Nichifor din singurătate

mai 20, 2019 Spiritual life

Nichifor din singurătate

Filocalia vol. 7



Varlaam a fost sustinatorul unui spiritualism abstract, dezlegat de trup, si prin aceasta a contribuit la formarea unei atitudini neîntelegatoare a efortului de spiritualizare sau de sfintire a trupului, devenita proprie Occidentului. În Rasarit, în afara de Evagrie, este greu de gasit vreun parinte care n-ar fi urmarit sfintirea fiintei totale a credinciosului si care n-ar fi cerut, de aceea, unirea mintii cu inima. E drept ca unii parinti vorbind de adunarea mintii în inima, spun totodata ca prin aceasta mintea se aduna în ea însasi. Dar prin aceasta ei înteleg inima ca centru al întregii vieti, deci si al cugetarii.

Poate în acest sens socoteau unii, cum spunea Palama, ca vehicul al cugetarii punctul cel mai din mijloc si cel mai curatit al duhului sufletesc, în vreme ce altii asezau întelegerea în encefal. Si poate asa trebuie sa întelegem adeziunea lui Palama la prima opinie. Noi înca, desi nu socotim sufletul înauntru ca într-un vas, fiindca e netrupesc, nici în afara, fiindca este unit cu trupul, totusi stim sigur ca puterea noastra cugetatoare sta în inima ca într-un organ. Caci chiar în acest loc, Palama spune totodata ca cugetarea are inima nu ca organul exclusiv, ci ca primul organ si aceasta întrucât inima este punctul cel mai central al duhului sufletesc, deci un fel de centru al vietii sufletului care întretine si trupul. Deci nu este la el opozitie fata de opinia altor parinti, ca mintea este si în creier. El nu separa strict între creier si inima ca loc al sufletului si recunoaste inimii rolul de centru vital si ca atare de centru sufletesc, de care cugetarea nu poate fi despartita. Legând cugetarea mai strâns de centrul vital al fiintei umane, isihastii dadeau posibilitatea rugaciunii, care tine si de cugetare, sa influenteze si trupul. Astfel s-a evitat intelectualismul fara influenta asupra trupului, asa cum s-a dezvoltat în Apus.

Nichifor spune însa ca cugetarea este în piept. Vasile de la Poiana Marului, staret traitor în Ţara Româneasca în secolul XVII, va spune la fel. Dar se pare ca prin aceasta ei nu se deosebesc prea mult de opinia celor ce sustineau ca si cugetarea îsi are sediul în inima. Dar prin precizarea ca ea este în piept parca ar vrea sa arate ca ea este în centrul fiintei, unde se unesc cugetarea si simtirea. Nichifor, spunând ca mintea adunându-se în inima este ca barbatul care revine acasa dintr-o calatorie, vrea sa spuna ca inima nu este un loc strain pentru minte, ar mintea poate sa si calatoreasca. Însa deplin fericita se simte numai când revine în inima, sau acasa. Mintea în sens de pura cugetare nu este minte întreaga si nici inima în sens de pur izvor al sentimentelor sau al vitalitatii nu e inima întreaga. Plasarea cugetarii în inima sau în piept nu înseamna însa ca mintea ca izvor al cugetarii exclusive nu e în creier.

În orice caz, cugetarea fiind încadrata în viata integrala a fiintei umane, deci în fundamentul ei care este inima, trebuie sa se întipareasca cu constiinta ei în toate actele trupului, dar cu o constiinta preocupata permanent de amintirea lui Dumnezeu. Atunci însusi actul respiratiei este imprimat de amintirea lui Dumnezeu, cum poate fi imprimata îngenunchierea, ca si orice fapta si cuvânt. Asa se sfinteste tot trupul si toate actele lui, toata viata care e întretinuta de inima si izvoraste din ea, pentru ca s-a sfintit cugetarea însasi care prin pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu s-a adâncit în intimitatea fiintei umane si a imprimat amintirea lui Dumnezeu în izvorul vietii integrale a ei. În felul acesta nu mai apare fara sens faptul ca Nichifor Monahul vorbeste despre importanta respiratiei ca act de întretinere a inimii, si prin ea a vietii, si de trebuinta de a lega actul concentrarii mintii în inima de acest ritm al respiratiei. Cugetarea devine prin aceasta constienta de respiratie ca o conditie a vietii totale a subiectului ei si de faptul ca ea trebuie sa o sfinteasca pe aceasta si sa se sfinteasca prin ea însasi prin pomenirea numelui lui Dumnezeu, sau sa se sfinteasca inima, ca fundament al vietii. Cugetarea, devenind constienta de acest fundament al vietii, va deveni constienta ca nu e de la sine, ci are ca fundament ultim, corespunzator lui, pe Dumnezeu. Inima celui ce se roaga neîncetat va deveni transparenta. Pentru Dumnezeu, sau cer al lui Dumnezeu, sau locul lui Dumnezeu, cum zic unii parinti.

Legatura aceasta strânsa dintre gândirea plina de pomenirea lui Dumnezeu si actele trupesti, în primul rând al respiratiei, o va socoti Sfântul Grigorie Palama o legatura simbolica, dat fiind ca simbolul este ceva în acelasi timp deosebit de ceea ce simbolizeaza si unit cu el. respiratia, îngenunchierea, semnul crucii, cuvântul curat, devin simboluri ale vietii spirituale. Desigur, când aceste acte sunt savârsite fara pomenirea lui Dumnezeu, ele nu se sfintesc, ele îsi slabesc caracterul de simboluri. Palama zice: „Unii ca acestia vor numi om cu sufletul în buric pe cel ce zice: Legea lui Dumnezeu în mijlocul pântecelui meu (Psalmi 39, 8) si pe cel ce zice catre Dumnezeu: ŤPântecele meu va rasuna ca o chitara si cele din launtru ale mele ca un zid de arama pe care l-ai înnoit (Isaia 16, 11) cum vor calomnia pe toti cei ce exprima si numesc prin simboluri cele ale lumii gândite, cele dumnezeiesti si duhovnicesti”.

Iar daca alte organe ale trupului se pot bucura de lucrarea lui Dumnezeu în ele, deci pot fi simboluri, cum n-ar putea fi cu mult mai mult inima, centru vital al fiintei umane?

Mai e de remarcat ca traducerea neogreaca a metodei atribuite lui Simeon publicata în Filocalia greaca, nu cuprinde recomandarea îndreptarii privirii în pântece. Forma aceasta a textului trimite poate la unele manuscrise care nu cuprindeau acest amanunt. În plus, trebuie tinut seama de faptul ca în practica generala a monahismului rasaritean de dupa acel timp, niciodata nu s-a folosit rugaciunea lui Iisus dupa aceasta metoda, decât poate cu totul exceptional de vreun calugar nepriceput.

Dintr-o practica cu totul rara din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea ca isihastii îsi închipuiau ca sufletul se afla în buric si-i eticheta cu numele de omfalopsichi. Palama respinge cu indignare acest nume si afirmatia ca isihastii ar fi avut o asemenea credinta. Niscai cazuri exceptionale ale unei astfel de practici, care au putut dura si dupa aceea, sau faptul rarei ei existente în secolul XIV l-a facut si pe Vasile de la Poiana Marului sa combata în secolul XVIII, credinta unora ca inima s-ar fi aflat în mijlocul pântecelui. De altfel, pâna de curând exista în popor parerea ca inima este în pântece.






Sursa: Filocalia.ro





Lasă un răspuns