„Filocalia” ca iubire de bine și frumos spiritual

Fragmente de literatură ascetică preluate din Filocaliile Sfintelor Nevoințe volumul 7.

A fi mort şi nesimţitor este totuna cu a fi orb la minte şi a nu vedea duhovniceşte. Căci unul s-a lipsit de puterea vie şi lucrătoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiască care-l face să vadă şi să se roage. (Avem aici o definiţie a luminii dumnezeieşti, care nu are nimic care să nu o facă acceptabilă şi înţeleasă. Ea e cea care ne face să înţelegem şi să ne înţelegem. Astfel înţeleasă lumina dumnezeiască risipeşte nedumeririle celor ce cred că ea este concepută ca o lumină asemenea celei materiale.)

ˇ        Puţini primesc şi puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu. Căci cea dintâi împărtăşeşte bunătăţile dumnezeieşti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin împărtăşire şi dăruirea mai departe este un lucru cu adevărat dumnezeiesc, mai presus de om.

ˇ        Inima fără gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare. Căci toate se săvârşesc şi se grăiesc acolo duhovniceşte. Iar ce l ce nu a dobândit aceasta încă de aici e o piatră pentru alte virtuţi, bună pentru zidirea bisericii dumnezeieşti dar nu biserică şi preot al Duhului.

ˇ        Omul a fost zidit nestricăcios, fără must cum va şi învia. Dar nu neschibăcios, nici schimbăcios având în voinţă puterea de a se schimba sau nu. Căci voinţa nu face pe cineva să rămână cu desăvârşire neschimbat în firea sa. Pentru că aceasta e cununa îndumnezeirii neschimbăcioase viitoare.

ˇ     Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămăşiţele,  a se îngrăşa şi a dormi sunt însuşiri naturale ale fiarelor şi dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătăţile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitoceşti din raţionali şi ca fiarele din dumnezeieşti.

ˇ     Raiul este de două feluri: sensibil şi inteligibil (cunoscut cu simţurile şi cu gândirea), sau cer din Eden şi cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte înalt, încât ajunge până la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sădit de Dumnezeu cu tot felul de verdeaţă bine mirositoare. El nu este nici cu desăvârşire nestricăcios nici cu totul stricăcios, ci aşezat la mijloc între stricăciune şi nestricăciune, încât este pururea încărcat cu roade şi împodobit cu flori, având neîncetat şi poame crude şi poame coapte. Căci pomii putregăiţi şi roadele răscoapte căzute la pământ se fac humă bine mirositoare şi nu împrăştie miros de stricăciune ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmplă din marea bogăţie şi sfinţenie a harului, care covârşeşte acolo pururea. De aceea râul oceanic, care trece prin el şi căruia i s-a poruncit să răcorească necontenit acest loc, ieşind din el şi împărţindu-se în patru braţe, coborând aduce şi dă hinduşilor şi etiopienilor huma şi frunzele căzute. Apoi unindu-se, Fisonul şi Gheonul (Facere 2, 8), se revarsă împreună mereu peste câmpiile lor, până ce se împart iarăşi, unul răcorind ţara Libiei, iar altul ţara Egiptului.

ˇ        Deci spun că zidirea nu a fost făcută la început curgătoare sau stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat şi s-a supus deşertăciunii, adică omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), însă nu de bunăvoie ci fără să vrea, pentru ceea ce a supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însă şi sfinţindu-l pe acesta, chiar dacă poartă trup stricăcios pentru viaţa vremelnică, a înnoit-o şi pe ea, deşi n-a izbăvit-o încă de stricăciune. Iar izbăvirea zidirii de stricăciune, unii spun că este schimbarea ei spre mai bine, iar alţii, prefacerea în întregime a celor supuse simţurilor. Căci obiceiul Scripturii este să facă o afirmare simplă, fără multă iscodire, despre cele greu de înţeles.

ˇ     Cei ce primesc harul ca o zămislire şi însărcinare prin Duhul, leapădă sămânţa dumnezeiască, sau prin căderi, sau văduvindu-se de Dumnezeu prin însoţirea cu vrăjmaşul care se ascunde în ei. Lepădarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desăvârşită de el se întâmplă prin săvârşirea păcatelor. Căci sufletul iubitor de patimă şi de păcat, care leapădă şi pierde harul şi se văduveşte, se face sălaş al patimilor, ca să nu zic al dracilor, acum şi în veacul viitor.

ˇ        Nimic nu face iuţimea aşa de liniştită şi de blândă, ca bărbăţia şi mila. Cea dintâi înfrânge pe cei ce-o războiesc de afară, iar cea de-a doua, pe cei ce o războiesc din lăuntru.

ˇ     Caută pe Domnul în cale, adică prin porunci, în inimă. Căci când auzi pe Ioan strigând şi poruncind tuturor să gătească şi să facă drepte cărările, înţelege că e vorba de porunci, de inimi şi de fapte. Căci cu neputinţă este să se facă dreaptă calea poruncilor şi fapta nevinovată, dacă nu e dreptate în inimă.

ˇ        Când auzi Scriptura vorbind de toiag şi de cârjă (Psalmi XXII, 4),  socoteşte că în înţelesul proorocesc ele sunt judecata şi providenţa; iar în înţelesul moral psalmodierea şi rugăciunea. Căci, judecaţi de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povăţuiţi la întoarcere (I Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se răscoală împotriva noastră, cu toiagul psalmodierii bărbăteşti, ne sprijinim pe rugăciune. Având deci toiagul şi cârja în mâna lucrării minţii, să nu încetăm a pedepsi şi a fi pedepsiţi, până ce vom ajunge cu totul sub providenţă, fugind de judecata de acum şi de cea viitoare.

ˇ     Este propriu poruncilor să pună pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzătoare care zice: „Pomeneşte pe Doenul Dumnezeul tău totdeauna”. Căci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot să fie şi păziţi, fiindcă uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiască de la început întunecând poruncile, şi aşa l-a arătat pe om, gol de tot binele.

Sursa aici

Lasă un răspuns