Sfântul Justin de Celie, Biserica Ortodoxă și ecumenismul

DUMNEZEIASCA SLUJIRE BISERICEASCĂ ȘI PRAZNICELE BISERICEȘTI

Întreaga viață a Bisericii este o neîncetată slujire a lui Dumnezeu, neîncetată slujbă, și drept aceea în Biserică fiecare zi este un praznic: în Biserică, în fiecare zi se slujește lui Dumnezeu și se prăznuiește unul sau mai mulți Sfinți. În Biserică, viața este neîncetată viețuire împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18). Sfîntul de astăzi ne încredințează Sfinților de mîine, cei de mîine – celor de poimîine, și așa mai departe: crugul (ciclul) anului nu are sfîrșit. Prăznuind praznicele și Sfinții, trăim în rugăciune și în adevăr harul lor și sfintele lor fapte bune, după măsura credinței noastre: fiindcă Sfinții nu sînt altceva decît personificarea și întruparea sfintelor fapte bune evanghelice, ale acestor dogme fără de moarte ale credinței noastre, ale mîntuirii noastre.

Veșnicele adevăruri ale sfintelor fapte bune se preschimbă în viața noastră, mai întîi de toate și în cea mai mare măsură, în rugăciune, în slujbă. Rugăciunea este climatul cel mai potrivit pentru sporirea a toată fapta bună evanghelică. Slujbele pogoară darul în libertatea noastră, iar harul lui Dumnezeu, înfrățit cu libertatea noastră, strămută în viață adevărurile evanghelice dogmatice și morale. Biserica toată, ca trup al lui Hristos, ia parte la aceasta prin trupul euharistic, care este cea mai înaltă „sfințenie a sfințeniilor” în lumea noastră pămîntească și în toate lumile omenești. Totul ia parte în sfîntul trup al Bisericii, întotdeauna împreună cu toți Sfinții, la această împreună- lucrare; și noi, prin Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și prin toți Sfinții, ne dăm pe noi înșine, și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu. În slujbele Bisericii totul este ceresc-pămîntesc, Dumnezeu-omenesc; totul unește pe Dumnezeu cu oamenii, cerul cu pămîntul, timpul cu veșnicia; toate cele pămîntești trăiesc prin cer, tot ce este vremelnic trăiește prin veșnicie, tot omul trăiește prin Dumnezeu. Astfel se desfășoară nestrămutata nevoință Dumnezeu- omenească a mîntuirii, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. Fiindcă Biserica este cerul pe pămînt, Dumnezeu în om și omul în Dumnezeu.

Cine sînt martorii acestui fapt? Toți Sfinții Bisericii lui Hristos, de la primul pînă la cel din urmă. Toate sfintele cărți de slujbă ne-o arată în chipul cel mai grăitor și ne-o dovedesc în chipul cel mai de netăgăduit: fiecare sfînt al Bisericii este urzit din sfintele fapte bune; fiecare s-a zidit pe sine prin sfintele fapte bune; fiecare s-a prefăcut și s-a schimbat la față prin sfintele fapte bune. Acest lucru este valabil și pentru Sfinții Apostoli, și pentru Sfinții Mucenici, și pentru Sfinții Mărturisitori, și pentru Sfinții Prooroci, și pentru Sfinții Cuvioși, și pentru Sfinții Doctori fără de arginți, și pentru toți Sfinții îndeobște. În fiecare dintre ei sînt de față și a-tot-lucrătoare sfintele fapte bune, în frunte cu credința. În fapt, fiecare sfîntă faptă bună este o nevoință de bună voie a libertății noastre celei după chipul lui Dumnezeu. și împreună-lucrarea noastră personală cu Mîntuitorul, cea spre mîntuirea noastră, stă mai întîi de toate în sfintele fapte bune. Toate faptele bune alcătuiesc un întreg organic, un singur organism, un organism Dumnezeu-omenesc. Ele cresc una din cealaltă, și trăiesc una în cealaltă, și se întăresc una în cealaltă, și se nemuresc una în cealaltă. Fiece faptă bună este într-un fel a-tot-faptă bună. Astfel, credința este a-tot-faptă bună: fiindcă, dacă e vie, ea trebuie să se păstreze prin dragoste, nădejde, rugăciune, postire, milostenie, pocăință și celelalte sfinte fapte bune. Chiar așa: și rugăciunea, și dragostea, și nădejdea, și postirea, și toate celelalte fapte bune – toate se hrănesc una din alta, și iau viață, și se desăvîrșesc, și se nemuresc.

Toți Sfinții lui Dumnezeu – Sfințiții Ierarhi, Dumnezeieștii Prooroci, cetele Cuvioșilor, Sfintele Femei și ceilalți – s-au proslăvit bineplăcînd lui Dumnezeu prin fapte îmbunătățite – enaretoi” praxesi. Ierarhii lui Hristos, și ceata Cuvioșilor, și a Proorocilor, și adunarea tuturor Drepților, strălucind cu frumusețile faptelor bune au ajuns în corturile cerești.

În Biserica Ortodoxă, Dumnezeu-Omul este Alfa și Omega, Începutul și Sfîrșitul, Cel dintîi și Cel de pe urmă (Apocalipsa 1:8, 10, 17; 21:6). În ea, domnesc legi Dumnezeu-omenești. În ea, tot omul este legiuit și cîrmuit de către Dumnezeu; tot ce este omenesc și al omului este legiuit și cîrmuit de ceea ce este Dumnezeiesc și al lui Dumnezeu. În ea, omul este întotdeauna în stare de rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Ca organism Dumnezeu-omenesc, Biserica este casă de rugăciune. Fiecare mădular al Bisericii este o celulă după chipul lui Dumnezeu în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Mîntuirea este de fapt trăirea necurmată a întregii vieți de rugăciune a Bisericii. Aceasta este nevoința îm-bisericirii. Fiecare mădular al Bisericii trăiește întreaga viață Dumnezeu- omenească a Bisericii, după măsura credinței lui și după măsura Sfintelor ei Taine și sfintelor ei fapte bune. Fiecare credincios este Biserică în mic.

Toată viața Dumnezeu-omenească a Bisericii și toate adevărurile Dumnezeu-omenești ale Bisericii se arată în chipul cel mai desăvîrșit și credincios în slujbele ei. În acestea se săvîrșește și se trăiește în rugăciune tot ce este Dumnezeu-omenesc, și pe acest temei se plăsmuiește teologia rugăciunii. În întregimea sa, viața liturgică a Bisericii este cea mai credincioasă predanie a Bisericii, veșnic via și nemuritoarea Sfîntă Predanie. și în ea este întreg minunatul Dumnezeu-Om, Domnul Iisus Hristos, iar împreună cu El, și prin El și pentru El – Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Sfinții toți, de la primul pînă la cel din urmă.

Slujbele ortodoxe sînt viața adevărată și vie a Bisericii, la care ia parte fiecare mădular al Bisericii, prin trăirea a tot ce este Dumnezeu-omenesc, a tot ce e apostolesc, a tot ce e al Sfinților Părinți. În această trăire, întregul trecut Dumnezeu-omenesc al Bisericii este întotdeauna de față ca o realitate actuală și ca un prezent contemporan. În Biserică, tot trecutul este prezent și tot prezentul este trecut. De fapt, în Biserică există numai prezent nețărmurit. Totul este în ea nemuritor și sfînt, totul este apostolește sobornicesc și Dumnezeu-omenește catolic, universal. Fiecare aparține tuturor și toți fiecăruia, potrivit haricei puteri a sfintei dragoste Dumnezeu-omenești, ce izvorăște toată din sfînta credință Dumnezeu-omenească și nemurește prin celelalte sfinte fapte bune Dumnezeu- omenești, și în primul rînd prin rugăciune.

