Sfântul Justin cel Nou de la Celie: Biserica Ortodoxă și ecumenismul

DESPRE DUMNEZEU JUDEC|TORUL

Veșnicul adevăr evanghelic despre Dumnezeu Judecătorul nu e impus în chip silit conștiinței omenești și nici nu a fost introdus nefiresc în biserica adevărurilor descoperite de Dumnezeu. El este o parte firească și nedespărțită a Sfintei Descoperiri în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Fără el, logica Descoperirii nu ar mai fi fost Dumnezeiască și iconomia Dumnezeu-omenească a mîntuirii nu ar mai fi fost deplină. Fără el, Dumnezeiasca Descoperire ar fi fost ca lumea fără cer deasupra ei. El este vălul care ascunde și împlinește biserica de diamant a adevărurilor Dumnezeu-omenești despre om și lume. Firea celorlalte dogme și adevăruri este și firea lui; este de o ființă cu ele; se află în ele, tot așa cum acestea se găsesc în el; are aceeași vrednicie și putere de viață ca și ele; nu poate fi despărțit de ele, căci toate laolaltă alcătuiesc un singur organism Dumnezeu-omenesc nedespărțit. Este firesc ca Dumnezeu – Care este Ziditor, și Mîntuitor și Sfințitor – să fie totodată și Judecător. Căci, ca Ziditor, ne-a adus din neființă la ființă, rînduind ca scop al ființării noastre asemănarea cu Dumnezeu prin mijlocirea chipului celui Dumnezeiesc al sufletului nostru, creșterea cea după Dumnezeu întru bărbat desăvîrșit, în măsura vîrstei plinirii lui Hristos (cf. Coloseni 2:19; Efeseni 4:13); ca Mîntuitor, El ne-a izbăvit de păcat, și de moarte și de diavolul, introducînd în firea omenească, cea omorîtă cu păcatul, temeiul și puterea învierii și a nemuririi; ca Sfințitor, El ne-a dat în trupul Său Dumnezeu- omenesc al Bisericii toate mijloacele harice și toate puterile Dumnezeiești pentru însușirea nevoinței Lui Dumnezeu-omenești a mîntuirii și atingerea scopului existenței noastre; ca Judecător, El prețuiește, judecă și ia hotărîre asupra felului în care ne-am purtat față de El ca Ziditor și față de noi înșine ca zidire după chipul lui Dumnezeu, față de El ca Mîntuitor și față de noi înșine ca obiect al mîntuirii, față de El ca Dumnezeu-Om = Biserică = Sfințire și față de noi înșine ca obiect al sfințirii, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lucrare împătrită a Sa, Dumnezeu face toate după sfatul voiei Sale – kata thn boulhn tou qelhmato” (Efeseni 1:11), adică după iconomia Sa cea mai înainte de veci în privința lumii și a omului, pentru ca toate cele din ceruri și cele de pe pămînt să se adune sub un cap – anakefalaiwsasqai (Efeseni 1:10; cf. și Coloseni 1:16-17 și 20).

Dumnezeu a pus în aluatul ființei omenești plămada năzuinței după Hristos, încît omul – iar împreună cu el și în urma lui, întreaga făptură – să dorească și să tindă către El. Prin urmare, întreaga făptură este în miezul ei hristocentrică, năzuiește către Hristos ca spre centrul și scopul său firesc și veșnic (cf. Romani 8:19-23; Coloseni 1:16-17; Efeseni 1:4-5). În timp ce în lucrarea Sa ziditoare, mîntuitoare și sfințitoare, Dumnezeu Se arată ca un plugar, semănător și îngrijitor, în lucrarea Sa judecătorească El Se înfățișează ca un secerător și treierător. Este cu totul firesc ca Semănătorul ceresc, Cel ce seamănă din belșug sămînța veșnicelor adevăruri Dumnezeiești în pămîntul sufletelor omenești, să vină și să vadă cîtă din sămînța aceasta a putrezit în noroiul plăcerilor, cîtă s-a înăbușit în spinii patimilor, cîtă s-a veștejit în focul iubirii de păcat și cîtă a dat rod și poartă rod Dumnezeiesc; și să secere și să treiere spicele cele coapte ale grîului pămîntesc. Fiind însuși plugarul, semănătorul și îngrijitorul, El are dreptul să fie și secerătorul și treierătorul: dăruind oamenilor toate mijloacele trebuitoare pentru atingerea scopului orînduit de El vieții, Dumnezeu are dreptul să fie și Judecător. Ar fi o nedreptate de neiertat și o jignire și o tiranie dacă Dumnezeu S-ar fi înfățișat ca Judecător fără ca mai înainte să Se fi înfățișat ca Mîntuitor și Sfințitor. Nu ar avea dreptul să judece omul și omenirea un dumnezeu care nu ar fi voit ca mai întîi să le descopere oamenilor calea către viața veșnică, să le spună adevărul cel veșnic, să le dea mijloacele pentru mîntuirea de păcat, de moarte și de diavol; într-un cuvînt, un dumnezeu care nu ar fi vrut să le fie mîntuitor. Unui astfel de dumnezeu silnic omenirea ar fi avut dreptul ca, într-un suflet și într-un glas, să-i arunce în față ceea ce sluga cea rea i-a spus stăpînului său în pilda talanților (Matei 25:24 -25). Dacă Hristos ar fi fost un dumnezeu de felul acesta, nu ar fi trebuit să se creadă în El, fiindcă atunci El nu ar fi fost Dumnezeu adevărat, ci unul dintre neputincioșii dumnezei mincinoși din panteonul de două parale al idolilor omenești. Deoarece însă Dumnezeu-Omul, Hristos Domnul, S-a arătat ca Mîntuitor al omului și al omenirii și, după nespusa Lui iubire de oameni, a săvîrșit prea-anevoioasa nevoință a mîntuirii; deoarece le-a dat oamenilor toate darurile cerului, pe care numai Dumnezeul dragostei le poate dar, El are dreptul să judece lumea și pe om.

