Adam în Rai și Adam în lume

Când Adam era în Rai el iubea cu o altă iubire, o iubire care era unită cu tot cerul, cu toate ființele cerești și cu Creatorul. O iubire largă, care era comună tuturor ființelor acestei lumi cerești, care nici puțin nu avea nevoie să întoarcerea privirii spre propria ființă. Căci această ființa și ea se afla în aceea unitate cu toată creația și simțea permanent această legătură de dragoste a Creatorului.

Totul respira prin dragostea Tatălui Ceresc, totul era în această stare a acestui Spirit Sfânt. Și Adam în Rai în acest Spirit cunoștea, relaționa, exista – își avea toate activitățile, toată viața, toată omenitatea. Această stare a Raiului, această existență edenică era locul de viețuire a lui Adam. El simțea dorința iubitoare a Tatălui Ceresc pentru a lui nemărginită evoluție în toate privințele înspre îndumnezeire. Aici nu este vorba despre ceva autonom cum ar fi dispus omul intelectual de azi să înțeleagă îndumnezeirea, care poate fi și o concurență existenței lui Dumnezeu. Din contra aceea îndumnezeire era înțeleasă de toți ca foarte pozitivă, foarte bună și de dorit din partea tuturor pentru Adam, fără nici mai mic pericol simțit din partea Creatorului sau vreunei ființe spirituale angelice, fiind o împreună lucrare într-o comuniune deplină.

Când s-a încercat o altă posibilitate care părea mai bună, prin aceasta arătându-se neîncredere dar și insuficientă dorință în privința legăturii inițiale, atunci omul ne-mai fiind unit prin aceea legătură sfântă cu lumea cerească și cu Creatorul, începe să trăiască în lumea pe care o cunosc mulți de azi ca singura posibilitate de existență, în care se trăiește, se înmulțește și se moare. Raiul era pierdut și mai departe continuă viața oamenilor pe pământ prin necesitate îmbrăcați de Dumnezeu în haine de piei.




hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns