Zi: 29 mai 2019

Sfânta Scriptură

Hristos a Înviat fraților!

Am mai vorbit despre ceea ce numim activitate zilnică pentru mântuirea noastră. Dar aceasta nimeni nu va face în locul nimănui, ci rămâne ca fiecare să ne ostenim pentru dragostea lui Dumnezeu.
Vă las ce mi se pare că ar trebui să includă Regula Personală [Pravila] fiecăruia. Nu o să pot să vă las zilnic toate textele pe blog, dar cine vrea înțelege ideea și întreprinde mai departe tot necesarul ca să reușească, iar despre leneși este scris în apocalipsă, ei rămân pe afară. Așa să ne ostenim până Dumnezeu mai lasă timp frumos pentru nevoință de bună-voie, sunt și alte vremuri când nu mai e de bună voie, ci omenirea, popoarele, națiunile (și mănăstirile cu monahi leneși) sunt mânate de mare nevoie.



Vechiul Testament. Geneza/ Facerea. Capitolul 2

1.Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.
2.Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.
3.Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
4.Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.
5.Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.
6.Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.
7.Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
8.Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.
9.Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
10.Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.
11.Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur.
12.Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix.
13.Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş.
14.Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.
15.Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
16.A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
17.Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!
18.Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”.
19.Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.
20.Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.
21.Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
22.Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.
23.Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.
24.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
25.Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.



Noul Testament, Evanghelia de la Marcu, Capitolul 2.

1.Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă.
2.Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul.
3.Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.
4.Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul.
5.Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
6.Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:
7.Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?
8.Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?
9.Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?
10.Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului:
11.Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.
12.Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
13.Şi iarăşi a ieşit la mare şi toată mulţimea venea la El şi îi învăţa.
14.Şi trecând, a văzut pe Levi al lui Alfeu, şezând la vamă, şi i-a zis: Urmează-Mi! Iar el, sculându-se, I-a urmat.
15.Şi când şedea El în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Că erau mulţi şi-I urmau.
16.Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?
17.Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.
18.Ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor posteau şi au venit şi I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?
19.Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească.
20.Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile.
21.Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar de nu, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură şi mai rea.
22.Nimeni, iarăşi, nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se vară şi burdufurile se strică; încât vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi.
23.Şi pe când mergea El într-o sâmbătă prin semănături, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice.
24.Şi fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine?
25.Şi Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit ce a făcut David, când a avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce erau cu el?
26.Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoţii, şi a dat şi celor ce erau cu el?
27.Şi le zicea lor: Sâmbăta a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.
28.Astfel că Fiul Omului este domn şi al sâmbetei.



Faptele Apostolilor, capitolul 2.

1.Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
2.Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3.Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
4.Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
5.Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
6.Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
7.Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni?
8.Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?
9.Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia,
10.În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
11.Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
12.Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?
13.Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must.
14.Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele;
15.Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi;
16.Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil:
17.„Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa.
18.Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.
19.Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum.
20.Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită.
21.Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”.
22.Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi,
23.Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât,
24.Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea.
25.Căci David zice despre El: „Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin.
26.De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde.
27.Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune.
28.Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie”.
29.Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.
30.Deci el, fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui,
31.Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea.
32.Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori.
33.Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi.
34.Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea,
35.Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”.
36.Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos.
37.Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem?
38.Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.
39.Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.
40.Şi cu alte mai multe vorbe mărturisea şi-i îndemna, zicând: Mântuiţi-vă de acest neam viclean.
41.Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.
42.Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
43.Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi.
44.Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte.
45.Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
46.Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii.
47.Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.

Sfântul Paisie de la Neamț și prima Filocalie a Ortodoxiei

Vedeți imaginea sursă
Sfântul Paisie (Velicicovischi) de la Neamț


Astăzi, nu ni se pare mare lucru redactarea unei cărți. Dar, trebuie să ținem seama că Sfântul Paisie a terminat prima Filocalie ortodoxă cu mult înainte de inventarea mijloacelor moderne de traducere, cercetare și tipărire. Bătrân și aproape orb, Sfântul Paisie a redactat un manuscris de aproximativ 500 de pagini, care ulterior a fost copiat și răspândit în toată lumea ortodoxă.

Spiritualitatea ortodoxă a avut întotdeauna în centrul său experiența acelor oameni care și-au găsit liniștea și bucuria în Dumnezeu. Nu numai că au găsit-o, dar au și așternut-o pentru posteritate, pentru ca noi să avem un exemplu și un ghid spre calea regăsirii în Dumnezeu. Dumnezeieștii Părinți nu au lăsat rețete de mântuire, ci sfaturi, povățuiri și chiar un drum bătătorit spre brațele răstignite ale Mântuitorului Iisus Hristos. Nu din dorința unei slave omenești și nici de dragul unei adânciri a teologiei, Părinții au pus pe hârtie gândurile și experiențele, ci din dragoste față de cei care au urmat. Așa a apărut o colecție care, parcă în mediul ortodox este la modă să fie citată – Filocalia. Auzim de „duh filocalic”, de „părinți filocalici” și chiar de „reguli filocalice”. Dar, până la urmă, ce este Filocalia și cum a apărut ea?

Câteva răspunsuri se pot da, prin prisma unui sfânt care onorează întreaga Ortodoxie. Mai mult, vom încerca să demonstrăm că prestigioasa colecție duhovnicească a prins rădăcini și a văzut lumina hârtiei și binecuvântarea penelului în pământul țării noastre.

Cum a apărut Filocalia?

Un termen des întrebuințat în limbajul teologic, cuvântul „Filocalie” nu este altceva decât iubirea de frumos, așa cum se traduce din limba greacă. Istoria scrierilor amintite se deschide prin cel mai fecund scriitor creștin al secolului al III-lea. Origen, denumit „omul de oțel al scrierilor teologice”, a lăsat posterității peste șase mii de suluri sau volume dedicate teologiei creștine – o operă care nu a mai fost egalată până astăzi. Deși condamnat pentru câteva scăpări dogmatice, Origen a adus în istoria creștină genul antologiei creștine, dezvoltate mai târziu de către Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de Aur. Practic, cum s-a ajuns la Filocalie? Părinții au strâns la un loc experiențele duhovnicești, faptele minunate, teologia și sfaturile pe care le-au văzut la sfinții lor contemporani – o culegere de gânduri și fapte îndreptate spre Dumnezeu. Așadar, de la an la an, de la epocă la epocă, au fost adăugate mărturiile sfinților care l-au căutat în liniștea rugăciunii pe Dumnezeu: Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Sirul, Varsanufie și Ioan, Avva Isaia și Sfântul Simeon, Noul Teolog.

