Zi: 23 mai 2019

Despre necesitatea citirii

Una dintre principalele intenții și meniri a acestui blog este să vă facă cunoscuți autori sfinți, ale căror cărți trebuie găsite și citite în întregime.
Ele se pot găsi online și citi dar creștinul bun are acasă biblioteca sa, locul cu cărți alese pe care le citește și le recitește…

Altfel, fără citire, viața duhovnicească nu merge, au spus-o mari părinți.

Fiți bine.

Înțelepciune se numește dacă cineva știe să-și salveze viața de moartea păcatelor și să caute viață în Dumnezeu


„Fiul meu; păzeşte spusele mele…” – Pildele lui Solomon, cap. 7


1.            Fiul meu; păzeşte spusele mele şi îndrumările mele ascunde-le la tine.
2.            Păstrează sfaturile mele ca să rămâi în viaţă şi orânduielile mele ca lumina ochilor tăi.
3.            Leagă-le pe degetele tale, scrie-le pe tabla inimii tale!
4.            Spune înţelepciunii: „Tu eşti sora mea!”, şi numeşte priceperea prietena ta,
5.            Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.
6.            Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii,
7.            Şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.
8.            El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei.
9.            Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii.
10.          Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă;
11.          Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;
12.          Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ.
13.          Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise:
14.          „Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele;
15.          Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit.
16.          Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt,
17.          Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon.
18.          Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,
19.          Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,
20.          Luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!”
21.          Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;
22.          El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană,
23.          Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că acolo îşi sfârşeşte viaţa.
24.          Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele!
25.          Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei,
26.          Căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât.
27.          Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii.


Sfântul Siluan Athonitul: Între iadul deznădejdii și iadul smereniei





Duhul Sfanț se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă își iubește copilul și-i este milă de el, tot așa și Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povățuiește și ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cine iubește pe vrăjmași va cunoaște degrabă pe Domnul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubește, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuși și pe alții și nu cunoaște pe Domnul.

Sufletul care iubește pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârșesc după cărți. Dacă biserica și cărțile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând și oriunde cu tine. în biserici se săvârșesc dumnezeieștile slujbe și viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, și pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toți.

Mulți se roagă cu buzele și le place să se roage după cărți, și acesta e un lucru bun, iar Domnul primește rugăciunea și-i miluiește. Dar dacă cineva se roagă Domnului și se gândește la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n- o ascultă.

Cine se roagă din obișnuință, în acela nu sunt schimbări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmașul, o luptă cu sine însuși, cu patimile, o luptă cu oamenii și în toate acestea trebuie să fie curajos.

Cere sfat celor experimentați, dacă-i găsești, și roagă cu smerenie pe Domnul, și pentru smerenia ta Domnul îți va da înțelegere.

Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag și liniștit; dar odinioară nu știam dacă rugăciunea mea era primită sau nu la Domnul, și după ce anume poate fi recunoscut acest lucru.

A A întristările și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage. Intr-o zi vine la mine în magazie un soldat; se ducea la Salonic. Sufletul meu l-a îndrăgit și i-am spus: „Roagă-te Domnului ca întristările să ți se împuțineze!” Dar el mi-a zis: „Știu să mă rog. Am învățat în război, când eram pe front. L-am rugat cu tărie pe Domnul să mă lase în viață. Gloanțele plouau, obuzele explodau și puțini au scăpat cu viață. Am luat parte la multe lupte, și Domnul m-a păzit”, în acest timp mi-a arătat cum se ruga și după mișcarea trupului său se vedea limpede că era cu totul cufundat în Dumnezeu.

Multora le place să citească cărți bune, și acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citește cărți proaste sau gazete e lovit de foame sufletească; sufletul lui flămânzește pentru că hrana sufletului și desfătările lui sunt în Dumnezeu. în Dumnezeu e și viață, și bucurie, și veselie, și Domnul ne iubește nespus, și această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.

Dacă mintea ta vrea să se roage în inimă și nu poate, atunci rostește rugăciunea cu buzele și ține-ți mintea în cuvintele rugăciunii, cum spune Scara. Cu timpul Domnul îți va da rugăciunea inimii fără gânduri și te vei ruga cu ușurință. Unii și-au vătămat inima, pentru că și-au silit mintea să lucreze rugăciunea în inimă și de aceea n-au mai putut-o rosti nici măcar cu buzele. Tu însă cunoști rânduiala vieții duhovnicești: darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit și ascultător. Celui ascultător și înfrânat în toate – în hrană, cuvinte și mișcări – Domnul însuși îi va da rugăciunea și ea se va săvârși cu ușurință în inimă.

Rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deșarte și neînffânare. Cine iubește pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua și noaptea, pentru că nici un lucru nu te poate împiedica să iubești pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul și lumea nu-i împiedica, deși ei își aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea și propovăduiau. E adevărat că Sfântului Arsenie cel Mare i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar și în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învață să ne rugăm pentru oameni și pentru lumea întreagă.

A In lumea aceasta fiecare își are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învățător, dar Domnul îi iubește pe toți, și cine iubește mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul [Mt 22, 37], Dar cum poți să-L iubești fără să te rogi? De aceea, mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

Când iubești pe cineva, vrei să te gândești la el, să vorbești despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul sufletul îl iubește ca pe Tatăl și Ziditorul lui și stă înaintea Lui cu frică și iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaște ca pe un Tată; El este foarte milostiv și harul Său e mai dulce decât toate.

Și eu am cunoscut că e ușor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. în mila Sa Domnul ne iubește și ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim și să-I mulțumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubește Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaște sufletul ce se roagă.

Unii zic că de la rugăciune vine înșelarea. E o greșeală însă. înșelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toți sfinții s- au rugat mult și îndeamnă și pe alții la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dumnezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare și tot lucrul bun. Cine vorbește împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul și cât de mult ne iubește. De la Dumnezeu nu vine ceva rău. Toți Sfinții s-au rugat neîncetat; ei nu rămâneau nici o secundă fără rugăciune.

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul și iubirea față de Dumnezeu, și atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi și-și agonisește smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său și el se roagă pentru vrăjmași ca pentru sine însuși și se roagă cu lacrimi fierbinți pentru întreaga lume.



Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul „între iadul deznădejdii și iadul smereniei”

Despre prietenie




Sfântul Nectarie de Eghina

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.

Prietenia este mai puternica decat iubirea nascuta din inru­dire, fiindca iubirea din inrudire este rodul necesi­tatii, pe cand prietenia apartine liberei alegeri. Prietenia impune evlavia fata de cele pe care prietenii le considera a fi sfinte, curatie in modul de vietuire, integritate in ceea ce priveste deprinderile morale, fidelitate in caracter, statornicie in decizii, sinceritate in cuvinte, indrazneala in sustinerea a ceea ce este corect si folositor si in a spune adevarul. Prietenia este sustinatoarea pe pamant a bunastarii si fericirii a doi oameni buni, pentru ca prietenia nu poate sa se nasca prin firea ei decat intre oameni buni. Platon spune:

Prietenia este armonia in cuget, cat priveste rele bune si drepte, alegerea aceluiasi mod de viata, a aceluiasi fel de gandire in ceea ce priveste optiuni­le [de viata] si faptele, unirea in cuget in ceea ce priveste impreuna-vietuirea in respect, partasia atat la bine, cat si la rau“.

Exista trei feluri de prietenie: in acord cu virtu­tea, din interes si din obisnuinta, dar cea mai buna este cea in acord cu virtutea; pentru ca cea mai sta­tornica iubire este cea intemeiata pe virtute.

Chipul prietenului

Prietenul este un om bun, cu suflet sanatos, care cugeta cele drepte, fiind iubitor de virtute, integru in ce priveste deprinderile sale morale, fidel iubirii, sincer in cuvinte, statornic sufleteste, sfetnic vrednic, curajos, iubitor de adevar si dreptate. Prietenul, este asemenea [in toate] celui cu care se afla intr-o legatura de prietenie; socoteste ca bucuria prietenu­lui este si bucuria sa, iar tristetea acestuia este propria sa tristete; avand o sensibilitate deosebita, sim­te starea de spirit a prietenului si indura, la randul sau, ceea ce patimeste acesta; pricepe inainte ca prietenul sa-i faca marturisirea si alearga in ajutorul lui inainte ca acesta sa-l roage; se ofera fara preget spre a-l ajuta in lucrurile lui si-l sprijina atunci cand este in primejdie. Prietenii prietenului sau sunt si prietenii lui, iar dusmanii acestuia sunt si dusma­nii lui; sare in apararea prietenului sau si se pune in pericol pentru el. In trupul lui se afla salasluindu-se sufletul prietenului sau. Este un sfetnic bun, spune intotdeauna ceea ce este folositor si se ingrijeste de cinstea si renumele prietenului; cele pe care priete­nul lui le socoteste sfinte sunt sfinte si pentru el si respecta cele pe care prietenul sau le socoteste a fi vrednice de cinste. Prietenul adevarat este un acoperamant puternic, si cel care-l afla, afla o comoara. Prietenul este cel mai de pret dintre toate. Prie­tenul adevarat este bogatie nepretuita, mai de cinste decat oricare dintre cele ce pot fi dobandite; nu exista masura pentru frumusetea lui. Prietenul, atat in necazuri, cat si in imprejurarile fericite ale celui care-i este prieten, ramane acelasi. Prietenul adeva­rat aduce lauda celor vrednice de lauda si le acuza cu indrazneala pe cele de necinste.

