„Filocalia Sfintelor Nevoințe sau texte patristice despre aceea cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși-îndumnezei”, Sfântul Grigorie Sinaitul



ˇ     Dracii plăcerii (voluptăţii) se apropie adeseori ca foc şi cărbuni aprinşi, căci duhurile iubitoare de plăcere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetătoare o întunecă, zăpăcind-o. Fiindcă plăcerea patimilor este pricină de ardere, de zăpăceală şi de întuneric.

ˇ        Noaptea patimilor este întunericul neştiinţei, sau noaptea este împărăţia în care se nasc patimile. În ea împărăţeşte stăpânul întunericului şi umblă duhurile care iau chip asemănător fiarelor codrului, ca păsările cerului şi ca târâtoarele pământului, căutând cu urlete să ne răpească şi să ne mănânce.

ˇ        În vremea lucrării patimilor, unele gânduri merg înainte, altele urmează; gândurile premerg nălucirilor, iar patimile le urmează. În ce priveşte pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmează lor.

ˇ     Începutul şi pricina patimilor este reaua întrebuinţare (abuzul); al relei întrebuinţări este schimbarea rea; al schimbării este aplecarea deprinderii voinţei; mijlocul de cercare a voinţei este momeala; pricina momelii sunt dracii, îngăduiţi de Providenţă ca să ne arătăm libertatea noastră cum este.

ˇ        Deprinderea pătimaşă a sufletului este veninul acului păcatului spre moarte, căci cel ce s-a îmbibat de bunăvoie de patimi îşi are purtarea nemişcată şi neschimbată. (Este o nemişcare în sens rău; cine este mişcat numai de o patimă e ca şi cum nu s%ar mişca, căci el nu se mişcă, ci este mişcat şi nu poate să se mişte astfel. E o mişcare monotonă, o neputinţă de a ieşi din ea. Nimic nou nu se întâmplă în el, nimic care manifestă propriu-zis noutatea vieţii. Acolo e moarte.)

ˇ     Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupeşti şi sufleteşti. Cele trupeşti se subîmpart în dureroase şi pricinuitoare de păcat. Cele dureroase se subîmpart iarăşi în boli şi pedepse povăţuitoare. Cele sufleteşti se împart în patimi ale mâniei, ale poftei şi ale raţiunii. Cele ale raţiunii se subîmpart în nălucitoare şi cugetătoare. Dintre acestea, unele se nasc din voinţă prin reaua întrebuinţare, altele sunt fără voie, din vreo silă, cum sunt patimile zise fără vină. Părinţii le-au numit pe acestea şi urmări sau însuşiri fireşti.

ˇ        Altele sunt patimile trupeşti şi altele cele sufleteşti; altele cele ale poftei şi altele cele ale iuţimii (mâniei); altele cele ale raţiunii şi altele cele ale minţii şi ale închipuirii. Dar se însoţesc între ele şi lucrează unele cu altele. Cele trupeşti cu cele ale poftei, cele sufleteşti cu cele ale iuţimii; şi iarăşi, cele raţionale cu cele ale minţii ş cele ale minţii cu cele ale imaginaţiei şi cele ale amintirii.

ˇ     Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năpraznică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurarea, trufia şi celelalte. Ale poftei sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, nesăturarea, iubirea de plăcere, iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, nedreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri şi celelalte. Cele ale părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea-n râs, prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurămintele strâmbe, vorbirea fără rost. Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile, răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi cea mai de pe urmă din toate relele. Iar cele ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecarea, orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele asemenea acestora. Ca să spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunătăţile se află împreună cu ele prin fire.

ˇ        Minunate sunt cuvintele de slăvire pline de uimire ale lui David faţă de Dumnezeu „Minunate s-a făcut, zice cunoştinţa Ta către mine, căci nu pot să mă ridic până la ea”, fiind mai puternică şi neajunsă şi mai presus de cunoştinţa şi de puterea mea neputincioasă. Chiar şi trupul e neînţeles căci are o alcătuire compusă, întreită în tot chipul, dar ţine într-o unică armonie mădularele şi părţile sale. Pe de altă parte, în trup stăpâneşte numărul şapte şi doi, care arată vremea şi firea, după cei învăţaţi în ale numerelor. Astfel şi el este o unealtă a firii, care arată slava măreţiei treimice, după legile care cârmuiesc firea. (Numărul doi care stăpâneşte în trup arată firea lui dependentă. Căci doi sunt ochii, două urechile, etc. Dar în trupul trecător stăpâneşte şi numărul trei şi şapte, care este timpul. El are trecut, prezent şi viitor şi viaţa lui se repetă în cicluri de şapte zile. Se mai spune că toată materia trupului se schimbă în curs de şapte ani. Mişcarea timpului în cicluri de şapte unităţi o exprimă şi Facerea, unde se spune că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Şapte reprezintă împlinirea a ceea ce se mişcă în timp. Numărul trei arată poate şi fiinţa, puterile şi lucrările.)