Într-o perioadă istorică ce se întinde pe o durată de câteva secole, Ortodoxia răsăriteană își crease un adevărat tezaur, o moștenire a sfinților. Cu toate acestea, diferitele tradiții, distanța fizică între centrele creștine, limbile în care au fost reținute de către istorie au făcut ca să fie resimțită nevoia unei colecții comune, unitare. Acest lucru a fost realizat în secolul al XVIII-lea, de Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) și, mai apoi, de episcopul Macarie din Corint (1731-1805). Aceștia au strâns toate mărturiile într-o singură colecție, care a văzut lumina tiparului la Veneţia, în 1872, sub numele de Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

Tradiția manuscriselor filocalice paisiene

Cu mult înainte de opera Sfântului Nicodim Aghioritul și de tipărirea ei la Viena, în spațiul Occidental, în Moldova secolului al VIII-lea, Filocalia avea deja rădăcini puternice. Plămădite tot sub vârful Atonului, scrierile filocalice au luat calea țării noastre o dată cu obștea Sfântului Paisie Velicicovschi, care s-a așezat mai întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Secu și, în final, în lavra Moldovei – Mănăstirea Neamț.

Venit în Moldova, Sfântul Paisie a înnodat o tradiție de secole ce se afla în țara noastră, fiind numit de către izvoarele vremii „înnoitorul vieții duhovnicești”. Înnoitor nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, în Ucraina și în depărtata Rusie, chiar și în Transilvania, încă încorporată în Imperiul Habsburgic. Sub influența sfântului statornicit la Neamț a fost schimbată fața monahismului creștin și nu numai a monahismului. În opera principalilor scriitori ruși se resimte, până astăzi, influența paisiană: Gogol, Dovstoieschi, L. N. Tolstoi, S. V. Soloviev, C. N. Leontiev. Ne punem întrebarea: cum a reușit un bătrânel de puțin peste un metru să schimbe o întreagă epocă?

Răspunsul este legat tocmai de misterioasa Filocalie! Sosit la Dragomirna cu o obște de câteva sute de călugări, principala grijă a Sfântului a fost alcătuirea unei culegeri de texte duhovnicești, prin care obștea să meargă spre Dumnezeu, pe calea Părinților Bisericii.

Așa cum ne mărturisesc ucenicii, în documente ce au ajuns până la noi, Sfântul era ziua la slujbele liturgice și la muncile fizice, iar noaptea sfetnice îi erau cărțile. Iată ce scria Sfântul Paisie despre munca sa la prima Filocalie din lumea ortodoxă Văzând în frățimea noastră mare foame de cuvântul lui Dumnezeu, punându-mi nădejdea în Domnul care înțelepțește orbii, m-am hotărât să aduc la lumină Sfânta Filocalie a Răsăritului. Astfel, am îndreptat din limba elinească în cea slavonă și moldovenească următoarele cărți ale lui Isihie, a lui Diodah, ale lui Macarie, Filothei, Nil, Talasie, Grigorie Sinaitul și Simeon Noul Teolog. Iar cartea Sfântului Isaac Sirul, în traducerea slavă am îndreptat-o un an întreg, verificându-o după cel elinescu și după cea limbă moldovlăhească. Dacă-mi va ajuta Dumnezeu, căci sunt aproape orb și fără vedere, să mă ostenesc a găti dumnezeiasca Filocalie a Svintelor nevoințe.

Astăzi, nu ni se pare mare lucru redactarea unei cărți. Dar, trebuie să ținem seama că Sfântul Paisie a terminat prima Filocalie ortodoxă cu mult înainte de inventarea mijloacelor moderne de traducere, cercetare și tipărire. Bătrân și aproape orb, Sfântul Paisie a redactat un manuscris de aproximativ 500 de pagini, care ulterior a fost copiat și răspândit în toată lumea ortodoxă.

Filocalia Sfântului Paisie de la Neamț, după o muncă de mai  multe decenii, a devenit centrul vieții monastice de la Neamț – acolo unde viețuiau nici mai mult, nici mai puțin de o mie de călugări. Ca într-o adevărată academie a rugăciunii, în fiecare zi, afară de Duminici și praznice împărătești, frații se adunau la trapeză, erau aprinse lumânări și se citea din Filocalia starețului Paisie.

O școală a desăvârșirii, Filocalia nemțeană, prima din întreaga Ortodoxie, a influențat o întreagă epocă. Și încă o face până astăzi, când avem la dispoziție ediții noi, moderne ale Filocaliei. De câte ori căutăm răspunsuri în tezaurul Ortodoxiei, noi, românii, trebuie să fim mândri că acasă, în vatra Neamțului, a înflorit o floare duhovnicească.


Sursa: Doxologia.ro

„Filocalia Sfintelor Nevoințe sau texte patristice despre aceea cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși-îndumnezei”, Sfântul Grigorie Sinaitul

(…) ˇ     Este propriu poruncilor să pună pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzătoare care zice: „Pomeneşte pe Doenul Dumnezeul tău totdeauna”. Căci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot să fie şi păziţi, fiindcă uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiască de la început întunecând poruncile, şi aşa l-a arătat pe om, gol de tot binele.

ˇ     Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin citire şi învăţătură, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr. (Cei ce caută înţelesurile poruncilor, fără să le împlinească, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului dumnezeiesc, Care are puterea şi căderea să poruncească. De aceea aceştia nu se pun în legătură cu El, Care este propriu-zis adevărul; căci în acest caz ele nu exprimă pe Cel ce le dă, voia şi puterea Lui, ca să zidească în adevăr pe cei ce le împlinesc. Ei rămân la nişte sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre creştere morală şi spre mântuire. Poruncile trebuie înţelese ca şi lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal şi ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui şi prin aceasta să ne unim cu El. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cunoaşterea prin experienţă, nu din carte. În cazul acesta înţelegerea înţelegerea se scufundă în lumina Lui însuşi, făcându-se şi ea lumină. Vorbind acela altora, Dumnezeu însuşi vorbeşte prin el şi El însuşi îi învaţă pe ceilalţi printr-un astfel de om. Cuvântul este plin de puterea lui Dumnezeu şi de convingerea celui ce a văzut pe Dumnezeu şi simte în sine puterea Lui.) Iar cei neîmpărtăşiţi de adevăr şi neintroduşi în el, căutând înţelesurile lui, află pe cele ale înţelepciunii înnebunite (I Corinteni 1, 10). Pe aceştia Apostolul i-a numit „sufleteşti” ca unii „ce nu au Duh” (Iuda 19), chiar dacă se mândresc cu adevărul.

ˇ        Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea: Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu şi înainte de întrupare şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească.

ˇ     Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut şi fără de început, pe Fiul, ca născut şi împreună fără de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) şi împreună veşnic.

ˇ        Treimea este unitate simplă, fiindcă este fără calitate şi necompusă. Dar este Treime în unitate căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor).

