De-a lungul tuturor schimbărilor și prefacerilor ei, făptura toată înaintează către sfîrșitul său. De-a lungul tuturor zilelor și tuturor nopților, toți oamenii – și, odată cu ei și în urma lor, întreaga zidire – înaintează spre ziua cea mai de pe urmă, în care se va sfîrși taina acestei lumi și a istoriei omenești. Toate zilele, ca niște rîuri albe, și toate nopțile, ca niște rîuri negre, străbat văile și prăpăstiile ființării, smulgînd cu ele toate ființele și toată zidirea către ziua cea mai de pe urmă, în care trebuie să ajungă și să își termine curgerea lor. Tot ceea ce a trăit și trăiește în colivia timpului trebuie să ajungă la această zi, cea mai de pe urmă, trebuie să coboare pe malul ei. Nu există ființă și nici făptură pe care rîul timpului să n-o aducă la această zi, cea mai de pe urmă. Odată cu această zi, timpul va înceta ființarea sa, drept care ea se și numește în Apocalipsă ziua cea de pe urmă (Ioan 6:39, 40, 44; 11:24; 12:48), ziua cea mare (Faptele Apostolilor 2:20; Iuda 6). Deoarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu rînduită, în care El va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17:13), ea se mai numește și ziua judecății (Matei 10:15; 11:22, 24; 12:36; II Petru 2:9; 3:7; I Ioan 4:17), ziua urgiei, și a descoperirii și a dreptei judecăți a lui Dumnezeu (Romani 2:5). Dar – de vreme ce toată judecata s-a dat Fiului (Ioan 5:22) și de vreme ce El Se va arăta în ziua cea mai de pe urmă ca Judecător întru slavă – atunci ziua aceasta se mai numește și ziua Fiului Omului (Luca 17:22, 24, 26), ziua Domnului (II Petru 8:10; I Tesaloniceni 5:2, Cf. și Iezechil 15:5; Isaia 2:12; Ioil 2:31; Înțelepciunea lui Solomon 1:14; Maleahi 4:1), ziua lui Hristos (II Tesaloniceni 2:2; Filipeni 1:10; 2:16), ziua Domnului nostru Iisus Hristos (II Corinteni 1:14; I Corinteni 1:8; 5:5), ziua judecății și a pierzaniei oamenilor fără de Dumnezeu (II Petru 3:7; 2:9).
Sursa: Arhim. Dr. Justin (Popovici) Biserica Ortodoxa si ecumenismul
I. Mulțumiri la felicitările dvs. – ale frățiilor și ale sfințiilor voastre – de ,,Ziua Onomastică”
II. Un fragment citit din cartea Sfântului Nectarie de Eghina ,,Despre îngrijirea sufletului” Despre libertatea morală, că omul este liber din punct de vedere moral
Şi Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el (Gen. 1:27)
Omul, zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară
mică pe pământ nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului,
trebuia să poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă
relaţie cu El. în calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o
fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi in-dependent, fiindcă o fiinţă fără
conştiinţă, fără libertate şi independenţă, este nevrednică de o asemenea
înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a
Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o necesitate exigentă a
marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe lume şi, prin urmare, o
condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate, omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu
restul animalelor. Robia şi determinismul ar marca lucrările Iui şi ar mişca vederile
sale într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine, frumos
i-ar fi cu lotul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească ce este
ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere de-sine-lucrătoare, care să-i
permită să iasă din cercul închis al instinctelor naturale. Ignorarea binelui,
a frumosului, a adevărului l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi
noţiunea de morală ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi
lucrurile omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi
neca-racteristice lui. Iar această lipsă de sens şi asemănare a caracterului
lor cu acela al animalelor ar face ca în mintea şi în inima omului să nu se
trezească nici o simţire, nici o percepţie, nici o impresie sau întipărire sau
reprezentare în conştiinţă. Această lipsă va lăsa inima iară conştiinţă, mintea
oarbă şi inactivă. Non-conştiinţa şi orbirea s-ar îngroşa ca o negură deasă şi
ar întuneca minunatul chip al Dumnezeiescului Creator – chipul cel strălucit
lucrat şi minunat măiestrit de mâna creatoare, în care strălucesc bunătatea,
înţelepciunea şi virtutea şi îl vor împiedica să vadă şi să îl recunoască pe
Făcătorul şi plăsmu-itorul a toate. Atunci şi sufletul ar ignora complet pe
Dumnezeu şi dumnezeieşti le caracteristici, şi creatura nu ar putea nicidecum
slăvi, lăuda, cânta pe Dumnezeu întru cunoştinţă şi nici nu l-ar putea mulţumi.