Euripide spune:

Prietenii nu au nimic exclusiv al lor – cei care au ajuns sa fie [prieteni] cu adevarat -, ci toate lucrurile le sunt comune. Nimic nu este mai bun decat un prieten sincer. Sfatul lui este mai puternic decat un medicament, vindecand sufletul ranit si inima intristata a prietenului; cuivintele sale sunt remedii datatoare de viata. Prietenul cel bun poate sa faca bine atat sufletului, cat si trupului prietenului sau. Prietenul bun si-a pus sinele pentru toate cate lipsesc celui pe care-l socoteste prieten, si atunci cand i se face bine, arata recunostinta, iar cand [celalalt] greseste, incearca sa indrepte deplin [greseala]. Prietenul ajunge sa fie cugetul, simtirea si ochiul celui socotit prieten.Prietenul este perso­nificarea virtutii. Nu este cu putinta ca cel care este prieten sa fie rau“.

Sfantul Grigorie Teologul spu­ne:

„Prietenul credincios este o comoara insufletita o gradina imprejmuita, un izvor pecetluit care se deschide din vreme in vreme pentru a te impartasi de el; nu pot sa-i numesc prieteni decat pe cei care sunt buni cu adevarat si care s-au imprietenit cu noi pe temeiul virtutii“.

Despre prietenul nesincer

Prietenul nesincer este un om interesat, neiubi­tor, viclean, egoist, ipocrit, purtand masca prieteniei pentru a avea parte de foloasele de pe urma ei; minte atunci cand spune ca sustine prietenia, si ascunde viclesug inauntrul lui cand vorbeste despre devotament. Are pretentia ca prietenii sa-l aju­te, dar el insusi refuza sa-si ofere sprijinul atunci cand prietenul i-l cere, inventand o mie de pretexte. Isi arata prietenia atunci cand prietenului ii merge bine, dar la necaz se dezice de el. Isi aduce aminte de el atunci cand ii merge bine si vrea sa afle, fara a-l vizita, noutati despre el, urandu-i fericire celui deja fericit, sanatate celui sanatos, faceri de bine celui care savarseste binele si slava celui care are parte de ea; trimite daruri bogate celui bogat si vrea sa dea dovada ca este prieten cu orice pret, numai de ochii lumii. Dar uita de acesta de indata ce ajunge in necazuri, nemaivrand sa intrebe si sa afle vesti despre el; si, desi locuieste in vecinatatea lui, isi pierde de interesul fata de el. Il evita si il blestema; il acu­za ca a ajuns in necaz din cauza neroziei; iar daca acela a cazut in vreo boala, il uita, si daca se afla la ananghie, isi intoarce fata de la el; cand ajunge intr-o stare umila, il defaimeaza si cand devine sarac, il trece cu vederea, iar vazandu-l fla­mand, nu-i poarta de grija si nu face milostenie cu el nici cand este gata sa moara. Unul ca acesta este un prieten nesincer.

Despre prietenul viclean, rau si pervertit

Prietenul viclean este un om de nimic si pericu­los. Acesta nu are nimic sanatos in sufletul lui; pen­tru el, nimic nu-i sfant, nimic cuvios; este necredincios, rau, viclean, pervertit; dispretuieste since­ritatea, pe buzele lui poarta viclesug si minciuna; cugeta la cele viclene, iar inima sa cerceteaza cele de rusine; cuvintele lui sunt lingusitoare si gandurile inselatoare. In vorbe isi arata prietenia, dar intr-ascuns planuieste impotriva celui socotit prieten. Isi defaimeaza prietenul si cu flacara vicleniei raspandeste rautati [despre el]; cu privirea incordata, cugeta cele necinstite si buzele lui vor fi mereu de partea raului. Acesta este un cuptor de rautati pentru prieten; in fata aceluia, isi indulceste graiul si in cuvinte isi arata exagerat admiratia fata de el, dar mai apoi gura sa isi va retrage spusele si vorbele lui vor zamisli multa sminteala.