ˇ     Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate chip întreit, căci este nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei nu se zice, nu se cugetă şi nu se numeşte fără sau afară de Ceilalţi.

ˇ        În om este minte, cuvânt şi duh, şi nici mintea nu e fără cuvânt, nici cuvântul fără duh; şi acestea sunt una într-alta şi în ele însele. Căci mintea grăieşte prin cuvânt şi cuvântul se arată prin duh. Prin aceasta omul poartă un chip întunecos al Treimii numite şi arhetipice. Cuvântul „după chipul” arată şi aceasta. (Cuvântul „după chipul”, care îl caracterizează pe om, arată şi asemănarea lui cu Sfânta Treime. Dar în aceasta se arată atât faptul că omul nu e un individ cu totul separat de ceilalţi, cât şi faptul că el are în minte, cuvânt şi duh neseparate între ele, ci lucrând şi arătându-se una prin alta, fiind om întreg numai prin toate trei acestea.)

ˇ     Tatăl e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevărat Duhul, precum învaţă folosindu-se de asemănare, Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfântă mai presus de fire şi de fiinţă, despre Dumnezeu cel unul în trei ipostasuri, lăsându-ne nouă credinţa adevărată şi o ancoră de nădejde. Căci a cunoaşte pe Dumnezeu cel unul este, după Scriptură, rădăcina nemuririi (Pilde 15, 2); şi a vedea şi a şti stăpânirea unităţii în trei ipostasuri este dreptatea întreagă. Sau aşa trebuie să înţelegem cuvântul din Evanghelie: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu” în trei ipostasuri „şi pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 17,3), în două firi şi voinţe.

ˇ        Chinurile sunt felurite, precum şi răsplătirile cu bunătăţi. Iar acelea sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: „În pământ întunecat şi neluminat, în pământul întunericului veşnic” (Iov 10, 21-22), unde locuiesc păcătoşii şi înainte de judecată şi se întorc şi după osândă. Căci: „Întoarcă-se păcătoşii în iad” (Psalmi 9, 18) şi „Moartea îi va paşte pe ei” (Psalmi 18, 15), ce este altceva, dacă nu hotărârea din urmă şi osânda veşnică?

ˇ     Focul, întunericul, viermele şi tartarul sunt împătimirea obştească de plăcerea trupească, neştiinţa generală a întunericului, gâdilirea aprinsă a patimii din toţi, tremurarea şi vijelia puturoasă a păcatului. Acestea se lucrează încă de aici în sufletele păcătoşilor ca o arvună şi pârgă a chinurilor şi se arată acolo ca o deprindere.

ˇ        Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrările virtuţilor sunt ale Împărăţiei. Poruncile trebuie să le socotim şi să le numim lucrări; iar virtuţile deprinderi, precum şi păcatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

ˇ        Sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc (Apocalipsa 19, 20), în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei, desfrânarea trupului, şi ca nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate, gândurile şi dracii stricaţi şi ţâşnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo.

ˇ        Precum pârga chinurilor veşnice este ascunsă în sufletele păcătoşilor, aşa şi arvunile bunătăţilor lucrează prin Duhul şi se dăruiesc în inimile drepţilor. Căci împărăţia cerurilor este vieţuirea virtuoasă, precum chinurile, deprinderea patimilor.

ˇ     Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, după cuvântul Domnului, încremenirea totală a întunericului viitor, sau în alt chip antihristul, care este şi se numeşte noapte şi întuneric; sau iarăşi, în înţeles moral, este nepăsarea continuă care, ca o noapte fără lună, scufundă sufletul în somnul nesimţiriii. Căci precum noaptea îi face pe toţi să doarmă şi este chipul morţii, prin amorţirea ce o aduce, aşa noaptea întunericului viitor îi face pe păcătoşi morţi şi nesimţitori prin ameţeala durerilor.

ˇ     Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), după cuvântul Evangheliei, stă în necredinţa celor neevlavioşi, potrivit cuvântului: „Iar cel ce nu crede s-a şi osândit”. (Ioan 3, 18); de asemenea, în necazurile aduse de providenţă pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuirilor bune şi rele, fiind ajutate să treacă în faptă după cuvântul: „Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântecele maicii lor”. Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse şi după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alţii miluindu-i, dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiţi, cei dintâi sunt cu totul necredincioşi, cei de-al doilea, credincioşi dar fără râvnă, de aceea se şi pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au făcut desăvârşiţi, fie în virtuţi, fie în păcate, vor avea răsplăţile cuvenite.

ˇ        De nu se va păzi firea neprihănită prin Duhul, sau de nu se va curăţa cum se cuvine, nu va putea să se facă un trup şi un duh cu Hristos, acum şi în armonia viitoare. Căci un petic dintr-o vechitură a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzătoare şi unificatoarea Duhului la haina harului pentru întregire.

ˇ     Cel ce a primit în dar şi a păzit înnoirea Duhului va avea o cinste deopotrivă la alcătuirea (trupului) lui Hristos, pătimind atunci negrăit îndumnezeirea mai presus de fire. Căci nu va fi vreunul din Hristos, sau mădular al lui Hristos, dacă nu se face de aici părtaş al harului, alcătuindu-se după chipul adevărului şi al cunoştinţei, cum zice Apostolul (Romani 2, 20).

ˇ     Împărăţia Cerurilor este asemenea unui cort făcut de Dumnezeu, ca cel arătat lui Moise, având două încăperi în veacul viitor. În cea dintâi vor intra toţi câţi sunt preoţi ai harului; în cea de a doua, inteligibilă, numai cei ce au liturghisit încă de aici Treimii ca nişte ierarhi în desăvârşire în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu. Ei au drept căpetenie în slujire şi ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El. Aceştia intrând acolo vor fi luminaţi mai limpede de razele luminii Lui. (În prima parte a cortului vor intra toţi câţi au fost preoţi ai harului, adică au slujit lui, rodind puterea lui în viaţa lor. Dar în a doua încăpere, în partea cea mai dinăuntru, în Sfânta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit încă de aici ca arhierei, prin faptul că au intrat în întunericul cunoştinţei mai presus de cunoştinţă a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai, ajungând până în faţa lui Dumnezeu cel în Treime şi cu totul indefinit în abisul bogăţiei Sale, dar în acelaşi timp la simţirea cea mai intensă a prezenţei Lui tainice şi iubitoare, trăită ca atare prin faptul că e o iubire între cele trei Persoane atotdesăvârşite şi, prin aceasta, lângă focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adică până acolo până unde a intrat primul Ierarh şi Căpetenia oricărei slujiri adusă lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primeşte slujirea ca Unul din Treime. Uniţi cu Hristos, luminaţi de infinitatea luminoasă a dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminaţi şi ei mai mult decât cei din prima încăpere. Conştiinţa aceasta în întunericul cel mai presus de cunoaştere îi desăvârşeşte pe cei ce ajung acolo, pentru că este o cunoştinţă prin experienţa cea mai intensă a lui Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care iradiază în ei această iubire, făcându-i şi pe ei iubitori la maximum. Se simte aici influenţa lui Dionisie Areopagitul. Aceştia sunt, prin viaţa lor de maximă intensitate a simţirii lui Dumnezeu, la extrema opusă a celor ajunşi la suprema amorţire şi nesimţire în iad, amorţire şi nesimţire produsă de patimile care-i obosesc şi-i epuizează până la urmă de orice putere stimulatoare.)

ˇ     Multele locaşuri despre care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele trepte şi înaintări ale stării de acolo. Împărăţia este una, dar are multe deosebiri înăuntru, întrucât unii sunt cereşti, iar alţii pământeşti, potrivit cu virtutea, cu cunoştinţa şi cu mărimea îndumnezeirii. „Căci alta este slava soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor; şi stea de stea se deosebeşte în slav㔠(I Corinteni 15, 41), cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiască.

ˇ     Cel ce şi-a curăţit mintea prin lacrimi, iar sufletul şi l-a înviat încă de aici prin Duh, ajunge pentru scurtă vreme împreună vieţuitor cu îngerii şi netrupesc ca un nesupus stricăciunii. Iar trupul şi-l face prin raţiune, chip luminos şi arzător ale frumuseţii dumnezeieşti, din plăsmuire de lut; şi-l face cum era după fire, dacă nestricăciunea trupurilor este înlăturarea musturilor şi a îngroşării. Trupul nestricăciunii este trupul pământesc afară de musturi şi de grosime, prefăcut în chip negrăit din trup sufletesc şi trup duhovnicesc, încât este şi pământesc şi ceresc, prin subţirimea înfăţişării dumnezeieşti. Căci aşa cum a fost plăsmuit la început, aşa va şi învia ca să fie dup chipul Fiului Omului, împărtăşindu-se în întregime de dumnezeire.

ˇ        Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi a mierii.

ˇ        În veacul viitor sfinţii îşi vor grăi unii altora în chip tainic cuvântul lăuntric, rostit de Duhul Sfânt. (Sfinţii, cunoscându-şi în veacul viitor lăuntrul lor în mod reciproc, vor cunoaşte din vedere tot ce au să-şi spună, îşi vor vedea reciproc fiinţa ca atotcuprinzător cuvânt, spunându-şi tot ce au să-şi spună prin reciproca lor intimitate şi sinceritate totală. Sufletul le va fi întreg în lumina feţei.)

ˇ     Toţi câţi au primit încă de aici plinătatea desăvârşirii în Hristos, sunt deopotrivă după vârstă în Duh.

ˇ        Fii învierii lui Hristos vor fi, zice, minţi, adică deopotrivă cu îngerii, ajunşi sfinţi prin nestricăciune şi îndumnezeire.

ˇ        În veacul viitor îngerii şi sfinţii vor spori în adăugirea harurilor şi niciodată nu vor sfârşi, sau nu vor slăbi în dorirea bunătăţilor. Căci în veacul de acolo nu va fi slăbire sau micşorare a virtuţii în favoarea păcatului.

ˇ        Slava adevărată, spun că este cunoştinţa sau vederea Duhului, sau şi pătrunderea cu de-amănuntul a dogmelor, sau cunoaşterea credinţei adevărate.

ˇ     Începutul şi pricina gândurilor este împărţirea prin neascultare a amintirii simple şi unitare a omului. Prin aceasta a pierdut şi amintirea de Dumnezeu. Căci făcându-se din simplă, compusă şi din unitară, felurită, şi-a pierdut unitatea împreună cu puterile ei. (Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a divizat. Aşa s-a născut şi aşa se succede felurimea gândurilor la cele mărginite, odată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-şi mai poate reţine mintea la un singur lucru, pentru că fiecare este mărginit şi nu poate întreţine în om un interes netrecător. Când mintea se îndreaptă însă spre Dumnezeu – amintirea vine de la admentem: a ţine mintea la ceva sau ceva în minte; aminte să ne fie, înseamnă a ţine ceva în minte – nu mai este divizată de gândurile variate ce se succed, pentru că Dumnezeu este nemărginit, este o hrană nemărginită pentru contemplaţie. De aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neîncetată, sau amintirea propriu-zisă. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeşte un mare analist al stărilor sufletului, aducând explicaţii convingătoare unor învăţături care se afirmau de multe ori fără ultimele lor explicări.)

ˇ     Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului faţă de bine, ci şi toate puterile lui, întunecând dorinţele fireşti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tămăduieşte, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi străbătută de Duhul.

ˇ        Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase; pricinile gândurilor, patimile; ale nălucirilor, gândurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor ispititoare este uitarea îndatoririlor spre bine.), ale uitării, neştiinţa; ale neştiinţei, nepăsarea; nepăsarea este născută de dorinţa poftitoare; iar maica dorinţelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorinţa nesocotită a păcatului şi din aplecarea simţurilor către cele supuse lor.

ˇ     Gândurile sunt în partea raţională; patimile furioase în iuţime; amintirea dorinţei dobitoceşti este în partea poftitoare. În partea înţelegătoare se formează nălucirile; iar în cea cugetătoare răsar şi lucrează chipurile. (Sfântul Grigorie Sinaitul distinge aici pe lângă partea raţională a sufletului, pe cea înţelegătoare, care pare să aibă şi puterea imaginaţiei, şi pe cea cugetătoare, care are o putere apropiată de puterea imaginaţiei, dar are în ea şi puterea oarecărei trezvii critice.)

ˇ        Tăbărârea gândurilor rele este ca un şuvoi de râu; prin ele vine momeala, iar după aceasta se naşte încuviinţarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima. (Inima are aici sensul conştiinţei de sine. Încuviinţarea păcatului acoperă conştiinţa de sine ca o inundare a apelor.)

ˇ     Socoteşte plăcerea vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este şi povara grijilor pământeşti, de care îngreuindu-se mintea pătimaşă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii.

