Spiritual life

Nichifor din Singurătate

„Filocalia”




Dintr-o practica cu totul rara din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea ca isihastii îsi închipuiau ca sufletul se afla în buric si-i eticheta cu numele de omfalopsichi. Palama respinge cu indignare acest nume si afirmatia ca isihastii ar fi avut o asemenea credinta. Niscai cazuri exceptionale ale unei astfel de practici, care au putut dura si dupa aceea, sau faptul rarei ei existente în secolul XIV l-a facut si pe Vasile de la Poiana Marului sa combata în secolul XVIII, credinta unora ca inima s-ar fi aflat în mijlocul pântecelui. De altfel, pâna de curând exista în popor parerea ca inima este în pântece.

Mai existau printre monahi si unii care îsi faceau o regula proprie pentru a pute tine rugaciunea neîncetata. Grigorie Sinaitul dezaproba aceasta idioritmie. O astfel de idioritmie a putut fi si întoarcerea privirii în mijlocul pântecelui.

În forma care cuprinde amanuntul întoarcerii privarii spre mijlocul pântecelui, metoda atribuita Sfântului Simeon a fost publicata de J. Hausherr, dar e curios ca privind acest text, se constata în el o contrazicere: pe de o parte se cere ca privirea sa fie îndreptata spre ombilic, ca imediat dupa aceea sa se adauge: „pentru ca sa se caute cu mintea interiorul si sa se gaseasca locul inimii”. S-ar parea ca prima recomandare este interpolata. Caci nu este firesc ca prin privirea spre ombilic sa se mai caute pe urma locul inimii. Si aceasta recomandare este logica, prin faptul ca nu se cere de la început unde sa se caute cu privirea. În acest text se spune direct: „aduna-ti mintea de la tot ce e trecator si desert si apleaca-ti partea de jos a fetei, sau barbia spre piept, ca în acest fel sa iei aminte la sinea ta cu mintea si cu ochii tai; si tine-ti putin respiratia ca sa ai acolo si mintea si sa afli locul unde este inima ta si acolo sa fie cu totul si mintea ta.”

Cel mai interesant amanunt pozitiv, adaugat în aceasta metoda, este recomandarea raririi inspiratiei si expiratiei, pentru a nu respira prea comod. Acest amanunt a avut o oarecare aplicare practica la unii monahi. Dar aceasta nu înseamna altceva decât o anumita ritmicizare negrabita a respiratiei, pentru a nu se produce în mod neregulat, inegal, caci aceasta tulbura ritmicitatea pomenirii lui Dumnezeu, sau ar fi expresia unor stari inegale, nelinistite, speriate, confuze, mânioase, pasionale, în suflet.

Într-o forma putin deosebita apare metoda acestei rugaciuni în scrisul ramas de la Grigorie Sinaitul. Ea se resimte si de metoda lui Nichifor si de detaliul raririi respiratiei din forma ei de sub numele lui Simeon Noul Teolog. El întemeiaza rarirea respiratiei pe motiv ca iesirea aerului de la inima întuneca mintea despartind-o de inima odata cu expirarea, sau rapeste cugetarea spre alte gânduri. El a observat poate faptul ca expirarea aerului produce oarece slabire a concentrarii mintii, o relaxare a atentiei. Dar amanuntul cel mai important si cel mai pretios în forma în care metoda ne-a ramas de la Grigorie Sinaitul este recomandarea de a uni cugetarea când cu prima jumatate a rugaciunii lui Iisus, când cu a doua jumatate. În aceasta recomandare s-ar putea implica poate unirea primei jumatati a rugaciunii cu inspirarea aerului si a celei de-a doua jumatati cu respirarea aerului. Dar el nu o spune aceasta explicit. El cere, dimpotriva, sa se repete de mai multe ori prima jumatate si iarasi de mai multe ori a doua jumatate, ca sa nu se mute usor cugetarea de la o jumatate la alta.

Stii ca rasuflarea pe care o rasuflam este aerul acesta. Si îl respiram nu pentru altceva, ci pentru inima, caci ea este o pricina a vietii si a caldurii trupului. Deci inima trage aerul ca sa-si împinga caldura ei afara prin expirare, iar ei sa-si procure o temperatura mai buna. Iar pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitor al ei, este plamânul, care fiind zidit de Facator fara desime, ca niste foi, primeste si scoate usor continutul sau. Astfel inima, tragând prin aerul respirat racoarea la sine si împingând de la sine caldura, pazeste fara abatere rânduiala pentru care a fost zidita spre sustinerea vietii. Tu deci sezând si adunându-ti mintea, împinge-o si sileste-o pe calea narilor pe care intra aerul în inima, sa coboare împreuna cu aerul respirat în inima. Si intrând acolo, nu-ti vor mai fi fara veselie si fara bucurie cele de dupa aceea. Si precum un barbat oarecare fiind plecat în calatorie departe de casa sa, când se întoarce nu mai stie ce sa faca de bucurie ca s-a învrednicit a se întâlni cu copiii si cu nevasta, asa si mintea când se întâlneste cu sufletul se umple de o bucurie si veselie de negrait. Drept aceea, frate, obisnuieste-ti mintea sa nu iasa degraba de acolo. Caci la început este nepasatoare poate, din pricina închiderii înauntru si a strâmtorarii, dar dupa ce se obisnuieste, nu-i mai plac ratacirile în afara pentru ca „Împaratia Cerurilor este în launtru vostru” (Luca XII, 21). Pe aceasta privind-o acolo si cerând-o prin rugaciune curata, toate cele din afara le socoteste urâte si neplacute.

Daca deci, cum s-a zis, poti intra de la prima încercare în locul inimii pe care ti l-am aratat, multumeste lui Dumnezeu, si slaveste-L, salta si te tine de lucrarea aceasta pururi. Aceasta te va învata pe tine cele ce nu le stii. Dar cunoaste ca ajungând mintea acolo, nu trebuie sa taca si sa stea dupa aceea degeaba, ci sa aiba ca lucru si îndeletnicire neîncetata rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Sa nu conteneasca niciodata din aceasta, caci astfel, tinând mintea neîmprastiata, o face sa nu poata fi prinsa si atinsa de momelile vrajmasului si o ridica la dragostea si dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar daca, ostenindu-te mult, o, frate, nu poti totusi intra în partile inimii, precum ti-am aratat, fa ceea ce-ti spun si cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauti. Stii ca partea cugetatoare a fiecarui om este în piept, caci în launtrul pieptului, tacând noi cu buzele, vorbim, ne sfatuim cu noi însine, dam curs rugaciunilor, psalmilor si altora. Da-i deci acestei cugetari, departând de la ea orice gând – si aceasta o poti daca vrei – da-i deci pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” si sileste-te ca în loc de orice alt gând sa strigi pururi în launtru aceste cuvinte. Iar tinând aceasta mai multa vreme, si se va deschide astfel si intrarea inimii, precum ti-am scris, fara nici o îndoiala, cum am cunoscut si noi prin cercare. Îti va veni atunci împreuna cu luarea-aminte mult dorita si placuta, si toata ceata virtutilor: dragostea, bucuria, pacea si celelalte.




Sursa: Filocalia.ro

Lasă un răspuns