DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII
Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4). şi Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi” (II Cor. 4,16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: „o prăpastie este lăuntrul şi inima omului!” (Psalm 63, 7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: „cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?” (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric.
De aceea şi
învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de
Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în
rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în
lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de
afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe cînd dinlăuntru cea care se
smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle
toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte,
decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „ţie
inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta,
Doamne neîncetat o caut” {Psalm 26, 13). şi apoi: „precum cerboaica
doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule!” (Psalm 41,1).
Rugăciunea de asemenea este o doime – dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din îmboldul duhului însuşi. Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult. Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme ceade a doua se săvârşeşte numai cu mintea. Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; – într-un cuvînt: întotdeauna, oricînd ţi s-ar întîmpla să ridici mintea către Dumnezeu. Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvîntului Domnului: „când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns” (Mat. 6, 6).
Tot astfel
cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi
duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea
duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact
gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap.
6). De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea
duhovnicească este pretutindeai purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla
omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se
poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în
taină – fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei.
Rugăciunea
lăuntrică, când se întîmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul
oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici dc
gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de
glasul gâtlejului (deşi aceasta se întîmplă uneori şi în singurătate), ci doar
numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi,
lucrare ce se poate împlini în orice loc.
Cămara materială,
a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea
lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii
Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi:
„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Acest text este
astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: „inima este un prea
mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt
cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului”.
În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.
Sursa: ,,Sbornicul” sau ,,Colecția de texte despre rugăciunea lui Iisus”