Prietenia celui rau si viclean este mai cumplita decat dusmania, pentru ca de aceasta din urma te poti feri, pe cand de [prietenia celui rau] nu; priete­nul viclean nu difera cu nimic de ucigas, pentru ca amandoi fac raul intr-ascuns. Prietenul viclean esta nesatul; chiar de si-ar distruge cu totul prietenul, tot nu s-ar satura; este sfruntat pentru ca, desi face rele uneltind si destramand casa celui care s-a increzut in prietenia lui, nu-i este rusine sa poarte pe buze numele prieteniei si sa i se infatiseze aceluia ca prieten, desi il uraste fara masura. Este nemilos, pentru ca viscerele celui viclean nu pot suporta prietenia. Prietenia „prietenului” rau este asemenea ruginii: il roade pe prieten cat timp este in viata.

Despre lingusire

Lingusirea este o rautate respingatoare, ascun­sa sub masca prieteniei; lingusirea este o mangaiere amagitoare si se manifesta in cuvinte ca prietenie si bunavointa, si ca ravna pentru cele care nu au nici o valoare. Deasupra lingusirii, ca si deasupra mormantului, se afla scris doar numele prieteniei. Lingusirea este un viciu al sufletului pervertit, care este bolnav si n-are nimic teafar in el; este vicleana, nu are nimic sfant, este nesincera si inselatoare. Lingusirea strica sufletele care o ingaduie.

Caracterul lingusitorului. Lingusitorul este un om pervertit, josnic si de nimic; dezmiarda sufletele slabe, iar cuvintele lui sunt inselatoare; fagaduieste pri­etenia si se preface ca ofera loialitatea desavarsita, in timp ce inima lui uraste, gura sa vorbeste despra intensitatea iubirii; il inalta pe cel pe care-l linguses­te pentru cele vrednice de blam si osandeste calitatile celor virtuosi si cele vrednice de lauda; subre­zeste acuitatea gandurilor sufletului si nu lasa sa se vada adevarul lucrurilor. Lingusitorul ii fericeste pe cei care traiesc in desfatari si ii admira pe cei care-si risipesc bogatiile in desfranari; le lauda cugetarea si le slaveste priceperea mainilor; sustine ca neinfranarea este o virtute si numeste prostia cea mai de pe urma stiinta si intelepciune. Il lauda pe barbatul care nu-i vrednic de bogatia [sa] si-l batjocoreste pe cel bun care traieste in saracie; ii admira pe oameni de dragul pricopselii si-n fata lor calca in picioare pe cele demne de admiratie. Lingusitorii ii amagesc, sub aparenta cuvintelor bune, pe cei lipsiti de rauta­te si fac tot ce le sta in putinta spre a pune stapanire pe ei. Fericindu-i, ii duc in ratacire si le tulbura calea vietii. Sunt mai vicleni decat vulpea si mai rai decat corbii, pentru ca prin viclesug si amagire strica si murdaresc sufletele celor necugetati; folosesc felu­rite mijloace si nu sunt decat niste profitori.Plutarh spune ca nici un soi [de oameni] nu este mai vicios decat cel al lingusitorilor, ce reusesc foarte repede si cu mult succes sa-i ingenuncheze pe tineri. Sfan­tul Vasile cel Mare afirma despre lingusitor:

Lin­gusitorul, cata vreme are dumicatul in gura sa, lau­da, maguleste, admira, dar de indata ce se ridica de la masa, isi arunca blestemele, asemenea pietrelor, asupra celui pe care putin mai devreme, datorita stomacului, il adora ca pe Dumnezeu“.

Lingusito­rul necinsteste si jefuieste cele ce apartin altora; il binecuvanteaza cu glas mare pe prieten dimineata, iar seara il blesteama si este gata ca, slujindu-se de vorbe frumoase si binevenite, sa-i ia [pana] si haina de pe el.

Antistene spunea:

Mai preferabil este sa cazi intre corbi decat intre lingusitori; cei dintai iti vata­ma trupul, cei de pe urma iti pervertesc sufletul“.

Sfantul Vasile cel Mare il compara pe lingusitor cu un miriapod:

Se zice ca, asa cum miriapodul isi schimba culoarea dupa locul in care se gaseste, la fel si lingusitorul isi schimba cugetul in functie de opi­niile celor in a caror companie se afla“.

Lingusitorul este cel mai abject dintre toti oamenii.