Această dumnezeiscă tradiție liturgică de rugăciune a Bisericii ne păzește cu frică și cutremur pline de evlavie cea mai mare comoară a tuturor lumilor omenești: pe Dumnezeu-Omul Hristos Domnul și tot ce este al Lui. Astfel a păzit, El, în deplinătatea Persoanei Lui Dumnezeu-omenești, pururea via, a-tot- desăvîrșita, Sfîntă Predanie a Bisericii. În toate slujbele Dumnezeiești se săvîrșește mereu Sfînta Taină Dumnezeu-omenească a Dumnezeu-omeneștii iconomii a mîntuirii. Mai cu seamă în Sfînta Liturghie. În rugăciunile de încheiere ale Liturghiei Marelui Vasile se spune: „Plinitu-s-a și s-a săvîrșit …, Hristoase Dumnezeul nostru, Taina iconomiei Tale – to th” oikonomia” musthrion”. Tocmai părtășia noastră vie, de rugăciune, la aceasta alcătuiește mîntuirea noastră, în-creștinarea noastră, în-dumnezeirea noastră, în-dumnezeu- omenirea noastră a-tot-cuprinzătoare prin Biserică; într-un cuvînt: îm-bisericirea noastră a-tot-cuprinzătoare. Nevoința de bună voie, prin har și fapte bune, a în- dumnezeu-omenirii, este întotdeauna chiar nevoința îm-bisericirii.

În fapt, mîntuirea omului stă în trăirea Dumnezeu-omenească sobornicească împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:15) în trupul Dumnezeu- omenesc al Bisericii. Trăirea aceasta este neîncetată, de fiecare zi. Fiindcă în fiecare zi se prăznuiește cîte un sfînt sau mai mulți, care lucrează și împreună- lucrează la mîntuirea noastră. Părtășia noastră de rugăciune cu Sfinții ne asigură mîntuirea. Drept aceea este neapărat trebuincioasă prăznuirea tuturor praznicelor, de la primul pînă la cel din urmă: a praznicelor Domnești, ale Născătoarei de Dumnezeu, îngerești, apostolești, mucenicești și a celorlalte. De asemenea, toate slujbele de zi și de noapte, de la prima pînă la cea din urmă, zidesc mîntuirea noastră. Iar prin toate acestea și în toate acestea – întreg Dumnezeu-Omul Hristos, ca Biserică, și cap al Bisericii, și trup al ei, cu toate adevărurile sfinte și netrecătoare, și cu întreaga viață Dumnezeu-omenească în toate nemărginirile.

În nemăsurat de tainicul organism Dumnezeu-omenesc al Bisericii, se crește în primul rînd prin rugăciune, și totdeauna se trăiește în el prin rugăciune Prin părtășia de rugăciune la slujbele Dumnezeiești, fiecare din noi săvîrșește nevoința sa de în-creștinare, schimbare la față, în-dumnezeire, în-treimificare. și asta totdeauna împreună cu toți Sfinții. Trăirea aceasta este întotdeauna personală în toate privințele și sobornicească în toate privințele. În obștea Sfinților se trăiește în primul rînd prin rugăciune și părtășia se face prin rugăciune. Drept aceea, rugăciunea este cea mai trebuincioasă sfîntă faptă bună pentru fiecare creștin. În corul faptelor bune, rugăciunea este conducătorul de Corinteni. Ea rînduiește locul fiecărei fapte bune și îi dă duhul și insuflarea cuvenită. Prin ea, fiece faptă bună crește, și se dezvoltă, și își păstrează locul între celelalte sfinte fapte bune, Dumnezeu-omenește alcătuind lucrarea sfintelor fapte bune în nevoința mîntuirii.

Slujbele ortodoxe înseamnă Sfînta Evanghelie și Sfînta Predanie traduse și preschimbate în minunate și de viață făcătoare stihiri, tropare, condace, canoane, stihuri, cîntări, suspine, strigăte, lacrimi. Tot adevărul Dumnezeu- omenesc, și dreptatea Dumnezeu-omenească, și dragostea, și înțelepciunea, și viața, și nemurirea, și veșnicia, ni se îmbie aici ca rugăciune, ca sfîntă Împărtășanie, ca sfinte porunci, ca Sfinte Taine, ca sfinte fapte bune. Oriunde atingi, dai de Sfînta Predanie vie, de curgerea sîngelui ei, de nervii ei, de oasele ei, de inima ei, de ochii, de conștiința, mintea, cugetul ei. și, cînd sufletul se revarsă prin rugăciune în aceste adevăruri Dumnezeu-omenești și în viața Dumnezeu-omenească a Bisericii, toate sfintele fapte bune cresc cu creșterea după Dumnezeu (Coloseni 2:19). și întreg sufletul crește către dumnezeu-omul cel după har – creștinul cel adevărat.