ˇ        Scriptura a numit adeseori gânduri şi raţiunile lucrurilor, precum a numit şi chipurile raţiuni şi raţiunile chipuri. Aceasta se întâmplă deoarece mişcarea acestora (gândurilor) este în sine nematerială, dar prin lucruri ia chip şi se preface, şi aşa momeala se cunoaşte şi capătă nume prin arătare. (Se pare că Sfântul Grigorie Sinaitul înţelege prin logismoi nu înţelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explică cum înseşi raţiunile naturale ale lucrurilor care îşi au originea în gândirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor văzute, gânduri ispititoare la păcat, sau momeli. El se arată astfel înţelegând trecerea gândurilor la chipuri concrete, în lucruri, ca nişte plasticizări ale acestora. În general, Sfântul Grigorie Sinaitul duce mai departe gândirea părinţilor anteriori printr-o aplicare mai accentuată la situaţiile concrete ale luptei cu ispitele.)

ˇ     Gândurile păcătoase sunt raţiunile dracilor şi înainte-mergătoarele patimii, precum raţiunile şi chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu neputinţă a face vreun bine sau vreun rău, dacă nu este momit întâi gândul tău. Căci gândul este mişcarea fără chip a momelii unor lucruri oarecare.

ˇ        Materia lucrurilor naşte gânduri simple; iar momeala drăcească făureşte cele rele. Deci gândurile şi raţiunile fireşti se deosebesc de cele potrivnice firii şi de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gândurile sunt rele: sunt şi gânduri simple ale lucrurilor, identice cu raţiunile lor naturale, preexistente în Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt şi gânduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea înţelege gânduri despre Dumnezeu, despre îngeri, despre relaţiile noastre cu Dumnezeu, da poate şi gânduri despre lucruri, când le vedem pe acestea în înţelesurile lor adâncite în ambianţa de lumină nesfârşită  lui Dumnezeu.)

ˇ     Gândurile fireşti lucrează la fel la schimbarea omului, ca şi cele contrare firii. Dar cele după fire se schimbă îndată în cele mai presus de fire. (Gândurile după fire, da, dacă nu le lăsăm în gânduri ispititoare ale lucrurilor, care le schimbă firea în rău, devin cu uşurinţă gânduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu să se tragă o graniţă între caracterul natural al gândurilor şi caracterul lor mai presus de fire, căci tot ce este natural se înţelege ca avându-şi originea în Dumnezeu şi înţelegându-se cu El.) Gândurile sunt pricini reciproce ale schimbării din ele  şi se nasc unele pe altele. Gândurile despre lucrurile materiale sunt  pricini ale naşterii şi schimbării celor drăceşti. Ele se nasc şi se schimbă din momeală. Iar cele dumnezeieşti se nasc şi se schimbă din cele fireşti, căci cele fireşti dau naştere la cele mai presus de fire. Schimbarea fiecăruia este pricină şi prilej de naştere a celui înrudit, în chip împătrit.

ˇ     Însemnează-ţi că înainte de gânduri sunt pricinile; înainte de năluciri sunt gândurile; înainte de patimi, nălucirile; iar înainte de draci, patimile, ca un lanţ şi ca o orânduială vicleană a duhului neorânduielii. Una atârnă de alta, dar nici una nu lucrează prin sine, ci este pusă în lucrare de draci. Nici nălucirea nu-şi face chipuri, nici patima nu lucrează fără puterea drăcească ascunsă, căci deşi satana a căzut zdrobit, el poate şi mai mult împotriva noastră, prin nepăsarea noastră, îngâmfându-se din pricina noastră.

ˇ     Ei dau o formă minţii noastre, mai bine zis ne formează după chipul lor şi ne momesc prin deprinderea patimii, care stăpâneşte şi lucrează în sufletul nostru. Căci  dracii au deprinderea patimilor, ca o pricină a formării de chipuri (idoli) în mintea noastră. Deci ei ne fac puterea de închipuire să lucreze în mod felurit şi în multe forme, fie în stare de trezvie, fie în somn, căci ei înşişi şi se preschimbă în felurite chipuri; dracii poftei se schimbă uneori în porci, alteori în măgari, armăsari întărâtaţi şi înfierbântaţi; cei ai mâniei, uneori în păgâni, alteori în lei; cei ai lăcomiei, uneori în lupi sau leoparzi. Apoi cei ai vicleniei în şerpi, năpârci, alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii, în câini; cei ai trândăviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac uneori în şerpi, alteori în corbi sau gaiţe. Dracii patimilor sufleteşti se prefac în păsări, mai ales cei din văzduh. Închipuirea are trei pricini, prin care schimbă chipurile duhurilor, după cele trei părţi ale sufletului, de aceea şi nălucirile sunt de trei feluri: de păsări, de fiare şi de dobitoace, după puterea poftitoare, mânietoare şi raţională a sufletului. Căci cele trei căpetenii ale patimilor se înarmează pururi împotriva  celor trei puteri şi după patima care dă chip sufletului se apropie de noi şi iau un chip înrudit. (Fiecare patimă dă un anumit chip sufletului şi ca urmare şi înfăţişării noastre exterioare. De aceea chiar şi demonii iau, măcar că sunt duhuri, anumite forme după patima pe care o cultivă mai mult. Şi această formă ne-o imprimă şi nouă după patima pe care caută să ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne dau o formă care seamănă cu cele ale păsărilor semeţe din văzduh, căci ele se imprimă mai mult părţii noastre cugetătoare, făcându-ne semeţi la înfăţişare şi cu capul înălţat; patimile care aprind mânia ne dau înfăţişări de fiare; cele care aţâţă pofta ne dau înfăţişări de dobitoace. Iată o dovadă a plasticizării raţiunilor.)
(…)

Sursa: Filocalia.ro

Sfântul Iustin, Biserica Ortodoxă și ecumenismul. Ierarhia Bisericească

Atît ca organism, cît și ca organizație, Biserica este o ființă cu totul singulară în lumea noastră pămîntească. Ca organism, ea e un organism Dumnezeu-omenesc, e Însuși Domnul Iisus Hristos, prelungit în toate veacurile și în toată veșnicia. și ca organizație Biserica este, de asemenea, o organizație Dumnezeu-omenească: a clerului, a mirenilor și a celorlalte elemente pămîntești dimpreună cu ei. În toate acestea însă, Dumnezeu-Omul și Dumnezeu- omenitatea sînt în veac și desăvîrșita a-tot-valoare, și suprema a-tot-măsură. și în ce privește calitatea de organizație a Bisericii Dumnezeu-Omul este întotdeauna singurul cap al ei. Iar acolo unde El, Dumnezeu-Omul, este înlocuit cu un om, fie acesta de o sută de ori „infailibil”, acolo I se taie capul Dumnezeu- Omului, și nu mai e Biserica. Nu mai e ierarhia Dumnezeu-omenească, apostolească, și prin însuși acest fapt dispare succesiunea apostolică.