Omul, fără libertate morală, nu va fi diferit cu nimic faţă de restul
animalelor. Libertatea morală îl dovedeşte pe om a fi o fiinţă morală,
raţională şi chip al lui Dumnezeu. O fire raţională şi fără libertate morală ar
fi ca o pasăre iară aripi, ar fi o scădere şi o lipsă în creaţia lui Dumnezeu,
ceva fără rost, un lucru întru totul nepotrivit cu dumnezeiasca înţelepciune şi
bunătate. Firea raţională a omului impune, ca o consecinţă necesară imediată,
libertatea morală şi independenţa, de vreme ce omul, fiind raţional, a devenit
prin însuşi acest fapt liber şi independent. Este, prin urmare, o fiinţă liberă
din punct de vedere moral. O fiinţă neliberă şi dependentă sau supusă
tendinţelor instinctuale nu este o fiinţă raţională, fiindcă ceea ce este duh
este prin fire liber şi independent şi nu este supus de nimeni. Nici n-ar putea
o asemenea fiinţă iară libertate să aibă un suflet raţional care să poarte în
sine caracteristicile chipului dumnezeiesc, inteligibilul şi neatârnarea,
fiindcă acestea sunt cele care îl arată pe om liber şi independent. O fiinţă
neliberă are un suflet iraţional şi supus, fiindcă nelibertatea este semnul
unui suflet iraţional şi caracterul unei naturi supuse simţurilor, iar nu şi al
unei firi inteligibile. Firea inteligibilă se mişcă de la sine şi prin acest
fapt este şi liberă, fiindcă faptul de a se mişca de la sine, în măsura în care
se mişcă după voinţă, înseamnă a fi liber, ca unul care e liber se mişcă unde,
cum şi când voieşte. Această mişcare după voinţă îi dă puterea să se cugete pe
sine ca o fiinţă care este şi care le are pe cele din jurul ei şi care poate să
aibă. De aceea firea adevărată sau sufletul omului, ca una care ea însăşi se
mişcă pe sine, ca una care se cugetă pe sine şi pe cele din jurul ei, ca una
care are şi poate avea, ca una care vrea să aibă cunoştinţa, este liberă, iar
omul liber şi independent este liber şi din punct de vedere moral. Firea sensibilă
este neliberă, fiindcă este mişcată de altceva şi nu se mişcă în funcţie de
propria voinţă, prin urmare este fără conştiinţă; iar ceea ce este fără
conştiinţă este o fiinţă fără libertate morală şi, prin urmare, este o fiinţă
iraţională. Omul însă, ca fiinţă conştientă, este liber cugetător, fiindcă
poate accepta cunoştinţa unui lucru oarecare sau poate refuza să înveţe ceva,
poate accepta să facă ceva sau poate refuza. Libertatea e cea care îl face
răspunzător pentru faptele lui, ca unul care acţionează sub impulsul propriei
lui voinţe şi care poate face uz bun sau rău de libertatea lui. Şi tocmai în
virtutea libertăţii morale cere Dumnezeu de la om îndreptarea faptelor lui şi
în virtutea aceleiaşi libertăţi este judecat de Dumnezeu şi este schimbat prin
păzi-rea libertăţii lui morale sau este pedepsit pentru pierderea ei, fiindcă
libertatea morală înseamnă nu a face binele sau răul după voia fiecăruia, ci de
a face numai binele. A face şi bine şi rău, după voia şi socotinţa proprie, nu
înseamnă libertate morală, ci un amestec de libertate şi robie. Căci atunci
când fac binele, îl fac în acord cu cerinţele omului interior, care caută
binele de dragul binelui, în timp ce, atunci când fac răul, îl săvârşesc mai
întâi împotriva sugestiilor conştiinţei mele şi glasului interior al libertăţii
morale şi apoi îl săvârşesc determinat de un motiv anume. Prin urmare voinţa,
ca una care depinde de ceva anume, este neliberă şi roabă, pentru aceea nici
termenul de libertate nu mai este adevărat, nu îi mai este propriu.
