Zi: 16 noiembrie 2019

Despre omul care cu dinadinsul caută plăcerea păcătoasă



Omul care caută din tot sufletului plăcerea și nu dă înapoi nici în fața rușinii pe care o simte sau care ar putea să urmeze, nici în fața mustrărilor de conștiința care-i spune clar că o asemenea faptă nu e potrivită, nu poate fi clasificat în categoria oamenilor înțelepți. Conștiință pe care el o sugrumă, pe care o neagă fără respect, fiind cu totul hotărât a se deda iubirii de sine și egoismului, este o realitate pe care nu o poate ascunde. Prin urmare unul ca aceasta nu este vrednic, după cum învață Sfântul Antonie cel Mare, să se numească ,,om rațional”. Căci omul rațional cum citim în Filocalii vol. I, tocmai prin evitarea acestor răutăți și prin libera alegere a binelui se arată a fi rațional…

,,Lucrarea minții”

Rugăciunea

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare

Citim mai departe din scrierile duhovnicilor experimentați despre treptele rugăciunii: rugăciunea trupului, rugăciunea cugetării, rugăciunea simțirii – toate fiind efortul omului și mai mult darului lui Dumnezeu. De la trapta a treia în sus totul este doar dar și har despre care cunoscătorii nu ne vorbesc căci nu au cum să mai descrie taina.
Ierom. Nectarie

Rugăciunea îşi are treptele ei. Treapta întâi este rugăciunea trupului, cea a cititorilor făcută în picioare şi a metaniilor. Mintea se împrăştie, inima nu încearcă nici un simţământ, nici o bucurie: omul are nevoie aici de răbdare, de trudă, de sudoare. Totuşi, fără să ţii seamă de toate acestea, hotărăşte-ţi anumite măsuri şi roagă-te.

Treapta a doua este rugăciunea cugetării: mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi.

Treapta cea de a treia este rugăciunea simţirii: prin luarea-aminte, inima se încălzeşte şi ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simţire, însă aici – simţirea ca nevoie şi cerinţă. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii, pentru ca, stând la rugăciune – să treci din simţire în simţire. Pe această treaptă citirea poate să înceteze, precum şi stăruinţa gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simţire, cu semnele proprii ale rugăciunii. Când simţirea rugăciunii va ajunge la starea de rostire neîncetată atunci va începe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urmă treaptă pe care o poate atinge rugăciunea, deşi se spune că mai este o rugăciune la care poate ajunge duhul nostru şi care trece dincolo de hotarele stărilor cunoscute cugetării, precum se află scris la Sf. Isaac Sirul.

Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre această stare de rugăciune este acela de a ne însuşi rugăciunea lui Iisus prin câştigarea deprinderii ei şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre.

Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească înţelepţiţi de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu şi totodată atotlucrător, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrările noastre lăuntrice şi întreaga noastră viaţă de nevoinţă duhovnicească. Ei au lăsat, în îndrumările lor, rânduieli până la amănunţit cu privire la această rugăciune.

Ostenindu-ne şi aflându-ne nevoinţa (asceza) noi căutăm curăţirea inimii şi reîntemeierea duhului. Spre ţinta aceasta duc două căi: calea cea lucrătoare, adică umblarea potrivit nevoinţelor amintite, precum şi calea cea văzătoare, adică a reîntoarcerii minţii la Dumnezeu. Într-una, sufletul se curăţă pe sine şi-L primeşte pe Dumnezeu; în cealaltă, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necurăţenie şi vine să se sălăşluiască în acest suflet ajuns fără de prihană. Iar această cale din urmă rămâne numai la rugăciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: „pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucrătoare şi strădanie, ori prin chemarea cu meşteşug a numelui lui Iisus”, şi apoi că „întâia cale mai lungă este decât cea de a doua, care e mai grabnică şi aducătoare de rod”. De aceea, unii au ajuns să dea rugăciunii lui Iisus o întâietate faţă de toate celelalte nevoinţe. Ea ne aduce, într-adevăr, luminarea, întărirea, împrospătarea, îi biruie pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi îl ridică pe om la Dumnezeu. Iată cât de atotputernică şi de atotlucrătoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor şi a vieţii celei din duh.

Urmează de aici, în chip firesc, că oricare dintre cei ce au aflat pocăinţă sau doar au început să-L caute pe Dumnezeu, pot şi încă trebuie să primească, chiar de îndată o îndrumare desăvârşită pentru săvârşirea rugăciunii lui Iisus, iar odată cu ea să fie îndrumaţi şi în toate celelalte lucrări, pentru că pe calea aceasta noi putem mai repede să ajungem puternici şi mai repede să ajungem a vedea duhovniceşte şi să pătrundem până la lumea lăuntrică. Pentru că nu ştim nimic despre tăria aceleia, unii sau chiar cei mai mulţi se opresc la lucrările trupului şi ale sufletului, irosindu-şi aproape fără de vreun folos, ostenelile şi vremea.

Sursa: Sbornicul, Colecție de texte despre rugăciunea minții