În întregimea sa, Sfînta Predanie a Bisericii Ortodoxe este Însuși Dumnezeu-Omul Domnul Hristos. și ce ar putea oamenii să dea și să adauge Sfintei Predanii = a-tot-desăvîrșitului Dumnezeu-Om Hristos? În fața a-tot- bogatului Dumnezeu-Om, toți oamenii din toate timpurile de pe această planetă a lui Dumnezeu și fiecare om în parte nu sînt altceva decît cerșetori nimicnici. Cerșetori nimicnici, care, prin păcat, au sărăcit de tot ca urmare a morții, care le răpește tot ce este Dumnezeiesc, tot ce este ceresc, tot ce este fără de moarte, tot ce e veșnic. Iar a-tot-bunul și a-tot-milostivul Domn Hristos, pentru credința apostolească în El, dăruiește fiecărui om toate veșnicele și niciodată căzătoarele bogății Dumnezeiești: adevărul veșnic, dreptatea veșnică, dragostea veșnică, viața veșnică și toate celelalte, pe care numai Dumnezeul dragostei – singurul iubitor de oameni adevărat – le poate dărui unui om. Drept aceea, pentru ființa omenească nu există în toate lumile decît o singură bunăvestire adevărată și o singură bucurie fără de moarte: Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos Iisus. În El sînt toate tainele, atît ale lui Dumnezeu, cît și ale omului. Mare și dulce este taina credinței noastre, a blagocestiei noastre: Dumnezeu S-a arătat în trup, în om. Aceasta este prima jumătate a veșnicului a-tot-adevăr. Iar cealaltă este aceasta: omul s-a arătat în Dumnezeu (v. 1 Timotei 3:16). Pentru toate aceste pricini, minunatul Domn Hristos, Dumnezeu-Omul, este singurul lucru de trebuință ființei omenești și neamului omenesc, în toate lumile văzute și nevăzute (v. Luca 10:42).


Sursa: Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Arhim. Dr. Iustin (Popovici)


Sfântul Siluan Athonitul

Despre smerenie



Deși e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească și nu-i dă harul câtă vreme n-a învățat smerenia. Aș fi pierit de păcate și de multă vreme aș fi fost în iad, dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul și Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, cât de blând și pașnic e glasul Lui, glas ceresc cum pe pământ nu auzim niciodată. Și iată, acum scriu cu lacrimi despre Domnul Cel Milostiv ca despre propriul meu Tată. Dulce este sufletului să fie împreună cu Domnul; această fericire Adam a gustat-o în rai, când vedea pe Domnul față către față’, dar sufletul nostru simte și el că El este cu noi, așa cum a făgăduit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” [Mt 28, 20].

Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Domnul l-a zidit pe om ca el să trăiască veșnic în El și să fie fericit, ca noi să fim cu El și în El. Domnul vrea să fie El însuși cu noi și în noi. Domnul e bucuria și veselia noastră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înșine chinului: jalea, urâtul și gândurile rele ne sfâșie.

Doamne, îndreptează-ne cum îndreptează pruncii ei o mamă iubitoare. Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria venirii Tale și puterea ajutorului Tău. Răcorește sufletele chinuite din poporul Tău și învață-ne pe noi toți să Te cunoaștem prin Duhul Sfânt. Se chinuie pe pământ sufletul omenesc, Doamne, și prin minte nu se poate întări întru Tine cu mintea, pentru că nu Te cunoaște pe Tine și bunătatea Ta. Mintea noastră e întunecată de grijile pământești și nu putem simți plinătatea iubirii Tale. Lumi-nează-ne Tu! Toate sunt cu putință milostivirii Tale. Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie „că morții vor auzi glasul Fiului Omului și vor învia” [In 5, 25]. Fă acum așa ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău și să învie în bucurie.

Zi, Doamne, lumii: „Iertate sunt vouă, tuturor, păcatele voastre” [Mt 9, 2; Le 5, 20] și iertate vor fi.

Sfințește-ne, Doamne, și toți se vor sfinți prin Duhul Sfânt, și toate noroadele Tale Te vor slăvi pe pământ și voia Ta va fi pe pământ ca și în cer, căci la Tine toate sunt cu putință.

Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucurie ocările și se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii și se bucură să stea pe gunoaie în zdrențe ca Iov și să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori și asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris și atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veșnic în smerenie, iubire și blândețe.

Sufletul meu tânjește după Tine, Doamne: Tu Ți-ai ascuns fața Ta de la mine și eu m-am tulburat, și sufletul meu dorește de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aș fi putut să tânjesc așa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta și ce va căuta cel ce n-a cunoscut și n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deși mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorința de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învățat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să învețe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat și atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învățat smerenia, arunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură și veselește.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: și păsările zboară și slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gân-dește-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoșata Sa Judecată? Unde vei fugi și unde te vei ascunde de Fața lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toți să vă mântuiți și să vă bucurați veșnic împreună cu îngerii și sfinții. Și vă rog: pocăiți-vă și smeriți-vă, bucurați pe Domnul Care vă așteaptă cu dor și milă. Sufletului pe care-L iubește.

Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; și sufletul meu e bolnav și se roagă mult pentru voi. Slavă Domnului și milostivirii Sale, pentru că nouă, robilor Lui păcătoși, ni Se arată prin Duhul Sfânt, și sufletul îl cunoaște mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum și mintea și trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubește pe el Domnul.

Pe sfinții cei smeriți îi fericesc tot cerul și pământul, și Domnul le dă slava de a fi împreună cu El: „Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea” [în 12,26], Maica Domnului e mai presus decât toți în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ și îi slujesc toate puterile cerești; și pe această Maică a Sa Domnul ne-a dat-o spre apărare și ajutor.

Nimic nu e mai bun decât a viețui în smerenie și iubire; atunci în suflet va fi mare pace și el nu se va ridica deasupra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmași, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris și dulce. Dacă oamenii ar ști aceasta, tot pământul ar învăța această știință. Toată viața, zi și noapte o învăț, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândește mereu: n-am atins încă ceea ce doresc și nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fraților, care cunoașteți iubirea lui Hristos: Rugați-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei și să se sălășlu-iască întru mine smerenia lui Hristos.

Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și se învinuiește pe sine însuși întru toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socotește nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoașterea și gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând și smerit e Domnul, atunci se smerește pe sine până la capăt. Și această smerenie e cu totul deosebită și nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaște prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toții: bogății ar dis-prețui bogățiile lor, savanții știința lor, ocârmuitorii slava și puterea lor, și toți s-ar smeri și ar trăi în mare pace și iubire, și mare bucurie ar fi pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, atunci în minte nu mai e nimic afară de Dumnezeu și sufletul stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

O, Doamne, învață-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să fim ascultători și înfrânați. Dă-ne duhul pocăinței lui Adam și lacrimi pentru păcatele noastre. Dă-ne să Te slăvim și să-Ți mulțumim în veci. Tu ne-ai dat Preacuratul Tău Trup și Sânge, ca noi să trăim veșnic împreună cu Tine și să fim acolo unde ești Tu, și să vedem slava Ta [In 6,53-58; 17,24].

