Sfântul Preacuviosul Justin Noul Theolog: Despre Dumnezeu Judecătorul

Dumnezeu a pus în aluatul ființei omenești plămada năzuinței după Hristos, încît omul – iar împreună cu el și în urma lui, întreaga făptură – să dorească și să tindă către El. Prin urmare, întreaga făptură este în miezul ei hristocentrică, năzuiește către Hristos ca spre centrul și scopul său firesc și veșnic (cf. Romani 8:19-23; Coloseni 1:16-17; Efeseni 1:4-5). În timp ce în lucrarea Sa ziditoare, mîntuitoare și sfințitoare, Dumnezeu Se arată ca un plugar, semănător și îngrijitor, în lucrarea Sa judecătorească El Se înfățișează ca un secerător și treierător. Este cu totul firesc ca Semănătorul ceresc, Cel ce seamănă din belșug sămînța veșnicelor adevăruri Dumnezeiești în pămîntul sufletelor omenești, să vină și să vadă cîtă din sămînța aceasta a putrezit în noroiul plăcerilor, cîtă s-a înăbușit în spinii patimilor, cîtă s-a veștejit în focul iubirii de păcat și cîtă a dat rod și poartă rod Dumnezeiesc; și să secere și să treiere spicele cele coapte ale grîului pămîntesc. Fiind însuși plugarul, semănătorul și îngrijitorul, El are dreptul să fie și secerătorul și treierătorul: dăruind oamenilor toate mijloacele trebuitoare pentru atingerea scopului orînduit de El vieții, Dumnezeu are dreptul să fie și Judecător. Ar fi o nedreptate de neiertat și o jignire și o tiranie dacă Dumnezeu S-ar fi înfățișat ca Judecător fără ca mai înainte să Se fi înfățișat ca Mîntuitor și Sfințitor. Nu ar avea dreptul să judece omul și omenirea un dumnezeu care nu ar fi voit ca mai întîi să le descopere oamenilor calea către viața veșnică, să le spună adevărul cel veșnic, să le dea mijloacele pentru mîntuirea de păcat, de moarte și de diavol; într-un cuvînt, un dumnezeu care nu ar fi vrut să le fie mîntuitor. Unui astfel de dumnezeu silnic omenirea ar fi avut dreptul ca, într-un suflet și într-un glas, să-i arunce în față ceea ce sluga cea rea i-a spus stăpînului său în pilda talanților (Matei 25:24 -25). Dacă Hristos ar fi fost un dumnezeu de felul acesta, nu ar fi trebuit să se creadă în El, fiindcă atunci El nu ar fi fost Dumnezeu adevărat, ci unul dintre neputincioșii dumnezei mincinoși din panteonul de două parale al idolilor omenești. Deoarece însă Dumnezeu-Omul, Hristos Domnul, S-a arătat ca Mîntuitor al omului și al omenirii și, după nespusa Lui iubire de oameni, a săvîrșit prea-anevoioasa nevoință a mîntuirii; deoarece le-a dat oamenilor toate darurile cerului, pe care numai Dumnezeul dragostei le poate dar, El are dreptul să judece lumea și pe om.


Sursa: Arhim. Dr. Justin (Popovich), Biserica Ortodoxa si ecumenismul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul: ,,Despre pace”

Cine poartă întru sine pacea Duhului Sfânt, acela revarsă această pace asupra celorlalți, și cine poartă întru sine duhul răului, acela revarsă acest rău și asupra celorlalți.

Întrebare: Cum își poate păstra pacea sufletului un șef, atunci când oamenii lui sunt neascultători?

E un lucru anevoios și foarte trist pentru un șef dacă oamenii lui nu-1 ascultă, dar pentru a-și păstra pacea, el trebuie să-și aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sunt neascultători, totuși Domnul îi iubește și a murit în chinuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage din inimă pentru ei, și atunci Domnul va da celui ce se roagă rugăciune și el va cunoaște din experiență cum mintea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu și iubire. Și chiar dacă ești un om păcătos, Domnul îți va da să guști roadele rugăciunii, iar dacă îți vei face obicei să te rogi așa pentru subordonați, atunci în sufletul tău va fi mare pace și iubire.

Mănăstirea Sfântului Panteimon, Athos

Întrebare: Cum își poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când șeful lui e un om arțăgos și rău?

