugărească s-a numit arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, pentru că ea nu ne pricinuieşte ceva asemănător lucrurilor acestora stricăcioase, în care ne înfundăm, mutîndu-ne mintea la ele de la cele mai înalte, ci ne făgăduieşte bunătăţi străine şi tainice «pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. II, 9). De aceea, «lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, a stăpîniilor şi a căpeteniilor întunericului veacului acestuia» (Efes. VI, 12). Dacă deci veacul de acum este întuneric, să fugim de el. Să fugim cu gîndul, ca să nu fie nimic comun între noi şi satana, duşmanul lui Dumnezeu. Căci cel ce vrea să se împrietenească cu el, se face duşman al lui Dumnezeu, iar celui ce s-a făcut duşman al lui Dumnezeu cine îi va ajuta ? De aceea să urmăm pilda părinţilor noştri şi să căutăm comoara din lăuntrul inimilor noastre, ca şi ei. Iar aflînd-o pe aceasta, să o ţinem cu tărie, lucrînd-o şi în acelaşi timp păzind-o. Căci spre aceasta am fost rînduiţi de la început. Iar dacă vreun alt Nicodim s-ar arăta nedumerit de acestea, zicînd în duh de împotrivire : «Cum poate cineva intrînd în inimă să lucreze sau să rămînă acolo ?», cum a zis acela către Mîntuitorul : «Cum poate cineva să intre în pîntecele maicii sale a doua oară şi să se nască, bătrîn fiind ?» (Ioan III, 4), va auzi şi el că «Duhul suflă unde voieşte» (Ioan III, 8). Dacă ne îndoim cu necredinţă de faptele vieţii lucrătoare, cum ne vor veni cele ale vederii ? Căci făptuirea este treaptă spre contemplaţie (spre vederea sufletească). Dar fiindcă fără dovezi scrise nu poate fi încredinţat de aceasta cel ce se îndoieşte, să înşirăm în acest Cuvînt vieţile sfinţilor şi cele puse de ei în scris, spre folosul multora, ca încredinţîndu-se prin aceasta, să-l apere de toată îndoiala. Deci începînd Cuvîntul de la părintele nostru cel mare, să adăugăm culegeri din cuvintele şi faptele celor următori, pe cît ne este cu putinţă, spre adeverire. Din viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie Mergînd odată la ava Antonie doi fraţi şi lipsindu-le lor apa pe drum, unul a murit, iar celălalt urma să moară. Deci nemaiputînd să meargă, zăcea şi el pe pămînt, aşteptînd să moară. În acest timp Antonie, şezînd în munte, strigă doi monahi ce se întîmplau să fie acolo şi le zise : «Luaţi degrabă un ulcior de apă şi alergaţi pe drumul spre Egipt ; că dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celălalt e pe cale să moară, de nu vă grăbiţi. Aceasta mi s-a arătat în vreme ce mă rugam». Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zăcînd mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviorat cu apă şi l-au dus la bătrîn, care se afla la cale de o zi. Dacă ar întreba cineva, pentru ce nu a grăit înainte de a muri celălalt, nu ar face bine. Căci nu era a lui Antonie hotărîrea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotărît despre acela şi tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta că, şezînd în munte, avea inima veghind şi că Domnul i-a arătat pe acela de departe. Vezi că din pricina trezviei inimii Antonie s-a făcut văzător de Dumnezeu şi înainte-văzător ? Căci de fapt Dumnezeu se arată minţii în inimă, la început curăţind pe cel care-L iubeşte, cum zice Ioan Scărarul, ca un foc, apoi umplîndu-i mintea de strălucire ca o lumină şi dîndu-i formă dumnezeiască.

Dar să trecem la cei următori

[data viitoare]

Sursa: Filocalia volumul VII, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae



[7] Dumnezeu se arat ă minţii sau puterii noastre de sesizare duhovnicească a prezenţii Lui numai cînd aceasta este adunat ă înlăuntrul inimii, adică în intimitatea ultimă a fiinţei umane, care are totodată un caracter emoţional, o capacitate şi o pornire iubitoare. Arătare a aceasta a lui Dumnezeu e o supremă lumină, e evidenţa supremei realităţi, oare e totodată suportul propriei noastre existenţe. Mintea ia atunci forma nehotărnicită a lui Dumnezeu şi capăt ă lumina evidenţei proprii asemenea celei a evidenţei lui Dumnezeu. Lumina sau evidenţa aceasta se întinde peste toate. De aceea sfîntul Antonie poate vede a prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi călători. Pentru aceasta mintea trebuie să fie curăţită de păcate, adică de tot ce o închide faţă de Dumnezeu şi de zidirea Lui universală, într-un gînd limitat, de care s-a alipit în mod pătimaş. In concluzia ce o scoate din întîmplarea aceasta din viaţa sfîntului Antonie, ca şi în concluziile din vieţile sau sfaturile celorlalţi părinţi, Nichifor ţine să accentueze importanţa concentrării minţii în adîncul fiinţei sau al inimii credinciosului, odată cu oprirea activităţii simţurilor îndreptată spre cele din afară. In vederea interioară pe care o cîştigă mintea astfel, i se descoperă chiar cele din afară, care sînt de folos celui ce se nevoieşte sau altora. 

One Comment

Lasă un răspuns