Zi: 22 mai 2019

Teolipt mitropolitul Filadelfiei

Să citim puțin de la un mitropolit care ne învață cum să scăpăm de urât și să ajungem la iubirea de frumos [filocalic]
ierom. Nectarie


Lume nu e numită aici realitatea celor din afară, ci o stare lăuntrică de alipire pătimaşă la lucrurile supuse simţurilor şi la trup. Monahul le foloseşte pe acestea într-o mare libertate şi detaşare spirituală. De aceea le foloseşte în limitele strict necesare vieţii pământeşti, neavând nimic, deşi toate sânt în stăpânirea lor (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapădă de lume numai în sensul că nu se alipeşte ei ca singurei sau ultimei realităţi. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, întrucât monahul ştie că în Hristos are asigurată o viaţă netrecătoare şi infinit mai bogată decât cea pe care i-o poate da lumea. În sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea întru cunoştinţa adevărului. Cel ce se dezlipeşte de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat mărgăritarul de mult preţ, infinit mai preţios decât toată lumea şi decât orice avuţie. Dar în Hristos lumea nu e pur şi simplu negată, ci regăsită în strălucirea ei adevărată, care îi vine din El.

Ascultă ce-ţi spune David: Pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie (Psalm XC, 8). Şi dacă ţi-ai ales viaţa după Hristos, cea plină de asprimi, nu vor veni la tine relele din viţa lumească; nu se va ţine de tine, care ţi-ai ales să te pocăieşti, dragostea de bani, desfătarea, cinstirea, podoaba, neînfrânarea simţurilor; nu vor stărui înaintea ta înălţările nelegiuite ale cugetului, robia minţii, nestatornicia gândurilor şi orice altă rătăcire şi zăpăceală de bună voie; nici dragostea de părinţi, de fraţi, de prieteni, de rudenii, nu te va mai întâmpina pe tine; nu se va mai sălăşlui în tine nici dorul de întâlniri şi de convorbiri fără rost şi fără trebuinţă. De vei iubi dezlipirea lăuntrică de acest trup şi suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tău şi săgeata întristării nu va mai răni inima ta, nici nu vai mai posomorî faţa ta. Căci cei ce s-au desfăcut de obişnuinţa plăcerii şi-au lepădat împătimirea faţă de toate cele spuse, au tocit acele întristări. Fiindcă Hristos se arată sufletului care se nevoieşte şi toarnă în inimă bucurie negrăită, iar bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile lumii.

Precum te-ai însingurat cu trupul, lepădând până şi gândurile lucrurilor, precum ţi-ai schimbat portul, depărtează şi vorbele şi pe cei ce-ţi sunt aproape după neam. Căci de nu vei scăpa de împrăştierea în cele dinafară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din lăuntru. Şi de nu vei birui pe cei ce te războiesc în cele văzute, nu vei răpune pe viclenii cei nevăzuţi. (Făcând pe om să se împrăştie în cele din afară, duşmanul pune stăpânire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere călugărul trebuie să fie atent mereu la cele ce se petrec în lăuntrul său, ferindu-se de a se pierde în tot felul de gânduri necuvenite, provocate de lucrurile şi de împrejurările din afară, sau de amintiri ale unor lucruri şi împrejurări necuvenite.)

Iar când vei face să înceteze împrăştierile din afară şi vei părăsi gândurile din lăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele Duhului; şi în loc de obişnuinţa cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtuţii; în loc de vorbele deşarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit de meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare. Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului.

Vânturile ridică valurile mării şi dacă nu încetează vânturile, nu se domolesc valurile şi nu se linişteşte marea. La fel duhurile răutăţii răscolesc în sufletul celui neatent amintirea părinţilor, a fraţilor, a rudeniilor, a celor apropiaţi, a ospeţelor, a serbărilor, a teatrelor şi a tuturor celorlalte închipuiri ale plăcerii şi poruncesc vederii, limbii şi trupului întâlnirea cu ele. Prin aceasta şi ceasul de faţă se topeşte în deşert şi cel care va veni, când vei petrece singur în chilie, se va risipi în amintirile celor văzute şi grăite. Şi aşa viaţa monahului trece fără folos în ocupaţiile lumeşti, care-şi sapă amintirile lor în cugetare, precum picioarele omului, urmele în zăpada pe care o calcă.

