Sfântul Siluan: despre smerenie

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.

Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul l-a iertat și îl iubește și cunoști aceasta din experiență, și harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta și atunci vei voi să strigi tare lumii întregi: „Cât de mult ne iubește Domnul!”

Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.

Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubește, omul nu poate să o știe, căci e cu neputință pentru mintea pământească să înțeleagă din știință ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.

Dar ca să te mântuiești trebuie să te smerești, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu și-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulțumit și ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?” Dar sufletul smerit e plin de iubire și nu caută întâietăți, ci dorește binele pentru toți și se mulțumește cu orice.

Cel stăpânit de slavă deșartă sau se înspăimântă de demoni, sau se aseamănă lor; dar nu trebuie să ne înspăimântăm de demoni, ci de slava deșartă și trufie, căci prin ele se pierde harul.

Cine vorbește cu demonii își întinează mintea, dar mintea celui ce rămâne în rugăciune e luminată de Domnul.

Domnul ne iubește mult, dar noi toți cădem pentru că nu avem smerenie. Pentru a păstra smerenia, trebuie să omoram trupul și să primim Duhul lui Hristos [Rm 8,13],

Sfinții au dus lupte crâncene cu demonii și i-au biruit prin smerenie, rugăciune și post.

Cine s-a smerit pe sine însuși, acela i-a biruit pe vrăjmași.

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet și în trup?

Pentru aceasta trebuie să iubești pe toți oamenii ca pe tine însuți și să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul își aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie și se predă cu totul voii lui Dumnezeu și dorește să fie în pace cu toți și să iubească pe toți oamenii.

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să șadă ca Iov pe gunoi și să-i vadă pe ceilalți în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toți. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare și cu neputință de dezvăluit. Din iubire sufletul dorește fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuși și se bucură când vede că alții stau mai bine decât el și se întristează când îi vede că sunt chinuiți.

Rugați-vă pentru mine toți sfinții și toate noroadele, ca să vină la mine sfânta smerenie a lui Hristos.

Domnul iubește pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-și cunoască neputința și să se smerească și, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.

Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie și de boală și nu se smerește, se chinuie fără folos. Dar cine se smerește,, acela va fi mulțumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăția și bucuria lui, și toți oamenii vor fi uimiți de frumusețea sufletului său.

Tu zici: „Viața mea e tare amară”. Dar eu îți voi spune sau mai degrabă Domnul însuși îți spune: „Smerește-te și vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă așa încât te vei minuna și vei spune: „De ce mă chinuiam și întristam atât altădată?”.

Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit și harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai ședea singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: „Pacea Mea dau vouă” [In 14,27], Aș.i fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut fața apelor, după care se scufundă în adâncuri.

Așa se cufundă și întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.

Unde locuiești tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Și cu ce te-aș putea asemăna?

Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui și încălzești pe toți cu căldura ta.

Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.

Tu ești asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.

Pe tine te iubesc cerul și pământul.

Pe tine te iubesc sfinții apostoli, prorocii, sfinții ierarhi și cuvioșii.

Pe tine te iubesc îngerii, serafimii și heruvimii.

Pe tine te iubește, în smerenia ei, Preacurata Maică a Domnului.

Pe tine te iubește și de tine se bucură Domnul.

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Luminați prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care îl și cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoști pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, și cei ce cred sunt fericiți, după cum a zis Domnul Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut și M-ai pipăit, crezi, dar fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” [In 20, 29].

Dacă vom fi smeriți, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim și, căzând în slava deșartă, ne golim și ne chinuim și pe noi înșine și pe ceilalți.

Sursa: Fragmente din textele Arhimandritului Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul,

Lasă un răspuns