Nichifor din Singurătate





În numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a zis: „Fara de Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5), chemându-L pe el ca ajutor si împreuna-lucrator, voi încerca sa va arat ce este pe El ca ajutor si împreuna-lucrator, voi încerca sa va arat ce este luarea-aminte si cum se poate dobândi ea, cu voia lui Dumnezeu.

Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinti, este supravegherea mintii; altii, paza mintii; altii, iarasi, trezvia; altii, linistea mintala si altii, alt fel. Dar toate acestea arata unul si acelasi lucru. Gândeste si despre acestea, asa cum ai gândi când ar spune unul „pâine”, altul „bucata”, altul „îmbucatura”. Dar ce este luarea-aminte si care sunt însusirile ei, afla acum cu de-amanuntul. Luarea-aminte este semnul pocaintei nestirbite; luarea-aminte este reînsanatosirea sufletului, ura lumii, întoarcerea la Dumnezeu; luarea-aminte este desfiintarea pacatului si recâstigarea virtutii; luarea-aminte este încredintarea neîndoielnica a iertarii pacatelor; luarea-aminte este începutul vederii (al contemplatiei), mai bine zis este temelia contemplatiei, caci prin ea, aplecându-Se, Dumnezeu Se arata mintii; luarea-aminte este netulburarea mintii, sau mai bine zis oprirea ei, daruita sufletului prin mila lui Dumnezeu; luarea-aminte este înlaturarea gândurilor, palatul amintirii lui Dumnezeu, vistieria rabdarii necazurilor ce ne vin asupra; luarea-aminte este pricinuitoarea credintei, nadejdii si dragostei. Caci de n-ar crede cineva, n-ar primi necazurile ce vin din afara. Si daca n-ar primi cu bucurie necazurile, n-ar zice Domnului : „Sprijinitor al meu esti si loc de scapare” (Psalm XC, 2). Si daca n-ar face pe Cel preaînalt loc de scapare, nu si-ar umple inima de dragostea Lui. Drept aceea, rodul acesta care este cel mai mare dintre cele mai mari si-l însusesc cei mai multi sau toti, cu deosebire prin învatatura. Caci sunt rari cei ce deprind luarea-aminte fara sa fie învatati prin silinta trairii sau prin caldura credintei, dobândita de la Dumnezeu. Iar ceea ce e rar nu e lege. De aceea trebuie cautat un povatuitor neînselator, ca din învatatura si pilda aceluia sa învatam cele ce cad la dreapta si la stânga atentiei, adica ceea ce e prea putin si ceea ce e prea mult, care vin de la cel rau, de care a patimit el însusi, fiind ispitit. Scotându-le pe acestea la iveala, el ne arata în chip neîndoielnic calea duhovniceasca si asa o vom strabate cu usurinta. Iar de nu este povatuitor trebuie ajutat cu osteneala. Si de nu se gaseste, chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului si cu lacrimi si rugându-L întru saracie, fa ce-ti spun:(Urmeaza metoda lui Nichifor. Adunarea mintii în inima si întâlnirea ei statornica cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continua, sau prin rugaciunea neîncetata, am vazut-o recomandata si practicata de toti sfintii amintiti de Nichifor în introducerea metodei sale si pentru ea se pot invoca si multe alte exemple si texte din parintii duhovnicesti anteriori. Ceea ce aduce nou în metoda sa Nichifor este un mod mai precis în care mintea poate fi adunata si tinuta în inima odata cu rostirea neîncetata a rugaciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit în esenta ei o practica generala în secolul XIV între monahii zisi isihasti si daca nu metoda însasi, cel putin rugaciunea neîncetata a lui Iisus, adica partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generala prin monahii rasariteni, în tot timpul de atunci încoace. Practica uzitata de cel dintâi consta pâna azi într-o anumita asociere a celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. Odata cu inspirarea aerului se spun cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar o data cu expirarea se spun cuvintele: „miluieste-ma pe mine pacatosul”. Ceea ce a adus nou Nichifor ca metoda de adunare a mintii în inima a fost tocmai aceasta îmbinare a actului de trimitere a mintii la inima odata cu aerul; dar el nu vorbeste si de îmbinarea celor doua parti ale rugaciunii lui Iisus cu inspirarea si expirarea aerului. El vorbeste numai de o continua trimitere a mintii la inima o data (împreuna) cu inspirarea continuu repetata si cu repetarea rugaciunii neîncetate. Propriu-zis el recomanda folosirea respiratiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a