ˇ     Legile firii sunt îmbinările felurite ale mădularelor lucrătoare, pe care cuvântul le-a numit şi deosebiri, ca tot atâtea părţi în care se arată însuşirile trupului. Sau iarăşi, legea firească este lucrarea fiecărei forme şi a fiecărui mădular în baza puterii sale. Precum Dumnezeu ţine în lucrare şi mişcă toată zidirea, aşa sufletul ţine în lucrare şi în mişcare mădularele trupului şi îl mişcă pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricină bărbaţii purtători de Dumnezeu spun uneori că iuţimea şi pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori că sunt ale sufletului? Răspundem, că nu este nici o nepotrivire între cuvintele sfinţilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amănuntul, ce amândouă susţinerile sunt adevărate şi ele pot fi schimbate între ele în chip înţelept, din pricina creării sufletului şi a trupului pentru un mod de convieţuire negrăită. Căci îmbinarea lor este de aşa fel, că sufletul poate să fie desăvârşit de aici, iar trupul e nedesăvârşit din pricina creşterii prin hrană. Astfel sufletul are în sine şi puterea poftei doritoare şi puterea iuţimii spre vigoarea dragostei, dar de la plăsmuirea lui e zidit raţional şi mintal. Căci nu i s-a dat o iuţime fără raţiune şi o poftă fără minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai înainte. Ci fiind zidit nestricăcios, era fără mustime, din care a urmat pofta şi mânia furioasă. Căci după neascultare, căzând în stricăciune şi în grosimea dobitoacelor, a răsărit ca urmare neapărată şi iuţimea şi pofta în el. De aceea trupul se şi împotriveşte voinţei sufletului, prin iuţime şi poftă când domină el. iar când se supune muritorul celui raţional, urmează sufletului spre săvârşirea celor bune. Deci abia când s-au amestecat cele venite pe urmă în trup cu însuşirile sufletului, s-a asemănat omul dobitoacelor, supunându-se legii păcatului, pentru trebuinţa firii şi făcându-se din fiinţă raţional㠖 dobitoc şi din om – fiară. (Sfântul Grigorie Sinaitul explică tot ce are trupul viu în suflet. Chiar iuţimea şi pofta şi le însuşeşte trupul din suflet. Deci sufletul a fost făcut pentru convieţuirea cu trupul, putând alcătui şi susţine un trup viu. De aceea i s-a dat iuţimea şi pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci şi întreţinerii şi creşterii trupului desigur tot în vederea spiritualizării trupului şi a materiei. Adică iuţimea şi pofta, având la bază un caracter spiritual, legat de minte şi raţiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul şi un caracter animalic, sau o funcţie în slujba trupului ca organism biologic, înrudit în privinţa aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune că, prin iuţime şi poftă, raţionalitatea sufletului are în ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu înseamnă că sufletul există temporal înaintea trupului, ci începe să existe manifestându-se în formarea trupului prin iuţimea (energia) şi pofta ce i se prelungesc în trup întrucât prin acestea începe deodată cu aducerea lui la existenţă să se plasticizeze în trup. De altfel în general, planul material nu e decât o raţionalitate plasticizată şi ca atare raţionalitatea aceasta are în ea însăşi o energie şi un impuls spre plasticizare, care, în cazul raţiunii personale umane, echivalează cu iuţimea şi cu pofta. Când acestea nu sunt conduse bine de raţiune, se nasc păcatele şi însăşi deformările şi tendinţele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului raţional. De aceea păcatul, ca dezordine, începe în raţiune, în suflet.)

ˇ     Sufletul fiind creat raţional prin suflare şi înţelegător prin insuflare dătătoare de viaţă, nu a fost creat de Dumnezeu deodată cu iuţimea şi cu pofta dobitocească, ci cu puterea dorinţei şi pe ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sădit, prin plăsmuire, de la început iuţimea şi pofta neraţională. Căci pe acestea le-a primit pe urmă prin neascultare, făcându-se muritor, stricăcios şi dobitocesc. (Dar iuţimea şi pofta s-au prelungit în trup la început nu ca iuţime şi poftă animalică, ci ca iuţime şi dorire spirituală. Pe urmă au luat, prin cădere, caracterul animalic, sau şi animalic.) Căci trupul, zic cuvântătorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricăcios, precum va şi învia, deşi în stare să primească şi stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor, dar s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în altul (perihorezei), şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea nestricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte. Şi aşa s-a făcut asemenea cu dobitoacele, după Scriptură, şi întocmai cu ele în tot chipul. (Prin aceasta şi-a înrăit şi sufletul calitatea. Iuţimea şi pofta, punându-se într-o măsură mai mare în slujba creşterii şi susţinerii trupului, au pus prin însuşi sufletul, într-o mare măsură, în slujba trupului şi au luat chiar în suflet un caracter iraţional, animalic. Greu se poate găsi în scrisul patristic o insistenţă aşa de stăruitoare în explicarea complexei şi tainicei legături dintre suflet şi trup ca aceste capete ale Sfântul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominată de preocuparea antropologică.)


Sursă: Filocalia.ro


Lasă un răspuns