Doamne, dă noroadelor întregului pământ să cunoască cât de mult ne iubești și ce viață minunată dai celor ce cred întru Tine.


Ne bucurăm de ocrotirea Ta!, Sfântă minunată, ucenică a Domnului adevărată

Condacul al 3-lea

Cu puterea dumnezeiescului dar, dimpreună şi cu a ta bunăvoinţă, fără şovăire, precum Avraam de demult ai lăsat casa părintelui tău şi cu bucurie ai urmat lui Hristos Dumnezeu. Deci rugămu-te pe tine, ucenică a lui Hristos, slăvită Maria Magdalena, luminează prin rugăciunile tale şi inimile noastre cu dragostea cea către Dumnezeu, ca şi acum şi pururea să-I strigăm Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având puterea înţelepciunii dăruită ţie de Dumnezeu, Maria Magdalena, bărbăteşte ai lepădat cele frumoase ale lumii acesteia şi, ca o ucenică bună, cu dreptate ai slujit Cuvântului, Care pentru multă milostivirea Sa a sărăcit pentru noi. Pentru acestea cu umilinţă strigăm ţie:
Bucură-te, ucenica lui Hristos cea bună;
Bucură-te, învăţătoarea dragostei celei adevărate către Dumnezeu;
Bucură-te, că deşertăciunea lumii acesteia bine o ai cunoscut;
Bucură-te, că bucuria lumii bărbăteşti o ai lepădat;
Bucură-te, că frumuseţea lumească întru nimica o ai socotit;
Bucură-te, că cinului călugăresc calea vieţii celei bune mai înainte ai arătat;
Bucură-te, că pe toţi îi povăţuieşti pe calea către Hristos Dumnezeu;
Bucură-te, că pentru lucrările milostivirii casa cea pământească o ai lăsat;
Bucură-te, că mila lui Hristos şi aici şi în cer o ai aflat;
Bucură-te, că prin ea la fericirea cea veşnică ai ajuns;
Bucură-te, mieluşea înţeleaptă, că de la lupii cei răi către Hristos Păstorul cel Bun ai alergat;
Bucură-te, că în staulul cuvântătoarelor Sale oi ai intrat;
Bucură-te, Sfântă Maria Magdalena, care cu credinţă apostolească ai propovăduit pe Preadulcele Iisus!

Condacul al 4-lea

Viforul urgiei demonilor cu putere pe mare s-a ridicat asupra casei sufletului tău, Sfântă Maria Magdalena, dar a o surpa pe aceasta până în sfârşit nu a putut, că ai aflat mântuire pe piatra cea tare a credinţei în Hristos, şi pe aceasta tu, preaînţeleaptă femeie, stând neclintită, îi înveţi pe toţi ca Preabunului Dumnezeu să-I cânte cântare: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind noi, de Dumnezeu înţelepţită Marie, că urmând lui Hristos ai aflat veselia cea adevărată a inimii, dreptatea, pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt, ne sârguim să ne aflăm în ceata părtaşilor la Împărăţia lui Dumnezeu. Iar ţie, ca uneia ce te veseleşti în această împărăţie arătându-ne şi nouă calea spre ea, îţi zicem cu toţii aşa:
Bucură-te, că dulceaţa cerească a lui Iisus o ai iubit;
Bucură-te, că viaţa cea adevărată ai aflat;
Bucură-te, că şi nouă chipul acestei vieţi ne-ai arătat;
Bucură-te, că întru bucuria cerească pururea acum petreci;
Bucură-te, că dintru a raiului hrană pururea guşti;
Bucură-te, că focul dragostei către Dumnezeu în inima ta ai aprins;
Bucură-te, cea iubită duhovniceşte de Hristos Dumnezeu ca o roabă dreaptă a Sa;
Bucură-te, fierbinte rugătoare pentru noi către Dumnezeu;
Bucură-te, ajutătoarea întru nevoile noastre;
Bucură-te, învăţătoarea noastră cea bună şi blândă;
Bucură-te, sălaş preacinstit al Duhului Sfânt;
Bucură-te, Sfântă întocmai cu Apostolii;
Bucură-te, Sfântă Maria Magdalena, care cu credinţă apostolească ai propovăduit pe Preadulcele Iisus!

Condacul al 5-lea

Ca o stea cu dumnezeiască mergere urmând lui Hristos, slăvită Maria Magdalena, te-ai arătat între mironosiţe. Împreună cu acelea stând acum şi pururea înaintea Sfintei Treimi, adu-ne şi pe noi împreună cu cetele cele sfinţite, prin rugăciunile tale, luminându-ne calea cea întunecată a vieţii noastre, pentru a-I striga cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând, Sfântă Maria Magdalena, pe Hristos Dumnezeu pe cruce răstignindu-Se, minunată bărbăţie ai arătat; că mulţi dintre ucenici au lăsat pe Învăţătorul lor, iar tu, cu dumnezeieştile Lui învăţături neîncetat aprinzându-ţi sufletul şi cugetul, ai biruit neputinţa firii femeieşti şi aşa ai fost părtaşă pătimirii celei mântuitoare a lui Hristos. Pentru aceasta şi noi, la atâta vitejie bărbătească a ta privind, strigăm ţie:
Bucură-te, podoaba şi îmbunătăţirea femeilor celor înţelepte;
Bucură-te, veselia cea bună a tuturor creştinilor;
Bucură-te, cea împreună-pătimitoare cu Hristos Dumnezeu, fiind El pe Cruce răstignit;
Bucură-te, că ne-ai arătat nebiruita cale a dragostei pentru El;
Bucură-te, că mare îndrăznire ai luat către Dumnezeu, cu dragoste rugându-te pentru noi;
Bucură-te, podoaba şi lauda femeilor;
Bucură-te, adăpostirea cea tare a creştinilor;
Bucură-te, că decât bărbaţii cei tari mai puternică eşti;
Bucură-te, că decât înţelepţii acestei lumi mai înţeleaptă eşti;
Bucură-te, că cele ascunse ale înţelepciunii Sale ţi-a arătat Dumnezeu;
Bucură-te, că propovăduirea cea adevărată Însuşi Dumnezeu-Cuvântul te-a învăţat;
Bucură-te, că pe Hristos Dumnezeu mai mult decât viaţa ta L-ai iubit;
Bucură-te, Sfântă Maria Magdalena, care cu credinţa apostolească ai propovăduit pe Preadulcele Iisus!