Omul arțăgos îndură el însuși un mare chin de la duhul cel rău. El îndură acest chin din pricina mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să știe aceasta și să se roage pentru sufletul chinuit al șefului său, și atunci Domnul, văzând răbdarea lui, îi va da lui [subordonatului] iertarea păcatelor și rugăciunea neîncetată. E mare lucru în fața lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc și te mâhnesc; pentru aceasta Domnul îți va da harul Lui, și vei cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt și atunci vei îndura cu bucurie toate întristările pentru El, și Domnul îți va da să iubești lumea întreagă și vei dori fierbinte binele pentru toți oamenii și te vei ruga pentru toți ca pentru sufletul tău.

Domnul a poruncit: „Iubiți pe vrăjmași” [Mt 5, 44], și cine iubește pe vrăjmași se aseamănă Domnului; dar a iubi pe vrăjmași e cu putință numai prin harul Duhului Sfânt și, de aceea, de îndată ce te supără cineva, roagă-te lui Dumnezeu pentru el și atunci îți vei păstra în sufletul tău pacea și harul lui Dumnezeu. Dacă însă vei murmura împotriva șefului tău și-l vei înjura, vei ajunge tu însuți arțăgos ca și el și se va împlini pentru tine cuvântul proro-cului David: „Cu cel ales, ales vei fi și cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” [Ps 17, 29]


Sursa: Starețul Siluan Athonitul

„Lucrarea minți”

CÂTEVA CUVINTE ALE ALCĂTUITORULUI ACESTEI CULEGERI

„Ce este rugăciunea? În ce anume stă fiinţa ei cea adevărată? Cum o putem învăţa? De ce fel de simţire e încercat duhul creştinului care se roagă cu smerenie?

Întrebări de felul acestora ar trebui să fie îndeletnicirea neîntreruptă pentru mintea şi inima omului credincios, fiindcă în vremea rugăciunii omul stă de vorbă cu Dumnezeu, intră într-o legătură harică cu El, şi trăieşte întru Domnul. Atât Sfinţii Părinţi, cât şi dascălii Bisericii, ne răspund la toate  aceste întrebări prin cuvinte întemeiate pe o luminare a harului; pe aceasta ei au dobândit-o ca pe un rod al rugăciunii, la care pot ajunge, deopotrivă, atât omul simplu, cât şi cel înţelept” (Ep. Nicom.). „Creştinul nu trebuie să uite vreodată, că îi este de trebuinţă să se unească în întreaga lui fiinţă, cu Domnul şi Mântuitorul Hristos. Noi trebuie, într-adevăr, să-I facem loc, pentru ca El să se sălăşluiască în mintea şi inima noastră, iar pentru o astfel de unire cu Domnul, cel mai bun şi mai plin de nădejde mijloc, după împărtăşirea cea cu Trupul şi cu Sângele Lui, este Rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea.

Dar oare Rugăciunea lui Iisus este poruncită şi mirenilor? Fără îndoială; este de nelipsit, pentru că, după cum s-a spus mai sus, tot creştinul trebuie să se unească în inima lui cu Domnul, iar către această unire, Rugăciunea lui Iisus este mijlocul cel mai desăvârşit” (Ep. Iustin).

Iar călugărul, din chiar clipa, în care este tuns în monahism, odată cu înmânarea metaniilor, – care se numesc şi sabie duhovnicească -, primeşte, ca pe o moştenire, Rugăciunea lui Iisus, pe care e dator să o săvârşească necurmat, ziua şi noaptea.

Din clipa în care am păşit în mănăstire, am fost prins de o râvnă pentru această moştenire călugărească, şi am avut povaţă în lucrarea ei de la stareţul meu A., care-mi dezlega toate nedesluşirile întâlnite în săvârşirea rugăciunii. Dar, după moartea stareţului, pentru a-mi lămuri aceste nedumeriri, m-am aflat nevoit să cercetez scrierile Părinţilor celor prea plini de dumnezeiască înţelepciune. Din acestea culegând eu cele mai de miez învăţături în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, le-am trecut în scris pe toate într-un caiet şi, în acest chip cu timpul, mi-am aflat alcătuită cu timpul o culegere despre rugăciune.

Cuprinsul culegerii a crescut an de an, şi de aceia nu este aşezat într-o orânduire prea riguroasă, nici potrivit desfăşurării subiectelor; culegerea nu mi-a slujit până acum doar mie, ca un îndreptar.

Acum însă mi-a venit gândul să-mi tipăresc culegerea sau dreptarul rugăciunii, în nădejdea că, va fi poate, de ajutor vreunuia dintre aceia care îşi caută povăţuitor pentru desăvârşirea vieţii celei dinlăuntru, duhovniceşti; de asemeni, că sfaturile înţelepte, ale Sfinţilor Părinţi ca şi ale nevoitorilor din vremea noastră, pe care le-am strâns în această culegere, îi vor înlesni în bunele lor năzuinţe.

În această culegere se întâlnesc lucruri care se repetă; aceasta s-a întâmplat din dorinţa mea adâncă de a întipări cât mai puternic în minte ceea ce este scris. Tot ce mi s-a predat dintr-o încredinţare pornită din inimă, trebuie să afle la noi cea mai vie luare aminte. De asemenea lucrare cu atât mai mult avem nevoie, cu cât pretutindeni ni se descoperă sărăcia ce mai cumplită în sârguinţele de pe tărâmul vieţii duhovniceşti.

Astfel, scopul tipăririi culegerii noastre este să lămurim, prin felurite mijloace şi prin numeroase repetări, tocmai metoda de propăşire în Rugăciunea lui Iisus, să arătăm cât de mare trebuinţă este de această rugăciune în lucrarea duhovnicească, de slujire a lui Dumnezeu. Într-un cuvânt să amintim atât monahilor, cât şi tuturor celorlalţi râvnitori despre însemnătatea mântuirii sufletului, despre învăţătura cea veche a Părinţilor în lucrarea minţii, şi despre lupta cu patimile, şi aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi, după cuvintele Ep. Ignatie, „oamenii au de cele mai multe ori, o părere foarte nelămurită şi neîntemeiată despre Rugăciunea lui Iisus. şi unii, ce se cred cu darul înţelegerii duhovniceşti, fiind socotiţi astfel şi de mulţi dintre prietenii lor, se tem totuşi de această rugăciune ca de o boală molipsitoare, vorbind de „înşelarea” cea care ar călători ca o nedespărţită tovarăşe cu toţi cei ce se îndeletnicesc cu Rugăciunea lui Iisus. În chipul acesta, ei înşişi se abat de la ea, ba îi mai învaţă şi pe alţii să fugă de această lucrare mântuitoare”. Mai departe Ep. Ignatie adaogă: „Născocitorul unei astfel de învăţături, după părerea mea nu este decât diavolul, care urăşte numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca Unul, care sfărâmă puterea lui întreagă; el se cutremură într- adevăr de acest Nume atotputernic, şi de aceea îl cleveteşte faţă de creştinii cei mulţi, pentru ca ei să lepede urma de foc, înspăimântătoare pentru cel vrăjmaş, şi mântuitoare pentru cei ce cred în Adevăr.

De acest lucru a fost îndemnat cel ce a alcătuit cartea de faţă, să adune toate învăţăturile de trebuinţă, pentru lămurirea acestei lucrări duhovniceşti, precum şi a tuturor acelor nedumeriri, care-i întâmpină pe cei ce călătoresc pe calea aceasta. Cât despre cugetător, care nici măcar să cugete nu cutează, că el s-ar putea numi pe sine un om „care săvârşeşte rugăciunea minţii”, şi-a luat totuşi îndrăzneala să scoată din comorile Sfinţilor Părinţi sfaturile lor pline de înţelepciune dumnezeiască despre neîncetata rugăciune, sfaturile ce sunt de trebuinţă, precum e aerul pentru a noastră răsuflare, nouă tuturor ce avem râvnă deplină pentru mântuire.

În culegerea de faţă, privitoare la lucrarea minţii în rugăciune, au intrat aproape patru sute de cuvinte luate de la Sf. Părinţi, şi de la nevoitori din zilele noastre şi, în afară de aceasta, învăţături întregi luate de la cugetători prea încercaţi în lucrarea rugăciunii, cum sunt: Sfinţitul Dimitrie al Rostovului, Arhimandritul Paisie Velicicovschi, Stareţul schimonah Vasilie, precum şi de la alţi lucrători ai Sfintei Rugăciuni a lui Iisus.

La sfârşitul acestei cărţi este pusă sub luare-aminte a cititorului, o înşirare de titluri sub care am  aflat cuvintele Părinţilor cuprinse aici, cu arătarea autorilor şi a cărţilor de unde au fost împrumutate aceste cuvinte, şi cu trimiteri la paginile culegerii de faţă.

Valaam, 27 iulie 1936 Igumenul Hariton

Sursa: „Sbornicul” sau „Colecție de texte despre Rugăciunea lui Iisus”

Cugetare/meditație

Hristos a înviat,

Este adevărat că toate activitățile noastre pot să fie primite de Dumnezeu ca o slujire lui? Să ne gândim la aceasta. Dacă am ajuns la o asemenea măsură de viețuire atunci să ne bucurăm.

Succes