Sfântul Apostol Andrei cel Întâi-chemat, Apostolul care i-a adus pe români la credință în Hristos

nov. 30, 2019 Spiritual life

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi-chemat, Apostolul care i-a adus pe români la credință în Hristos

În Hristos iubiți, la mulți ani și mult har de Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul și rugătorul nostru la Tronul Preasfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântul Duh.

              Următorul fragment de text aparține Preafericirii Sale, Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România, și este preluat din introducere la cartea Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române” la ediția din 1991, cu gândul la Sfântul Andrei, Apostolul și Patronul nostru Spiritual, care a adus popoare din Asia Mica și din jurul Mării Negre la Chreștinism.

Apostolul Domnului, Andrei, Întâi-chemat și Sfânt, este cel pe care Pronia Divină l-a ales că el să lumineze poporul nostru, romanitatea nord dunăreană și sud dunăreană. De aceea îi suntem datori și îl avem la mare cinste pururi și mai în decursul acestor mari zile ale sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie, aducându-i mulțumire și rugăciuni cu toți cetățenii României și diaspora istorică – românii din Basarabia și de peste Prut, și din Ucaraina, românii din sud de Dunăre, din Balcani – Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania, din Bosnia și Croația; și diaspora nouă – români din Uniune și de pretutindeni

În învăţâmîntul nostru teologic, studiul Istoriei Bisericii ortodoxe strămoşeşti ocupă un loc aparte, nu numai pentru rolul său didactic, ci şi pentru că el contribuie la cultivarea sentimentelor de dragoste de neam şi de Biserica ortodoxă naţională în sufletul viitorilor slujitori ai altarelor străbune. De-a lungul zbuciumatei sale istorii de două mii de ani, Biserica Ortodoxă s-a identificat în permanenţă cu idealurile spirituale şi naţionale ale poporului român pe care-l păstorea.

Învăţătura creştină — predicată iniţial de Sfîntul Apostol Andrei în teritoriul dintre Dunăre şi Mare — s-a răspîndit treptat pe pămîntul românesc de astăzi o dată cu formarea poporului român, încît se poate vorbi de două procese paralele : increştinarea şi etnogeneza. în acest sens, regretatul arheolog Radu Vulpe sesiza faptul că «toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă cînd au devenit creştine, cu anul şi uneori chiar ziua, căci toate au adoptat noua religie tîrziu, din calcule politice, minuţios chibzuite. Poporul nostru, însă, n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a născut creştin, în mod spontan, natural, o dată cu formarea romanităţii sale, la a cărei desăvîrşire creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai ele seamă. Noi sîntem romani fiindcă sîntem creştini şi creştini, fiindcă sîntem romani» (De la Dunăre la Mare, Galaţi, ed. //, 1979, p. 21).
De Ia increştinarea şi formarea sa ea neam, poporul român a avut în Biserica sa ortodoxă un permanent îndrumător nu numai în probleme spirituale, ci şi în cele de ordin cultural-arlistic, social-umanitar şi naţional-patriotic.
Biserica a fost aceea care a îndrumat veacuri în şir activitatea culturală din ţările româneşti, prin şcoli, manuscrise şi cărţi tipărite. în mînăstirile şi schiturile noastre, ctitorite de domnitori sau de smeriţi călugări, a înflorit nu numai cultura, ci şi arta românească, cu toate formele ei de manifestare: arhitectură, pictură, sculptură, broderie, muzică. în incinta unor mînăstiri au luat fiinţă primele aşezăminte de asistenţă socială : spitale, azile pentru bătrîni şi bolnavi.

   Sursa: Pr. Prof. Dr. Pacurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte, Preafericitul Teoctist, Patriarhul, 1991

Lasă un răspuns