„Filocalia Sfintelor Nevoințe sau colecție de texte patristice despre aceea cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși-îndumnezei”, Sfântul Grigorie de Sinai

  Începutul şi pricina virtuţilor este buna intenţie, apoi dorinţa binelui. Precum Dumnezeu este pricina şi izvorul a tot binele, aşa începutul binelui în noi este credinţa, mai bine zis Hristos, piatra credinţei, pe Care-L avem ca începătură şi temelie a tuturor virtuţilor. Căci pe El am aşezat şi pe El clădim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leagă pe noi cu Sine şi mărgăritarul de mare preţ, pe care căutându-l monahul, care pătrunde în adâncul liniştii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca să-L câştige pe El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credinţei, Hristos, începătura vieţii noastre. El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtuţilor, pe El clădim trupul virtuţilor. O interpretare tot aşa de interesantă a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale pentru a cumpăra ţarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare preţ. Averile sunt aici voile omului; omul care vrea să se mântuie renunţă la voile sale, care nu-l pot mântui, pentru a-şi însuşi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, căci prin aceasta dobândeşte viaţa veşnică. Cel ce iubeşte renunţă la voile sale pentru cel iubit şi pentru iubirea aceluia căci în El are viaţa, cum nu o are prin împlinirea voilor sale.)

ˇ        Virtuţile îşi ţin cumpăna între ele şi toate se adună într-una şi se împlinesc într-o întocmire şi într-un chip singur al virtuţii. Căci sunt virtuţi propriu-zise şi virtuţi mai mari ca virtuţile, care cuprind pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiască, smerenia şi răbdarea dumnezeiască. Fiindcă zice Domnul despre aceasta: „Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21, 19), dar nu a zis întru postirea voastră, sau întru privegherea voastră. Iar prin răbdare înţeleg pe cea după Dumnezeu. Ea este împărăteasa virtuţilor, temelia bunătăţilor bărbăteşti., căci ea este pacea în războaie, seninul în furtună, statornicia nestrămutată în cei ce-au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea vătăma nici armele, nici suliţele, nici câmpurile de bătălie, nici chiar războaiele dracilor, nici mulţimea întunecată a celor potrivnici.

ˇ     Virtuţile, deşi se nasc unele din altele, îşi au obârşia în cele trei puteri ale sufletului, afară de cele dumnezeieşti. Căci pricina şi începătura celor patru virtuţi cuprinzătoare în cei fireşti şi ale virtuţilor dumnezeieşti, din care şi prin care fiinţează celelalte, a chibzuinţei, a bărbăţiei, a neprihănirii şi a dreptăţii, este înţelepciunea dumnezeiască a cunoscătorilor de Dumnezeu, cea mişcată de Duhul. Aceasta mişcându-se în chip împătrit, le lucrează pe toate, nu deodată, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, după cum voieşte. Pe una ca lumină, pe alta ca putere ageră şi ca insuflare pururi în mişcare, pe a treia ca putere sfinţitoare şi curăţitoare, iar pe a patra ca rouă a curăţiei, care înveseleşte şi curăţeşte de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai înainte fiecăruia dintre cei desăvârşiţi îi dă fiecare lucrare desăvârşită după felul lui.

ˇ     Tăria desăvârşită a sufletului în virtuţi nu o dăruiesc destoiniciile şi sârguinţa proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi. Căci fiecare îşi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, aşa încât îi poate atrage spre ea, prin deprinderea şi firea binelui, pe cei ce se împărtăşesc de ea, chiar când nu voiesc. Când ajungem la acel dar, el se menţine neschimbat şi neînstrăinat. Atunci avem harul Duhului, lucrând virtuţile în mădularele noastre ca un suflet viu. De aceea toată ceata virtuţilor este moartă fără har; şi în cei ce socotesc că le au, sau că le-au dobândit desăvârşit şi că sunt numai ale lor, sunt umbre şi chipuri ale gândului, dar nu realităţi desăvârşite. (Înrădăcinarea virtuţilor în suflet nu se poate înfăptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternică a lui Dumnezeu devenită lucrarea noastră. Virtuţile, ca deschideri şi relaţii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi, dacă nu stă Dumnezeu Însuşi deschis faţă de noi, sau în comunicare de iubire şi de putere cu noi. În virtuţi, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtuţile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtuţilor noastre. În cel ce socoteşte că virtuţile sunt ale lui, nu este deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, căci în deschiderea adevărată trebuie să se trăiască iniţiativa ambelor părţi. Sunt deschis cu adevărat celuilalt pentru că şi el îmi este deschis, deci virtutea mea este şi opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenţie a virtuţii dar nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuşi, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuţia celuilalt, se închide în sine şi nu-l încălzeşte pe acela, pentru că nu-l preţuieşte cum se cuvine, ca absolut al realizării sale.!

ˇ     Deci virtuţile cuprinzătoare sunt patru: bărbăţia, chibzuinţa, neprihănirea şi dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin ştirbire, opt păcate numite şi socotite de cei din lume virtuţi: bărbăţiei, semeţia şi frica; chibzuinţei, viclenia şi neştiinţa; neprihănirii, desfrânarea şi neajutorarea; dreptăţii, lăcomia şi nedreptatea, sau îngustimea năzuinţei. Dar nu numai virtuţile cuprinzătoare şi fireşti, mai presus de orice ştirbire sau umflare, ci şi cele cu fapta ţin mijlocul. Ele au ca împreună-lucrătoare hotărârea liberă întru dreptatea socotinţei; pe când păcatele, abaterea şi părerea de sine. Că virtuţile drepte ţin mijlocul, e martor proverbul care zice: „Atunci vei face toate căile bune” (Proverbe 2, 9). Deci toate se întemeiază pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc şi pe care se zidesc, având ca temelie a clădirii lor cele patru virtuţi cuprinzătoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele fireşti se curăţesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeieşti şi mai presus de fire se dăruiesc întru bunătatea Duhului.

ˇ        Scriptura numeşte virtuţile fecioare, pentru amestecarea şi unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup şi duh cu sufletul. Căci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar înfăţişarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovăţiei şi a curăţiei. Căci harul obişnuieşte să dea chip dumnezeiesc celui în care se întipăresc acestea şi să-i facă pe cei ce-L primesc înrudiţi cu Dumnezeu.

ˇ     Deci căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei virtuţi cuprinzătoare care se împotrivesc acelora: înfrânarea, sărăcia şi smerenia. Iar după ele sunt cele ce le urmează: curăţia, blândeţea, bucuria, bărbăţia şi umilinţa. Dar cunoaşterea întregii cete a virtuţilor, după puterea, lucrarea şi mireasma fiecărei virtuţi şi a fiecărui păcat, nu e un lucru pe care îl poate avea oricine voieşte, ci al celui ce le-a săvârşit şi pătimit cu fapta şi cuvântul şi a primit de la Duhul darurile cunoştinţei şi deosebirii.

Mulțumiri sursei: Filocalia.ro

Lasă un răspuns