„Sufletul – zice Sfântul Grigorie al Nissei – arată prin
sine însuşi domnia şi înălţimea, fiind departe de treapta de jos prin aceea că
nu are nici un stăpân şi că este liber şi guvernat de propriile voiri,
fiindu-şi propriul stăpân. Şi aceasta de ce anume ţine, dacă nu de faptul de a
fi împărat? Să iubim binecuvântarea şi să fugim de blestem: de noi depinde a
alege pe fiecare dintre cele două după vrednicie: spre care din ele înclinăm
din dispoziţia sufletului.”
Cu adevărat de noi ţine a alege sau a respinge ceea ce nu
voim sau ceva de care ne scârbim. De pildă, Adam cel liber moral avea putinţa
să rămână în păzirea legii lui Dumnezeu pe care îl iubeşte prin fire şi avea
putinţa să calce legea, din înşelare, supunând propria lui voinţă voinţei diavolului,
adică avea putinţa ori să rămână liber moral, ori să devină rob. Totuşi
definiţia termenilor diferă mult, fiindcă libertatea morală este aceea de a
face binele, iar nu răul, fiindcă cei ce face răul este deja un rob din punct
de vedere moral. Liber fiind, poate fi predat robiei, dar în robie fiind, nu
mai poate lucra liber, de vreme ce liber din punct de vedere moral înseamnă a
face binele mişcat de propria voinţă. Iar libertatea morală este stăruinţa de
bunăvoie în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aceasta o descrie şi spusa
înţeleptului Sirah despre libertatea morală: Domnul dintru început a făcut pe
om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său “, „ Pus-a înaintea ta foc şi apă,
şi ori la care vei vrea vei întinde mâna ta . Înaintea omului sunt viaţa şi moartea
şi oricare îi va plăcea i se va da? Din acestea se arată ă omul este liber
moral să facă alegere între foc şi apă, viaţă şî moarte, bine şi rău. Dar cel
ce mai înainte de alegere era liber moral, dacă va alege răul, prin însăşi
această alegere va face dovada că deja nu mai este liber. Fiindcă omul pentru
aceasta este liber, pentru a rămâne prin liberă alegere în bine, dar alegând
răul nu este liber moral, fiindcă prin fire doreşte viaţa şi apa şi tot prin
fire respinge moartea şi focul. Dar dacă cineva alege ceva de care prin fire se
fereşte, atunci înseamnă că nu se mişcă liber, adică potrivit voinţei, ci
împotriva ei. Prin urmare este rob. Fiindcă libertatea morală este alegerea de
voie numai a binelui potrivit firii. In funcţie de această necesitate, se
impune să deosebim definiţia omului ca fiinţă liberă moral de definiţia
libertăţii morale. Omul este liber din punct de vedere moral să îşi întindă
mâna spre viaţă sau spre moarte, dar libertatea morală este a întinde mâna
numai spre viaţă.
Cu privire la libertatea alegerii, proprie omului, zice şi
marele Vasile: „Pus-a înaintea ta foc şi apă, viaţa şi moartea, binele şi răul,
două firi opuse; supune-Ie pe amândouă judecăţii tale, cântăreşte-le bine, ce
îţi este mai de folos? A alege o plăcere vremelnică şi pentru aceasta să
primeşti o moarte veşnică sau alegând reaua pătimire în nevoinţa virtuţii, să
te bucuri prin ea de dăruitorul desfătării celei veşnice” . Şi din cuvintele
Sfântului Vasile cel Mare se arată libertatea omului de a rămâne liber moral
sau de a deveni rob, de a-şi păstra libertatea morală sau de a fi dus în robie,
de a rămâne în virtute sau de a fi predat răului. Dar nu va greşi cu nici un
chip cel care spune că libertatea morală este virtute, iar nelibertatea morală
este păcatul.