Condacul al 6-lea

Cu darul Tău, Hristoase Împărate, cele neputincioase se vindecă şi vasele cele slabe se fac tari. Că mironosiţele femei lângă Crucea Ta cu bărbăţie stau şi darul Crucii fără de frică tuturor îl vestesc; şi iară cete de femei înţelepte, sârguindu-se a se asemăna cetelor îngereşti, cu trezvie de-a pururea strigă Sfintei Treimi: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Căutând a te lumina cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu celei adevărate, când ai văzut pe Dumnezeu pe cruce răstignit, minunată Marie, lăcrimând ziceai: „Cum Viaţa acum de voie moarte primeşte?”. Noi dar, ştiind slăvită luminarea ta prin darul Sfântului Duh, strigăm ţie acestea:
Bucură-te, că pe Hristos Cel răstignit din adâncul sufletului L-ai plâns;
Bucură-te, că veselia cea veşnică în lăcaşurile cereşti ai aflat;
Bucură-te, că şi nouă chipul plângerii celei bune ne-ai arătat;
Bucură-te, că tu eşti bucuria noastră cea neîncetată;
Bucură-te, a tuturor necăjiţilor mângâiere nemincinoasă;
Bucură-te, că pe pământ ai pătimit cu Hristos, pentru El;
Bucură-te, că împreună cu Domnul, în ceruri, te proslăveşti întru El;
Bucură-te, a tuturor vrăjmaşilor noştri tare biruitoare;
Bucură-te, în toate necazurile noastre grabnică ajutătoare;
Bucură-te, că tuturor creştinilor aducerea aminte de tine preadulce le este;
Bucură-te, că în toată Biserica lui Hristos numele tău e cinstit;
Bucură-te, mlădiţa cea adevărată a viei lui Hristos;
Bucură-te, Sfântă Maria Magdalena, care cu credinţă apostolească ai propovăduit pe Preadulcele Iisus!

Un instrumental care amintește de „Harpa lui David”






Un fragment din ,,Cartea Regilor” despre „Alegerile lui Dumnezeu”

Domnul a zis către Samuel: „Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel? Umple cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege”. Samuel a zis: „Cum să mă duc? Va auzi Saul şi mă va ucide”. Iar Domnul a zis: „Ia cu tine o juncă din cireadă şi zi: Am venit să aduc jertfă Domnului. Şi cheamă pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, şi Eu îţi voi arăta ce să faci şi-Mi vei unge pe acela pe care îţi voi spune Eu”. Şi a făcut Samuel aşa, cum i-a spus Domnul. Şi când a sosit el la Betleem, bătrânii poporului, tremurând, i-au ieşit în întâmpinare şi au zis: „Cu pace este venirea ta, văzătorule?” Iar el a răspuns: „Cu pace. Am venit să aduc jertfă Domnului; sfinţiţi-vă şi veniţi cu mine să aducem jertfă!” Şi a sfinţit pe Iesei şi pe fiii lui şi i-a chemat la jertfă. Iar după ce au venit ei, văzând el pe Eliab, a zis: „De bună seamă, acesta este înaintea Domnului unsul Lui”. Dar Domnul a zis către Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă”. Apoi a chemat Iesei pe Aminadab şi l-a dus la Samuel, iar Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. După aceea a adus Iesei pe Şama, şi Samuel a zis: „Nici pe acesta nu l-a ales Domnul”. Şi aşa a adus Iesei pe şapte din fiii săi, dar Samuel a zis către Iesei: „Pe nici unul din aceştia nu l-a ales Domnul!” După aceea a zis Samuel către Iesei: „Oare toţi fiii tăi sunt aici?” Iar Iesei a răspuns: „Mai am unul mai mic. Acela paşte oile”. A zis Samuel: „Trimite să-l aducă, pentru că nu vom şedea să prânzim până nu vine acela”. Şi a trimis Iesei şi l-au adus. Acela era bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă. Atunci Domnul a zis: „Scoală de-l unge, căci acesta este!” Şi a luat Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea. Iar Samuel s-a sculat şi a plecat la Rama. Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului şi-l tulbura un duh rău, trimis de Domnul.

Vizita Papei Francisc la Palatul Patriarhiei și la Catedrala Națională (31 mai 2019)

Communique


La invitația Președintelui României, a autorităților statului și a Bisericii Catolice din România, Sanctitatea Sa Papa Francisc va întreprinde o vizită în țară noastră, în perioada 31 mai – 2 iunie 2019.


Programul vizitei Papei Francisc la Patriarhia Română cuprinde o întrevedere în Palatul Patriarhiei cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și cu membrii Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române, vineri, 31 mai 2019, de la ora 15.45.

Această întrevedere va fi urmată de vizita Papei Francisc la Catedrala Națională, unde va fi primit, la ora 17.00, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care va rosti un cuvânt de salut pascal, urmat de un cuvânt de răspuns al Sanctității Sale.

În continuare, programul vizitei din Catedrala Națională cuprinde rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba latină, urmată de cântări pascale catolice. După terminarea acestora, va urma rostirea rugăciunii Tatăl nostru, în limba română, urmată de cântări pascale ortodoxe. Programul nu cuprinde oficierea unui serviciu liturgic comun, ci momente muzicale distincte şi consecutive, conform hotărârii Sfântului Sinod şi practicii din diaspora română când se folosește acelaşi lăcaș de cult.

La ieșirea din Catedrală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Papa Francisc vor saluta credincioșii prezenți cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”.

Cei care doresc să asiste la eveniment sunt așteptați pe esplanada Catedralei Naționale, începând cu ora 14.00.

Televiziunea Trinitas TV a Patriarhiei Române va transmite integral și în direct evenimentul.

După vizită, Catedrala Națională va rămâne închisă accesului public, deoarece vor fi reluate lucrările de finisare a construcției.

Sursa: Biroul de presă al Patriarhiei Române

Foto credit: Basilica.ro


Psalmii lui David

Psalmul 5

1.Graiurile mele ascultă-le, Doamne! Înţelege strigarea mea!
2.Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne!
3.Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea.
4.Că Tu eşti Dumnezeu, Care nu voieşti fărădelegea, nici nu va locui lângă Tine cel ce vicleneşte.
5.Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fără de lege.
6.Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul.
7.Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta.
8.Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta din pricina duşmanilor mei! Îndreptează înaintea mea calea Ta.
9.Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc.
10.Judecă-i pe ei, Dumnezeule; să cadă din sfaturile lor; după mulţimea nelegiuirilor lor, alungă-i pe ei, că Te-au amărât, Doamne,
11.şi să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău.
12.Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi.


Hristos a Înviat!