mentine mintea neîncetat în inima si de a rosti neîncetat rugaciunea lui Iisus. Mintea e mentinuta mereu în inima si rugaciunea la fel, numai întrucât nu se uita de a face mereu efortul concentrarii ei în inima si efortul de a repeta mereu rugaciunea. Nichifor spune ca prin aceasta mintea e obisnuita „sa nu iasa repede din inima”. Mintea nu ramâne fixata în inima în mod static si nici rugaciunea. Persistarea mintii si a rugaciunii în inima e un fapt neîntrerupt, dar în acelasi timp un fapt viu, dinamic, un fapt de vointa de a repeta adunarea ei în inima si repetarea rugaciunii. La urma urmelor si cu aerul se întâmpla acelasi lucru: el e mereu în inima, adica nu iese total de acolo, dar e si trimis mereu acolo. Sfântul Grigorie Palama aduce în plus explicarea ca ceea ce se trimite în inima nu e mintea ca esenta, ci lucrarea ei (Al doilea cuvânt din triada I si II contra lui Varlaam). Iar în practica monahala generalizata, de asemenea, iesirea aerului din piept nu înseamna si iesirea rugaciunii lui Iisus, ci numai mutarea atentiei de la o parte a ei la alta. Propriu-zis inspirarea si expirarea aerului formeaza un întreg dual, între ale carui parti nu se produce nici o separare, nici o întrerupere. Dar daca mintea trebuie sa ramâna mereu în inima si rugaciunea lui Iisus la fel, de ce mai recomanda Nichifor în metoda sa trimiterea mintii în inima odata cu inspirarea aerului? De ce recomanda adica un lucru care a scandalizat pa Varlaam si pe alti adversari ai sihastrilor? Acesti adversari nu au înteles ca e vorba nu de o legare a trimiterii mintii la inima de inspirarea aerului, ci de folosire a ritmicitatii inspiratiei aerului ca o ocazie pentru ritmicitatea neîntrerupta a efortului de mentinere a mintii sau a atentiei în inima si odata cu aceasta în pomenirea lui Dumnezeu. Ritmicitatea neîntrerupta a respiratiei este un mijloc sau un prilej de reînnoire neîncetata a amintirii lui Dumnezeu si prin aceasta de adunare a gândului de la cele dinafara la cele din launtru, iar prin aceasta de evitare a oricarei întreruperi în gândirea îndreptata spre Dumnezeu. Un teolog occidental, Herrigel, într-una din cartile sale, spune acelasi lucru când declara ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru orice noua respiratie, ca am mai putut, sau mai putem respira odata, deci mai putem prelungi înca o clipa viata noastra. Isihie Sinaitul, traitor în secolul IV, spusese: „Uneste cu rasuflarea narii trezvia si numele lui Iisus, sau gândul neuitat la moarte, si smerenie. Caci amândoua sunt de mare folos”. S-ar putea spune ca avem aici o paralela între un act corporal si unul spiritual: inspirarea aerului si trimiterea în launtru a mintii. E o paralela în care un act de gândire voluntar se repeta paralel cu savârsirea involuntara a unui act de repetitie neîntrerupta, luând prilej de la savârsirea regulata a acestuia, dar nu este numai o paralela. Respiratia este un act care întretine nu numai viata trupului ca o unitate separata de suflet si de gândire, ci da putinta si vietii spirituale. Este un act care conditioneaza viata totala a fiintei umane, care face posibila gândirea. Ca atare gândirea este legata de respiratie si de aceea poate face din inspiratie un act constient. Aceasta înseamna pe de o parte ca inima prin care se întretine viata corpului, datorita aerului inspirat si expirat, întretine si cugetarea; iar cugetarea, la rândul ei, poate face respiratia constienta, o poate patrunde, o poate face sa nu fie straina nici o clipa de constiinta. În aceasta poate sa constea unul din aspectele strânsei legaturi dintre inima si minte. Când mintea se împrastie în gânduri variate, nu mai e unita constient, nu mai este unita constient cu respiratia si cu inima, ca centru al vietii întretinut ca respiratie, adica nu le mai spiritualizeaza pe acestea. În acest caz pierde si mintea, pierde si inima. Când mintea, adica gândirea ei, se concentreaza în inima prin ritmicitatea respiratiei, amândoua câstiga: respiratia ritmica (si bataia inimii am putea zice), aduce aminte cugetarii sa pomeneasca pe Dumnezeu, iar, pomenirea lui Dumnezeu repetata ritmic odata cu respiratia, tine atenta gândirea la respiratie si la inima si le încadreaza pe acestea în constiinta ocupata cu pomenirea lui Dumnezeu, le sfinteste.




Lasă un răspuns