Dacă dăm fiarelor mâncare, când le vom omorî pe ele? Şi dacă petrecem în lucruri şi gânduri de ale dragostei şi obişnuinţei neraţionale, când vom omorî cugetul trupesc? Când vom trăi viaţa cea după Hristos pe care am făgăduit-o? Urma picioarelor în zăpadă se şterge când răsare soarele sau dispare când se varsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea şi de faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos, Care răsare din inimă prin rugăciune, şi de ploaia lacrimilor din umilinţă. Deci monahul care nu lucrează potrivit raţiunii, când va şterge închipuirile de mai înainte din cugetare? Fapta virtuţilor se întipăreşte în trup, când vei părăsi obişnuinţa lumească, iar amintirile bune şi cuvintele dumnezeieşti se întipăresc în suflet când vei şterge prin rugăciuni neîntrerupte ce se deapănă în cugetare, cu umilinţă fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Căci lumina amintirii credinţei în Dumnezeu şi zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile păcătoase. (Aici Teolipt vorbeşte nu de o singură rugăciune neîncetată, ci de rugăciuni neîntrerupte. Dar poate fi vorba de aceeaşi rugăciune neîncetată. El cere din nou ca rugăciunea să se facă cu simţirea fierbinte a umilinţei sau a străpungerii inimii. Numai în acest caz cuvintele rugăciunii sau alte cuvinte dumnezeieşti şi amintirile lor şi ale înţelesurilor lor se vor întipări prin repetiţie, în mod lucrător, în sufletul înmuiat de ele şi de umilinţa care le însoţeşte, după ce vor fi şters amintirile de caracter ispititor ale faptelor păcătoase de mai înainte. Cugetarea nu poate fi neutră şi statică. În ele se întipăresc cuvintele şi amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forţa lor care o mişcă în direcţia corespunzătoare lor. Una din aceste două categorii şterge cealaltă categorie. Dar desigur că, până la predominarea deplină a uneia din cele două categorii, are loc o mişcare contradictorie, o sfâşiere în suflet. Când cuvintele dumnezeieşti şi înţelesurile lor se întipăresc în mod exclusiv în inima înmuiată sau zdrobită de umilinţă şi de iubirea lui Dumnezeu, şi prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumină clară opusă întunericului în care orbecăie plină de amintirile ispititoare ale păcatelor, îşi face loc în ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, după explicările lui Teolipt o lumină a cunoaşterii teoretice, ci a simţirii evidente şi iubitoare a prezenţei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumină e un orizont al comuniunii cu Hristos, în care inima a intrat ieşind din îngustimea închisorii în limitele eu-lui propriu, e un orizont al vieţii, al curăţiei, al bucuriei, al păcii.)




Hristos a Înviat d-na O.


Cred că ar trebui să vorbiți cu ei, să vă ajute să depășiți, sau ce ar fi necesar de făcut că nu se cade mie să dezleg evenimentele legate de părintele C. și de stareță.

Depășirea patimilor se face prin informare și citire continuă, prin rugăciune și îndrăgirea a ceva mai important decât ceea ce ai, ce te chinuie, ce te ține.

Dacă ar fi după părerea mea, dacă ar fi după dorința mea și dacă ați iubi și dvs. ceea ce iubesc eu, atunci ar urma citirea textelor teologice și filocalice și schimbarea plăcerii de țigară cu pregustarea admirabilei eternității care izvorăște din Sfântul Potir pe care nici aurul nu reușește să-o reprezinte la măsura adecvată. Dacă potirul ar fi de cristal sau diamant și atunci încă nu ne apropiem, prin toate ele pământului, la măsura cerului și darului.

Dacă s-ar putea să înlocuiți gustul fumului cu gustul spiritual al permanentei împărtășanii.

Scriu zilnic pe blogul meu despre Canonul Sfintei Împărtășanii, nu pentru specialiști în domeniu, că ei au materiale cu date mai exacte, ci pentru cititorul creștin dornic să se înalțe zburând pe aripile teologiei înspre înălțimi părăsind pământul înainte de moarte. Deci, cel ce vrea să nu mai moară trebuie să învețe să zboare pe aripile Harului.

Voi încerca să vă ajut prin rugăciune.
Fiți bine.

Domnul să vă binecuvânteze,
Ierom. Nectarie (R.)


Cred despre viața creștină că este o artă. Permiteți să-o comparăm cu muzica, de exemplu. Ca să fi creștin trebuie să fi dispus a fi „Artist”. Să ai gust de frumos, să-și dezvolți talentele [și nu exista om să nu aibă talente] să dorești ceea ce este netrecător, frumos, valoros, ce are sens divin în sine. Ca artist în domeniul muzicii ești atent la ceea ce prezinți, și mai mult la ceea ce compui. Alegi instrumente de calitate, de preferat acustice, care pot cât mai frumos să producă sunete naturale. Așa este și a fi creștin, alegi cuvintele, preferi ceea ce te ajuta și ce îi ajută pe alții, preferi cuvinte înălțătoare, cuvinte și sensuri teologice, vezi viața și o trăiești în lumină celor viitoare care au să se întâmple.
Ispite, încercări? Normal că sunt, dar artistul alege modul de abordare, el este comuniune și prietenie cu alți artiști ca și el, prieteni și frați, cu care împreună lucrând, viața trebuie să devină asemănătoare celorlalte obiecte & realități create de Marele Artist – Dominus Deus Artifex Suprema

Și iarăși, privind spre creație, vezi o pasăre și te miri de felul ei artistic de viețuire și glăsuire, un apus de soare, și te odihnești în frumusețea culorilor liniștitoare ce apar pe scenă îmbrăcate într-o realitate mistică.


Bună dimineața



Oamenii se bucură de un cuvânt frumos și de speranță. De o speranță că totul va fi mai bine. Înseamnă că toți, întregul popor de la Adam încoace, ne dăm seamă că ar trebui să fie altcumva.

Ce spunem noi creștinii? Noi dăm mărturie că : Hristos a Înviat!
Știm noi asta? Învățați de Apostoli, alții și din experiență, știm.
Dar, dăm noi speranță lumii? Nu, nu dăm. Dumnezeu anunță ce are de gând să facă. De aceea am fost noi învățați să ne salutăm cu – Hristos a Înviat!
Când auzim că Hristos a Înviat în trecut asta înseamnă ceva pentru viitor.