Din cartea Sfântului Nectarie „Cunoaște-te pe tine însuți”

Despre erosul

[trupesc]

Erosul este o patima a sufletului molatic, ce se naste din privirea iscoditoare. Erosul se manifesta ca exacerbare a unei dorinte irationale, care ia fiinta naste cu repeziciune in suflet, dar se potoleste foarte incet. Erosul, odata ce se iveste, arde inima ase­menea unei flacari si nu se stinge grabnic, fiind intetit de fantezia care inchipuie si plasmuieste imagi­nea persoanei iubite. Atunci cand erosul cuprinde sufletul, nu mai lasa loc nici pentru hrana. Cand afla un suflet care nu este aparat, erosul il subjuga cu totul si-l convinge sa le dispretuiasca pe toate cele­lalte, facandu-l sa nu fie interesat decat de el. Ero­sul misca sufletele necugetate spre pierderea mintilor si nebunie, pentru ca inchipuirea lor fara nici o stavila hraneste flacara, care seduce mintea. Atunci cand asalteaza un suflet rational, erosul se stinge inainte de a perverti mintea; pentru ca acesta, fiind propriul sau stapan, nu ingaduie sa fie fermecat de inchipuire. Erosul ia in stapanire sufletele care sunt lipsite de erosul dumnezeiesc si sufera de tristete in singuratatea lor; caci inima, plasmuita fiind pentru a iubi, nu poate sa ramana nesimtitoare fata de eros, daca mai intai nu va fi ranita si cucerita de dragos­tea dumnezeiasca. Erosul [lumesc] nu poate sa ia in stapanire inimile care au fost ranite de erosul dum­nezeiesc, pentru ca erosul dumnezeiesc le-a impli­nit orice dorinta si nimic n-a lasat pustiu.

Plutarh spune despre eros ca este o fiara care are drept gheare si colti, cu care sfasie inima, neincrede­rea si gelozia. Patimile celor indragostiti sunt urma­toarele: iubesc, dar si urasc, il doresc pe cel pe care-l iubesc, cand este absent, dar atunci cand este pre­zent, sunt cuprinsi de frica [din cauza lui], lingu­sesc, dojenesc, mor inainte de vreme, ucid, isi doresc sa nu fi simtit iubirea, dar nu doresc sa inceteze sa iubeasca, vor sa fie liberi [de patima], dar staruie in robia lor. Lucrurile de mai sus fac ca acestei patimi sa-i urmeze nebunia.

Din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012

Sursa: blogul Cuvânt Ortodox



Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina: Despre erosul [trupesc]


Erosul este o patima a sufletului molatic, ce se naste din privirea iscoditoare. Erosul se manifesta ca exacerbare a unei dorinte irationale, care ia fiinta naste cu repeziciune in suflet, dar se potoleste foarte incet. Erosul, odata ce se iveste, arde inima ase­menea unei flacari si nu se stinge grabnic, fiind intetit de fantezia care inchipuie si plasmuieste imagi­nea persoanei iubite. Atunci cand erosul cuprinde sufletul, nu mai lasa loc nici pentru hrana. Cand afla un suflet care nu este aparat, erosul il subjuga cu totul si-l convinge sa le dispretuiasca pe toate cele­lalte, facandu-l sa nu fie interesat decat de el. Ero­sul misca sufletele necugetate spre pierderea mintilor si nebunie, pentru ca inchipuirea lor fara nici o stavila hraneste flacara, care seduce mintea. Atunci cand asalteaza un suflet rational, erosul se stinge inainte de a perverti mintea; pentru ca acesta, fiind propriul sau stapan, nu ingaduie sa fie fermecat de inchipuire. Erosul ia in stapanire sufletele care sunt lipsite de erosul dumnezeiesc si sufera de tristete in singuratatea lor; caci inima, plasmuita fiind pentru a iubi, nu poate sa ramana nesimtitoare fata de eros, daca mai intai nu va fi ranita si cucerita de dragos­tea dumnezeiasca. Erosul [lumesc] nu poate sa ia in stapanire inimile care au fost ranite de erosul dum­nezeiesc, pentru ca erosul dumnezeiesc le-a impli­nit orice dorinta si nimic n-a lasat pustiu.

Plutarh spune despre eros ca este o fiara care are drept gheare si colti, cu care sfasie inima, neincrede­rea si gelozia. Patimile celor indragostiti sunt urma­toarele: iubesc, dar si urasc, il doresc pe cel pe care-l iubesc, cand este absent, dar atunci cand este pre­zent, sunt cuprinsi de frica [din cauza lui], lingu­sesc, dojenesc, mor inainte de vreme, ucid, isi doresc sa nu fi simtit iubirea, dar nu doresc sa inceteze sa iubeasca, vor sa fie liberi [de patima], dar staruie in robia lor. Lucrurile de mai sus fac ca acestei patimi sa-i urmeze nebunia.

Din: Sfantul Nectarie din Eghina, “Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012

Sursa: blogul Cuvânt Ortodox