Libertatea morală îl face pe om vrednic să aleagă mereu
binele şi să se ferească de rău. Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a pus legea
scrisă în inima omului. Prin aceste cuvinte, Scriptura ne învaţă puterea
libertăţii morale a omului. Omul cu adevărat liber moral poate să II recunoască
pe Dumnezeu, pe Dătătorul de lege, Cel ce vorbeşte în inima lui, pe Cel revelat
în chipul creaţiei Lui şi să Îi imite bunătatea, precum spune Sfântul Apostol
Pavel: Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de
către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără
cuvânt de apărare.
Cu adevărat fără cuvânt de apărare se face omul care a
primit legea scrisă în inima lui şi care nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu, fiindcă
legea scrisă cea pusă în inimă este însăşi voia Iui Dumnezeu care, odată
întipărită în inimă, devine voia omului. Aşadar omul este dator, îmboldit
lăuntric de îndemnurile bune ale inimii lui, să îl recunoască Dumnezeu şi să Îi
imite bunătatea.
Omul creat după chipul lui Dumnezeu este astfel plăsmuit,
încât, fiind o fiinţă inteligibilă şi de sine stătătoare, să îl închipuie pe
Dumnezeu pe pământ, să facă voia Lui care este scrisă în inimă şi să-şi facă
această lege voie proprie. Scopul plăsmuirii lui era acela ca făptura să îşi
(re)cunoască Ziditorul. A fost făcută aşadar ca să (re)cunoască pe Făcătorul şi
Creatorul ei. A fost plăsmuită ca să fie înălţată la Dumnezeu. A fost plăsmuită
spre a da slavă lui Dumnezeu. A fost plăsmuită pentru ca făptura zidită să
laude întru cunoştinţă pe dumnezeiescul ei Creator. Aşadar independenţa lui,
inteligenţa şi libertatea morală i s-au dat ca să împlinească marea raţiune a
existenţei sale, marea luî misiune, aceea de a uni pământul şi cerul, de a nu
înclina nici la dreapta, nici ia stânga, ci să umble în calea cea dreaptă,
făcând numai binele cei înscris în inima lui, ceea ce şi el doreşte prin
tendinţa sădită natural în el, fiindcă altminteri, abătându-se de la menirea
lui, devine neliber şi se aseamănă „dobitoacelor celor fără de minte”. Omul
este liber din punct de vedere moral cât timp nu cade din bine şt în măsura în
care îşi identifică voinţa lui cu voinţa dumnezeiască, dar de îndată ce se
abate de la calea dreaptă devine neliber moral, iar libertatea iui este falsă,
şi starea lui căzută este dovada falsei lui libertăţi.
Libertatea omului cea supusă legii lui Dumnezeu nu are
limită, fiindcă aceasta este, ca tot ceea ce e dumnezeiesc, nesfârşită, iar nesfârşitul
nu numai că nu poate primi limită, ci lărgeşte şi extinde şi ceea ce se
însoţeşte cu el.
Libertatea omului atunci mai cu seamă se limitează, ori de
câte ori se abate de la legea dumnezeiască şi se opune voii dumnezeieşti,
fiindcă atunci se îndepărtează de legea dumnezeiască, de voia dumnezeiască cea
nesfârşită, se află curând în cercul strâmt şi mărginit al unei voinţe
mărginite, o voinţă a trupului, a unei firi căzute sub simţuri şi sub voirile
ei.
Că absoluta libertate se află în identificarea voinţei
noastre cu voinţa lui Dumnezeu o mărturiseşte caracterul libertăţii morale, o
mărturiseşte voinţa lăuntrică a inimii, care atunci se vădeşte cel mai bine,
când încălcăm legea dumnezeiască. Caracterul libertăţii morale este absolut şi
absolut este numai binele, astfel încât în binele absolut poate exista şi
libertatea morală. Răul, nefiind creat, nu are Ioc sau spaţiu. Libertatea însă,
aceea care lucrează răul, nu se află prin urmare într-un loc, de vreme ce a
pierdut caracterul de a fi liberă şi, prin urmare, a încetat a mai fi
libertate. De unde rezultă că libertatea morală se află numai în identificarea
voinţei proprii cu voia dumnezeiască, adică în păzirea legii dumnezeieşti şi
numai cel ce păzeşte legea dumnezeiască este încă liber moral. Pentru aceasta
profetul David asemuieşte cu dobitoacele cele fără de minte pe cei stăpâniţi de
patimi, fiindcă aceştia au devenit robi din punct de vedere moral. Acest lucru
îl întăreşte şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur când zice: faptul de a cădea şi
a ceda patimilor este cea mai de pe urmă robie, după cum faptul de a le stăpâni
pe acestea în chip nepătimitor este singura libertate”‘. Şi Sfântul Ioan
Damaschin zice: „Căci răul nu este nimic altceva decât păcatul şi nenorocirea
şi neascultarea de stăpâneasca lege. Astfel încât libertatea, care este cel
dintâi bine potrivit firii raţionale, precum şi faptul de a se folosi de
libertate şi de a domina şi stăpâni patimile cele necuvântătoare, adică mânia,
pofta – libertatea, deci, este virtute. Iar faptul de a ceda libertatea şi de a
cobori la patimile cele iraţionale şi a trăi în mod iraţional asemenea
dobitoacelor, acesta este răul şi acesta este păcatul. Aşadar să nu ne sluţim
chipul lucrând cele ale necuvântătoarelor, ci să depărtăm prin raţiune
imboldurile firii. Căci nu se cuvine ca noi, ca nişte fiinţe raţionale ce
suntem, să ne folosim de patimi iraţionale, precum ne-a poruncit şi
Mântuitorul.”
Despre acest precept scrie şi Iustin filosoful şi mucenicul,
zicând: „Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi independent, pentru ca ceea ce şi-a
făcut sieşi prin nepăsare şi neascultare Dumnezeu să îi dăruiască din iubire de
oameni şi milostivire, dacă omul va asculta de El. Căci aşa cum omul, când nu a
ascultat, a atras asupră-şi osânda morţii, tot aşa, ascultând de voia Iui Dumnezeu,
poate să caute viaţa veşnică. Ne-a dat Dumnezeu porunci sfinte, pe care oricine
ie va face să poată fi mântuit şi să dobândească mântuirea şi să moştenească
nestricăciunea” .
În acestea trebuie omul să păzească legea lui Dumnezeu cu
evlavie şi să facă voia Lui, fiindcă, în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu,
este dator să împlinească scopul vocaţiei Iui pe pământ. Altminteri, va fi
osândit ca unui care a călcat şi care a uitat chemarea lui şi ca unul care s-a
folosit rău de libertate prin neglijenţă, fiind predat patimilor şi poftelor.
Despre îngrijirea sufletului, Sfântul Nectarie de Eghina, Mitropolitul Pentapolisului
Bună seara, bun găsit, în Hristos fraților iubiți,
Am primit mesajele dvs. – ale frățiilor și ale sfințiilor voastre – ale fiecăruia, le am văzut, le am citit pe fiecare și m-am bucurat pentru că vă gândiți împreună cu mine la Sfântul Nectarie de Eghina, Mitropolitul de Pentapolis, Ocrotitorul nostru sfânt.
Vă mulțumesc pentru dragostea dvs., urmând ca mâine, în semn de recunoștință, să vă las și o înregistrare video cu salutări, mulțumiri și un scurt text din opera Sfântului Ierarh Nectarie.
Ocrotire & Succes Anno Domini 2019 Lavra Preasfintei Treimi, a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Serghie de Radonesh.
