Zi: 19 noiembrie 2019

„Lucrarea minții”

Rugăciunea

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare.

Lucrarea aceasta se numeşte „cea meşteşugită” sau a „măiestriei” şi este foarte simplă. Stând cu trezvia minţii şi cu întreaga luare aminte în inimă, tu rosteşte neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi aceasta fără nici un fel de plăsmuire a vreunui chip sau arătări, potrivit credinţei că, Domnul te vede şi El este cu luare aminte la tine.

Trebuie neapărat să păstrăm toată puterea minţii în inimă şi în tot timpul lucrării să oprim puţin şi răsuflarea, vădind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinţa cea mai de seamă este credinţa că Dumnezeu ne stă aproape şi ne aude pe noi. Astfel, spune-ţi tu rugăciunea în ascuţimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu.

La început rugăciunea aceasta multă vreme rămâne numai în starea lucrătoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea minţii şi, în sfârşit, se înrădăcinează în inimă.

Se petrec uneori adevărate rătăciri de la calea cea dreaptă a acestei rugăciuni. De aceea, trebuie să o învăţăm de la cel ce o cunoaşte cu adevărat. Rătăcirile ţin mai mult de locul în care ni se opreşte luarea aminte – în cap sau în piept.

Cine a ajuns să aibă luarea aminte înfiptă în inimă, e în afară de primejdie. Dar încă mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la faţa lui Dumnezeu în fiecare clipă cu zdrobirea inimii şi cu rugăciunea care se face mereu pentru izbăvirea de tot felul de înşelări.

Cine nu are rugăciunea lăuntrică, rugăciunea minţii, acela nu are nici un fel de rugăciune, fiindcă numai rugăciunea lăuntricăeste adevărată rugăciune, bine plăcută şi bine primită de Dumnezeu. Ea trebuie să ajungă să fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din cămara noastră sau la biserică; aşa că, atâta vreme cât ea nu se află în aceste cuvinte, închinările cele din afară au o înfăţişare de rugăciune, dar nu sunt însăşi rugăciunea.


Sursa: Sbornicul sau Culegere de texte despre rugăciunea minții

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul

Sfântul Siluan este printre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea. Așa începe cartea sa cum vedem mai departe. Mă gândeam să vă las o propoziție de introducere, dar, nu pot să vă spun nimic. Nici nu știu ce aș zice. Stau cu umilință în fața scurtului text, fiindcă am citit în 20 de ani de mai multe ori cartea, și lacrimile singure de la sine curg…
Corectez puțin ceea ce am scris și mă gândesc că este mai bine să lăsăm să ne vorbească sfinții, că noi, noi nu știm să vorbim, să theologisim, așa ca ei


„Sufletul meu tânjește după Domnul și cu lacrimi il caut.

Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, și sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea și lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc și sufletul meu se bucură că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu și până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea și întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăși milostivirea Ta.”

Sursa: Starețul Siluan