Se înțelege, în măsura în care Domnul Iisus Hristos este de o ființă cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Duhul Sfînt, întru atît și judecata omenirii este o lucrare a întregii Sfinte Treimi. Dar, pentru ca omul răzvrătit, în păcătoșenia sa luptătoare împotriva lui Dumnezeu, să nu cîrtească și să nu spună că Dumnezeu – Care nu a trăit în trupul omenesc, nu a pătimit patimile omenești, nu a trecut prin cuibul de năpîrci care este pămîntul – nu are dreptul să-i judece pe oameni, pentru aceasta Dumnezeu Tatăl toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5:22) și va să judece lumea după dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rînduit, dînd tuturor încredințare, prin învierea Lui din morți (Faptele Apostolilor 17:31).

Orînduind pe omul Iisus, Dumnezeu-Cuvîntul întrupat, să judece lumea, Dumnezeu a făcut omenirii dreptatea desăvîrșită, încheind cu iubire de oameni cercul dreptății Lui Dumnezeiești pe pămînt, și prin urmare oamenii nu pot avea îndreptățire de cîrtire și răzvrătire împotriva judecății lui Dumnezeu. Dumnezeu- Omul, Domnul Hristos, este nu numai începătorul, ci și desăvîrșitorul credinței noastre, pricinuitorul și săvîrșitorul întregii iconomii a lui Dumnezeu privitoare la lume și la om (Evrei 12:2; cf. și 2:10).

De-a lungul tuturor schimbărilor și prefacerilor ei, făptura toată înaintează către sfîrșitul său. De-a lungul tuturor zilelor și tuturor nopților, toți oamenii – și, odată cu ei și în urma lor, întreaga zidire – înaintează spre ziua cea mai de pe urmă, în care se va sfîrși taina acestei lumi și a istoriei omenești. Toate zilele, ca niște rîuri albe, și toate nopțile, ca niște rîuri negre, străbat văile și prăpăstiile ființării, smulgînd cu ele toate ființele și toată zidirea către ziua cea mai de pe urmă, în care trebuie să ajungă și să își termine curgerea lor. Tot ceea ce a trăit și trăiește în colivia timpului trebuie să ajungă la această zi, cea mai de pe urmă, trebuie să coboare pe malul ei. Nu există ființă și nici făptură pe care rîul timpului să n-o aducă la această zi, cea mai de pe urmă. Odată cu această zi, timpul va înceta ființarea sa, drept care ea se și numește în Apocalipsă ziua cea de pe urmă (Ioan 6:39, 40, 44; 11:24; 12:48), ziua cea mare (Faptele Apostolilor 2:20; Iuda 6). Deoarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu rînduită, în care El va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17:13), ea se mai numește și ziua judecății (Matei 10:15; 11:22, 24; 12:36; II Petru 2:9; 3:7; I Ioan 4:17), ziua urgiei, și a descoperirii și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu (Romani 2:5). Dar – de vreme ce toată judecata s-a dat Fiului (Ioan 5:22) și de vreme ce El Se va arăta în ziua cea mai de pe urmă ca Judecător întru slavă – atunci ziua aceasta se mai numește și ziua Fiului Omului (Luca 17:22, 24, 26), ziua Domnului (II Petru 8:10; I Tesaloniceni 5:2, Cf. și Iezechil 15:5; Isaia 2:12; Ioil 2:31; Înțelepciunea lui Solomon 1:14; Maleahi 4:1), ziua lui Hristos (II Tesaloniceni 2:2; Filipeni 1:10; 2:16), ziua Domnului nostru Iisus Hristos (II Corinteni 1:14; I Corinteni 1:8; 5:5), ziua judecății și a pierzaniei oamenilor fără de Dumnezeu (II Petru 3:7; 2:9).

În această zi de mare însemnătate, Dumnezeu-Omul Domnul Iisus, va rosti ultima Sa judecată, nestrămutată, asupra întregii istorii a lumii și a omului, asupra tuturor oamenilor laolaltă și a fiecăruia personal. și după cum, la capătul lucrării de zidire, a privit toate ființele și făpturile zidite și a rostit asupra a toate judecata Sa, că sînt bune foarte (Fac. 1:31), tot așa Domnul cel în Trei Sori va privi și în ziua cea de pe urmă toate ființele și făpturile, la sfîrșitul mersului lor de-a lungul istoriei, și va rosti judecata Sa asupra a tot și toate, asupra tuturor și a fiecăruia. Atunci, va despărți pentru totdeauna binele de rău și va statornici între ele un hotar netrecător și de netrecut; atunci, va rosti judecata Sa cea fără greș asupra tuturor valorilor omenești; atunci, va cîntări în cîntarul desăvîrșit și nemincinos al Dreptății și al dragostei Sale toate faptele omenenești, toate gîndurile omenești, toate simțămintele oamenilor, toate dorințele omenești, toate cuvintele omenești; atunci, se va împlini taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7) privitoare la om, zidire, lume, univers; atunci, toți cei buni și tot ce este bun vor moșteni fericirea veșnică, raiul cel veșnic, în a-tot-dulcea Împărăție a cerurilor a Prea-dulcelui Domn Iisus; iar toți cei răi și tot ce este rău – chinul veșnic, osînda veșnică, în împărăția a-tot-amară a a-tot-răilor Îngeri căzuți.


Sursa: Preacuviosul Arhim. Prof. Dr Iustin (Popovici), Biserica Ortodoxa si ecumenismul

Lasă un răspuns