Prin trăirea vieții liturgice a Bisericii, se zidește persoana creștină: dumnezeu-omul cel după har, bărbatul cel desăvîrșit întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta este calea cea mai sigură și nevoința cea mai mîntuitoare. Creșterea harică Dumnezeu-omenească se înfăptuiește neîncetat prin fiecare rugăciune, și cerere, și lacrimă, și strigăt, și suspin, și tînguire, și mărturisire. În lucrarea aceasta toți Sfinții ne sînt călăuzitori și învățători. Ei – „ochii Bisericii lui Hristos” 44 – ne duc și ne călăuzesc spre scopul Dumnezeu- omenesc al ființei noastre omenești.

În creștinul ortodox, fiecare gînd se naște întru rugăciune și se termină cu rugăciune. La fel și fiecare simțămînt. El înfăptuiește o așezare de rugăciune față de sine și față de lumea înconjurătoare, iar mai înainte de toate și mai presus de toate – față de Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos. În rugăciune totul se în-dumnezeu-omenește, totul se împlinește prin Dumnezeu: gîndul se schimbă la față în gînd în-dumnezeit, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc și nemuritor al gîndului; simțirea crește în simțire în-dumnezeită, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc și nemuritor al simțirii; conștiința crește în conștiință în- dumnezeită, și mintea – în minte în-dumnezeită, și voia – în voie în-dumnezeită, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc și nemuritor al lor; pe scurt: omul se împlinește întru dumnezeu-om, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc și nemuritor al omului.

Iarăși și iarăși: în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, fiecare mădular al acestui trup, ca o celulă vie după chipul lui Dumnezeu a lui, trăiește întreaga viață Dumnezeu-omenească a Bisericii, după măsura credinței sale și a celorlalte nevoințe și fapte bune ale sale. Fiecare zi, fiecare clipă – împreună cu toți Sfinții. Numeroasele feluri și puteri ale trăirii Dumnezeu-omenești sînt mereu de față și neîncetat lucrătoare prin feluriții Sfinți ai fiecărei zile: Apostoli, Mucenici, Mărturisitori, Postnici, Doctori fără de arginți, Cuvioși. Totul în toate este Hristos, prin Sfinții zilei. El prin aceștia, fiind cap al Bisericii, stăpînește și cîrmuiește în lumea Dumnezeu-omenească a Bisericii.

Fiece sfîntă dogmă a credinței noastre Dumnezeu-omenești are praznicul ei: Întruparea are Crăciunul; Învierea are Paștele; credința are prăznuirea Sfinților Mucenici și toate celelalte sfinte fapte bune au pe feluriții Sfinți. Adevărurile sfintelor dogme se trăiesc de fiecare credincios în „trupul lui Hristos”, care este Biserica. Fiece adevăr dogmatic se trăiește ca viață, ca viață veșnică, ca parte organică a veșnicului Ipostas al Dumnezeu-Omului: Eu sînt Adevărul și Viața (Ioan 14:6). Sfintele slujbe nici nu sînt altceva decît trăirea sfintelor veșnice adevăruri dogmatice. Dogma Dumnezeu-omenității Domnului Iisus? Se trăiește cu putere în sfintele praznice ale Domnului: Crăciunul, Botezul, Schimbarea la față, Învierea și celelalte. Acest adevăr veșnic se trăiește neîncetat de la vîrf și pînă la fund, și astfel devine viața noastră de zi cu zi. De aici și binevestirea: Viața noastră în ceruri este, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Filipeni 3:20; Coloseni 3:9).


Sursa: Preacuviosul Părinte Arhim. Prof. Dr. Justin (Popovici), Biserica Ortodoxa si ecumenismul


hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns