Lună: decembrie 2019

„Din experiențele Sfinților”

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul | Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

                Milostive Doamne, întru bogăția milei Tale, mântuiește toate noroadele!

                Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înțeleagă tainele lui Dumnezeu, și ea este tare prin cugetul ei sfânt și răbdarea ei.

                Sufletul ortodox e învățat de har să se alipească cu tărie de Domnul și de Preacurata Lui Maică, și duhul nostru se veselește văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaște.

                Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, și cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb și nebun.

                Cu mintea noastră nu putem cunoaște nici măcar cum s-a făcut soarele; și atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răspuns limpede: „Smerește-te și vei cunoaște nu numai soarele, ci și pe Făcătorul lui”.

                Dar când sufletul cunoaște pe Domnul, el uită de bucurie soarele și întreaga zidire și lasă grija pentru cunoașterea pământească.

                Dumnezeu își descoperă tainele Sale sufletului smerit.

                Toată viața lor sfinții s-au smerit și au luptat cu mândria. Și eu mă smeresc ziua și noaptea și, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a poruncit să o învățăm de la El, și sufletul meu e atras spre El neîncetat.

                O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu și din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită și pământ, și cer, și toată dorința lui se avântă spre Dumnezeu.

                O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce și plăcută este ea. Dar se găsește numai în îngeri și în sufletele sfinților. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toți, și atunci Domnul ne va da și nouă să cunoaștem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

                Domnul, slava Lui și toate cele cerești se cunosc numai prin Duhul Sfânt.

Lucrarea minții

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

         Iubiților,

         Astăzi fiind ultima zi a anului calendaristic și fiind multe preocupări care distrag atenția, vă lăsăm doar puțin din scrierile Părinților despre „Lucrarea minții”, cu intenția ca inimile voastre, să se aprindă de dragoste sfântă către Dumnezeu și către rugăciune,  asemeni lumânărilor și candelelor care ard în fața sfintelor icoane, sau chiar asemenea luminilor care ard în cinstea trecerii dintre ani, după sfatul și îndemnurile sfinților care au practicat și recomandat această rugăciune.

                Ierom. Nectarie de la Mănăstirea Sfintei apostolic-egale Maria de Magdala

Rugăciunea lui Iisus

                Acum vă voi descrie şi despre mijloacele, prin care ni se descoperă cum putem aprinde acest mic foc, ce arde necontenit, sau căldura în inimă. Amintiţi-vă cum ia fiinţă căldura cea din lumea fizică: se freacă un lemn de un alt lemn, de unde se iscă şi căldura şi de asemeni şi focul; se ţine un obiect la soare şi el se înfierbântă, dar dacă mai multe raze se vor concentra, atunci el se va aprinde. Mijlocul de a naşte căldura duhovnicească se aseamănă cu acesta. Ostenelile sunt frecuşurile nevoinţelor ascetice; ţinerea în soare este rugăciunea minţii la Dumnezeu.

                Prin ostenelile nevoinţelor, focul se poate aprinde şi în inimă, dar nu degrabă, de vor rămâne numai ele singure; calea aceasta are multe piedici. De aceea, râvnitorii mântuirii, cei din vechime, fiind încercaţi în viaţa duhovnicească, şi fără să dea înapoi faţă de aceste osteneli, au descoperit prin insuflarea dumnezeiască şi au dat spre întrebuinţare tuturor un alt mijloc spre încălzirea inimii, care pe deasupra, este cel mai simplu şi mai uşor la înfăţişare, dar nu mai puţin greu de îndeplinit, care duce totuşi lesne la scopul dorit; este rugăciunea minţii săvârşită cu toată cuviinţa în faţa Domnului Mântuitor. Ea constă în cele ce urmează: stai cu tot cugetul şi cu luare aminte în inimă şi, având încredinţarea că Domnul e aproape şi ia seama la tine, cheamă-L cu umilinţă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau păcătoasa – şi fă aceasta neîncetat şi în biserică şi acasă, şi pe drum şi în timpul lucrului, şi în vremea mesei şi în aşternut, într-un cuvânt, din clipa în care vei deschide ochii şi până în clipa când îi vei închide. Asta va fi întocmai ca şi cum ai ţinea un lucru în faţa soarelui, pentru că în această lucrare te ţii înaintea feţei lui Dumnezeu, care este soarele lumii cugetătoare. Trebuie să ştim, că roadele acestei rugăciuni încep atunci, când ea se va altoi aevea în inimă şi se va adânci în ea; dar pentru aceasta trebuie să ne ostenim de a o săvârşi din deprindere; pentru aceasta, trebuie să ne hărăzim în chip deosebit, numai şi numai pentru săvârşirea ei, o anumită parte din vreme, dimineaţa şi seara.

                Când toate acestea se vor face cu stăruinţă osârdnică, fără de vreo lenevire şi fără încetare – milostiv e Dumnezeu – se va aprinde focul mic din inimă, care va mărturisi despre, naşterea vieţii lăuntrice duhovniceşti” ce se face în vremea concentrării fiinţei noastre sau despre împărăţia Domnului în noi.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul | Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

Prezentarea cărții

Format: 13 x 20 cm
302 pagini

Traducere: pr. prof. Ioan Ica si diac. Ioan I. Ica jr.
Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr


Editia a IV-a, revizuita
                46 de ani de neştiută viaţă monahală în Sfântul Munte au sfârşit prin a face dintr-un simplu ţăran rus poate cea mai remarcabilă figură a spiritualităţii ortodoxe a secolului nostru. În 1987 Biserica Ortodoxă recunoaşte în el un adevărat „dascăl profetic şi apostolic”.

                Descoperite după moarte în chilia sa, însemnările cuprinse în volumul de faţă constituie unul dintre cele mai fascinante documente spirituale ale epocii noastre. Lectură tulburatoare, ele revelează omului modern fantastica aventură interioară a sfinţeniei. Dramatismul iubirii divine, riscurile rugăciunii, ispitele mândriei — tot atâtea jaloane ale unui itinerar spiritual fascinant şi terifiant. Răstignită, inima sfântului atinge în acelaşi timp raiul si iadul. Ascetul învaţă înălţarea la cer prin pogorârea la iad. Nu orice iad, ci iadul smereniei şi iubirii lui Hristos, singurul în stare să copleşească iadul deznădejdii — experienţa cotidiană a epocii noastre.

Din experiențele Sfinților

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul | Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

iubiților,
Câteva rânduri cu gândul la Sfântul Siluan, Părintele nostru.
Gândesc în aceste momente că dacă vă las adesea fragmente din Scrierile Sfântului Siluan, poate își amintește Sfântul și de mine amărâtul și depărtatul de viața cerească, de toate virtuțile, prin fapte, cuvinte, gânduri lipsit de comuniunea sfinților…și îmi va mijlocii harul, acum și în ziua judecății. Chiar că uneori, pot fi și sărbători, dar mă simt stresat, agitat, presat…
ierom. Nectarie

                Dar cine nu iubește pe vrăjmași, acela nu poate cunoaște pe Domnul, nici dulceața Duhului Sfânt.

                Duhul Sfânt ne învață să iubim pe vrăjmași până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

                Sunt oameni care doresc vrăjmașilor lor sau dușmanilor Bisericii pierire și chinuri în focul iadului. Ei gândesc așa pentru că n-au învățat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învățat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

                Tu zici: „Cutare e un criminal și e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ți-ar da un loc bun în rai și de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ți va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un dușman al Bisericii?”

                Sau vei avea și tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie și de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toți.

                Cine nu iubește pe vrăjmași n-are în el harul lui Dumnezeu.

                Milostive Doamne, învață-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmași și să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

                Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască și să învețe iubirea Ta.

                Doamne, așa cum Te-ai rugat pentru vrăjmași, așa învață-ne și pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmași.

                Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură și rău spre pocăință, ca să cunoască toate iubirea Ta.

                Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmași, dar aceasta este greu pentru noi păcătoșii, dacă nu e cu noi harul Tău.

                Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor noroadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubești ca o mamă și mai mult chiar decât o mamă, fiindcă o mamă își poate uita copilul, dar Tu nu uiți niciodată, căci Tu iubești nemăsurat zidirea Ta și iubirea nu poate uita.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

iubiților,
Rugăciunea lui Iisus: „Asta este treaba noastră”.

                               Ca să începem să repetăm această rugăciune dimineaţa, seara, când mergem, sau când ne-am aşezat, când stăm culcaţi, în timpul lucrului sau în timpul liber, – asta este treaba noastră; pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu. Ostenindu-ne mereu în aceeaşi direcţie, putem ajunge singuri până acolo încât limba va repeta mereu această rugăciune, chiar fără conştiinţa noastră. După aceasta poate urma o oarecare împăcare a gândurilor şi chiar, în felul ei, o căldură a inimii, dar toate acestea pot fi, cum spune în Filocalie Nichifor Monahul, doar lucrarea şi roada silinţelor noastre. A ne opri la aceasta este tot una cu a ne mulţumi cu dibăcia papagalului să rostim cuvinte anumite, fie chiar de felul cum sunt: „Doamne miluieşte”. Roada, care se va agonisi aici, va fi una cu aceasta; tu vei socoti că ai ceea ce deloc nu ai. Aşa se întâmplă celor ce în timpul deprinderii cu această rugăciune şi aceasta întrucât ea atârnă de noi, nu ajung să-şi poată da seama în ce anume constă fiinţa ei. şi nedându-şi seama de aceasta, ei se mulţumesc cu micile începuturi, arătate mai sus, ce provin din fireasca ei lucrare şi, în acest chip curmă căutarea ei. Cela ce însă va descoperi această conştiinţă, acela nu-şi va mai întrerupe căutarea; ci dimpotrivă, văzând că oricât s-ar strădui el să lucreze după îndrumările bătrânilor, tot nu se dau pe faţă roadele aşteptate, îşi taie orice aşteptare de roade de la propria lui stăruinţ şi-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Când se va petrece aşa ceva în sufletul celui ce se roagă, abia atunci se va da putinţă darului că să lucreze; darul vine el în clipa pe care numai el o ştie şi el îţi altoieşte rugăciunea aceasta în inimă. Atunci, după cum spun stareţii, în ce priveşte ordinea din afară va rămâne aceeaşi, dar nu va rămâne acelaşi lucru în ce priveşte puterea lăuntrică. Ceea ce s-a spus despre această rugăciune, se potriveşte cu orice lucrare ce priveşte viaţa duhovnicească. Luaţi de pildă, pe cineva mânios şi presupuneţi că a ajuns la râvna de a-şi stinge mânia şi a-şi dobândi blândeţea. În cărţile ascetice se găsesc toate îndrumările de trebuinţă, care ne arată cum să ne călăuzim să ajungem la aceasta. El îşi însuşeşte toate acestea şi începe să lucreze potrivit îndrumărilor citite. Dar până unde va ajunge el cu propriile sale puteri?  Nu mai departe decât până la tăcerea gurii în vremea supărării, cu o oarecare îmblânzire a supărării însăşi; dar pentru ca să stingă cu totul mânia şi să introducă în inimă blândeţea, până aici însă el nu va ajunge niciodată. Una ca aceasta nu se întâmplă decât abia atunci, când vine darul şi altoieşte el blândeţea în inimă.

                                Tot aşa se întâmplă şi în toate celelalte nevoinţe. Orice rod de viaţă duhovnicească ai căuta, de căutat, tu să-l cauţi cu toată stăruinţa ta, dar să nu aştepţi rodul din chiar căutarea aceasta şi din silinţele tale, ci descoperă-ţi tristeţea ta înaintea Domnului, fără să socoteşti ceva de partea ta, şi atunci El va face (Ps. 36, 6).

                               Tu roagă-te: „Doamne, eu am dorirea, doresc, caut, dar Tu dă-mi viaţă întru dreptatea Ta”. Însuşi Domnul a hotărât aşa: „Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). şi această lege se îndeplineşte în viaţa duhovnicească cu precizie, fără să se abată măcar un fir de păr de la ceea ce s-a hotărât. Când unii întreabă: ce trebuie să fac spre a dobândi cutare sau cutare virtute? Se poate răspunde tuturor: întoarce-te spre Domnul şi El ţi-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele căutate.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

                În practicile obişnuite de practica evlavioasă cele spuse cu privire la deprinderea rugăciunii lui Iisus sunt îndreptăţite în chip vădit. Într-însa se află puţine cuvinte, dar ele înlocuiesc totul. Este recunoscut din vechime, că deprinzându-te să te rogi cu această rugăciune, poţi să înlocuieşti priritr- însa toate rugăciunile orale. şi este oare cineva dintre cei care râvnesc mântuirea, care să nu cunoască această lucrare? După descrierile Sfinţilor Părinţi, mare este puterea acestei rugăciuni; şi toate acestea vedem din practică cum că nu toţi au deprins-o, nu toţi sunt părtaşi la această putere, nu toţi gustă roadele ei. Pentru ce se întâmplă una ca aceasta? Pentru că ei vor să ia prin propriile puteri în stăpânirea lor ceea ce aparţine darului lui Dumnezeu şi ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu.

A treia zi de Praznicul Nașterii Domnului: Sfântul Apostol și Arhidiacon Ștefan

Biserica Sfântul Arhidiacon Ștefan – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte

ARHIMANDRITUL IOANICHIE BĂLANLOCURI DE PELERINAJ

                                        Biserica Sf. Apostol și Arhidiacon Stefan

 

Aici s-a jertfit primul martir al Bisericii lui Hristos. Aici a mărturisit Adevărul și și-a dat viața pentru Evanghelie Sfântul Ștefan, „ușa mucenicilor”! Roșim în fața curajului, bărbăției și dragostei sale pentru Hristos…

Se află tot în Grădina Ghetsimani, peste șoseaua asfaltată care duce la Ierihon, la 100 de metri de mormântul Maicii Domnului. Ne îndreptăm spre biserica și locul unde a fost ucis cu pietre Sfântul Apostol și Arhidiacon Ștefan. Cu greu ne putem reculege din cauza vacarmului și a căldurii toride de amiază. Pelerinajul, devenit în bună parte turism zgomotos, a umplut și invadat toate Locurile Sfinte. Cu anevoie găsești câteva clipe de liniște să te poți ruga. La fel și Grădina Ghetsimani, numai noaptea mai păstrează atmosfera de grădină a rugăciunii.

Intrăm în biserica Sfântului Arhidiacon Ștefan. Este o biserică nouă din piatră, în posesia Bisericii Ortodoxe grecești, sfințită în anul 1972. Interiorul este de o curățenie și de o frumusețe rară. Catapeteasma, sculptată în lemn de chiparos, este lucrată de un călugăr talentat din insula Creta. Pictura este și ea nouă, frumoasă. În biserică nu se face Sfânta Liturghie decât ocazional sau la hram, din lipsă de preoți slujitori. Două surori de mănăstire, de loc din insula Cipru, întrețin biserica, stau în calea pelerinilor, dau unele mici lămuriri și descuie ușa spre locul unde a fost ucis cu pietre Sfântul Arhidiacon Ștefan. Una din ele, sora Urania, ne conduce până la locul pătimirii primului martir creștin.

Coborâm pe scară lângă biserică. La zece metri spre vest apare o ușă metalică ce dă într-o încăpere acoperită. Intrăm. Aici, pe piatra aceasta colțuroasă și neregulată, a fost zdrobit și ucis cu pietre de furia iudeilor tânărul Apostol și Arhidiacon Ștefan, primul miel de jertfă, primul mucenic al Bisericii lui Hristos. Ascultăm în tăcere glasul de tunet al curajosului apostol: Voi cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, pururea stați împotriva Duhului Sfânt; precum au fost părinții voștri, așa și voi…, care ați luat Legea întru rânduieli ale îngerilor și nu ați păzit-o! Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu… Auzim apoi loviturile pietrelor tăioase care îi zdrobesc gura, dinții, ochii, fața, pieptul, măruntaiele și inima. Dar peste toate acestea, auzim rugăciunea de iertare a Sfântului Apostol Ștefan: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând aceasta, a adormit (Fapte 7, 51-60).

Aici s-a jertfit primul martir al Bisericii lui Hristos. Aici a mărturisit Adevărul și și-a dat viața pentru Evanghelie Sfântul Ștefan, „ușa mucenicilor”! Roșim în fața curajului, bărbăției și dragostei sale pentru Hristos…

Doamne, de câte ori „ne-am temut de frică unde nu era frică”; de câte ori Te-am lăsat singur, Te-am tăgăduit, am tăcut, am părăsit poruncile Tale de frica oamenilor! Iartă-ne, Doamne, și nu ne osândi că ne temem mai mult de oameni decât de Tine! Dă-ne harul înțelepciunii în faptă și în cuvinte! Dă-ne harul mărturisirii și al răbdării. Alungă de la noi frica și o înlocuiește cu dragostea de Dumnezeu și de oameni! Învață-ne, Doamne, când trebuie să tăcem și când trebuie să vorbim! Dă-ne îndrăzneală să slujim și să apărăm Adevărul, Evanghelia, Biserica și credința dreptmăritoare, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, ale Sfântului Arhidiacon Ștefan și ale tuturor sfinților Tăi. Amin!

Ne apropiem cu mare bucurie duhovnicească de piatra stropită și sfințită cu sângele primului mucenic, cădem cu fruntea la pământ, sărutăm piatra roasă de pașii pelerinilor, sărutăm icoana Sfântului Arhidiacon Ștefan, aprindem câteva lumânări de ceară și plecăm spre Sfânta Cetate.

(Arhimandritul Ioanichie BălanPelerinaj la Mormântul Domnului, ediția a VI-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 34-36)

A două zi de Crăciun rezervată Fecioarei Maici

Soborul Maicii Domnului | Agenția Basilica.ro

Stimați creștini,
            Cu gândul la a două zi de sărbătoare vă felicităm: Sărbători binecuvântate!

            Biserica Ortodoxă sărbătorește în a doua zi de Crăciun, Soborul Maicii Domnului, aceasta fiind una din cele mai vechi sărbători în cinstea Fecioarei Maria care datează încă din sec. al V-lea.
            Cuvântul sobor înseamnă adunare de oameni, iar în cadrul liturgic el exprimă chemarea spre slujbă cât și adunarea în jurul sfântului prăznuit pentru ca aceasta prin rugăciunile sale să mijlocească în fața lui Dumnezeu pentru noi.

Informativ | Ierom. Dimitrie Ivasco – NU CRED ÎN MOŞ CRĂCIUN

Ierom. Dimitrie Ivasco – NU CRED ÎN MOŞ CRĂCIUN |  © IEROMONAH PETRU PRUTEANU 18/12/2019 CATEHIZARE ŞI MISIUNE 0 COMENTARII

A-L pune pe Hristos și Nașterea Lui pe un loc secundar în viața noastră e identic cu a nu-L pune pe nici un loc . Pentru că ceea ce nu-i la locul lui, nu-i unde se cuvine.

Povestea lui Moș Crăciun e o poveste inventată. Nu de foarte mult timp. Însă Naștere lui Hristos este Adevărată. De peste 2000 de ani se propovăduiește acest adevăr. În ultimul timp asta cam deranjează. Omul inventează…, iar Dumnezeu proniază.

Nu avem nevoie pentru copii de povestea ireală a lui Moș Crăciun, care se suprapune cu întâietate Nașterii Mântuitorului lumii – Iisus Hristos (ca atunci când cresc copii să le frângeți inima cu adevărul despre acest “moș” și rolul lui cel mofturos), pentru a deveni mai buni.

Citește mai mult

Felicitare de sărbătoarea Nașterii Domnului de la un prieten

Bucurie mai presus de necazuri și lumină mai presus de electricitate să vă aducă Hristos, cel născut astăzi!

                Sărbători binecuvântate!

                                                                                                       Ierom. Lavrentie (Carp)
     


                                                                                                              

Nașterea Domnului Sărbători binecuvântate

Catavasie:

Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoieşti dă-ne şi nouă această putere.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Să se bucure cerul, să se vese­lească pământul! Că S-a născut pe pământ Mielul lui Dum­nezeu, dând izbăvirea lumii. Cuvântul, Cel ce era în Sânurile Tatălui, a ieşit fără de sămânţă din Fecioară; de Acela magii s-au înspăimântat, văzându-L născându-Se în Betleem ca un Prunc; pe Care toate Îl slăvesc.

Felicitări de „Nașterea Domnului”

Hristos Se naşte, măriţi-L!
Hristos din Ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!

Cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit!

Iubiților,
   vă dorim sărbători binecuvântate!


Irmos la Nașterea Domnului, pe larg, de Macarie ieromonahul – Corul Academic Byzantion

Condacul Nașterii Domnului „Fecioara, astăzi”, glasul al III-lea median Text: Sfântul Roman Melodul (Constantinopol, sec. V-VI) Melodie tradițională

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Iubiților,  
               Vă doresc binecuvântată Sărbătoare a Nașterii Domnului!
                              Ierom. Nectarie

II. Rugăciune Lui Iisus

Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune

Autorul prezentei cărți – Egum. Hariton de la Valaam

                      „Fie că mănîncă sau bea, că şade sau slujeşte sau călătoreşte sau orice altceva ar face, monahul trebuie să cheme neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”! pentru  ca numele lui Iisus coborându-se înlăuntrul inimii, el să-l smerească pe balaurul care, se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu  numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pre inima ta şi aceşti doi, una vor ajunge. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu El şi inima păziţi-o întotdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea nu va mai cugeta la nimic altceva – pentru ca să se slăvească Hristos în voi”.

                      De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea – şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi nici un neajuns nu mai avem în cele bune şi toate ajung cu putinţă de îndeplinit, după cum însuşi Domnul ne-a vestit: „Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce multă roadă, că fără Mine nimic nu puteli face” (Ioan,15, 5).

                      Într-adevăr, de doreşti ca gândurile tale împreună cu ruşinea să ţi le acoperi, să te linişteşti cu sufletul împăcat şi să te trezeşti în inimă, fără osteneală, lipeşte-ţi rugăciunea lui Iisus de răsuflare şi în puţine zile vei vedea toate acestea aievea în faptă.

                      Ce caută cei credincioşi prin rugăciunea lui Iisus? Să-ţi coboare în inimă focul cel plin de dar şi aşa să înceapă rugăciunea neîncetată, lucru prin care se hotărăşte o stare plină de dar. Se cuvine să ştim că rugăciunea lui Iisus – îndată ce ne-a căzut pe inimă scânteia dumnezeiască – suflă asupra ei şi o preschimbă în flacără; ea însă nu dă această scânteie, ci numai mijloceşte primirea ei. Prin ce mijloace? Prin faptul că adună gândurile într-o unitate şi-i dă sufletului putinţa să stea înaintea lui Dumnezeu şi să umble în prezenţa Lui. Principalul este starea şi umblarea înaintea lui Dumnezeu însoţite de strigătul pornit din inimă spre El Aşa a făcut Maxim Causocalivitul. Aşa să facă toţi cei ce caută focul cel plin de dar şi care nu-şi pun grija lor în cuvinte şi în poziţia trupului. Domnul Dumnezeu la inimă se uită.

                      Vorbesc aşa pentru faptul că unii uită cu totul de strigătul pornit din inimă. Toată grija lor se reduce la cuvinte şi la poziţia trupului. Aceştia după ce rostesc cu mătăniile în acea poziţie anumită, un anumit număr dat din rugăciunile lui Iisus, află în aceasta o anumită linişte, cu o oarecare părere înaltă de sine şi cu osândirea celor ce umblă la biserică, la rugăciunea obştească făcută după tipic. Unii ca aceştia îşi petrec aşa viaţa lor toată şi rămân lipsiţi de dar.

Dacă m-ar întreba cineva, cum să-mi împlinesc lucrarea rugăciunii, i-aş spune: obişnuieşte-te să umbli în prezenţa lui Dumnezeu, păstrează mereu pomenirea lui Dumnezeu şi fi cu evlavie; pentru ţinerea mereu trează a acestei pomeniri alege-ţi câteva rugăciuni mici şi scurte sau ia chiar cele douăzeci şi patru rugăciuni mici, făcute de Sfântul Ioan Gură de Aur şi repetă-le adesea cu gândul şi simţirea trebuincioasă. Pe măsura deprinderii, mintea se va lumina de amintirea lui Dumnezeu şi inima se va încălzi. În această stare, în sfârşit, îţi va cădea pe inimă scânteia dumnezeiască – licărul acela de dar, ca o rază. El nu poate fi iscat prin nimic, porneşte de-a dreptul din Dumnezeu. Dar după aceasta poţi rămîne numai cu rugăciunea lui Iisus şi prin ea să sufli în scânteia ta de rugăciune până se va preface în flacără. Drumul cel drept acesta este.

                      Mai tîrziu, când vei băga de seamă că şi încă cineva începe să se ocupe şi să se adânceasccă în rugăciune, puteţi să-i propuneţi să facă rugăciunea lui Iisus neîncetat şi, odată cu aceasta, să păzească pomenirea de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie. Rugăciunea e lucrul cel de căpetenie. Iar ceea ce mai întâi se caută în rugăciune e primirea acelui mic foc, care i s-a dat lui Maxim Causocalivitul. Acest mic foc nu se atrage prin nici un fel de meşteşug, ci se dă liber de darul lui Dumnezeu. Lucrul pentru care se cere osteneli în rugăciune, aşa cum scrie Sfântul Macarie: Vrei să dobândeşti rugăciunea, spune el, osteneşte-te în rugăciune. Dumnezeu văzând cu câtă osârdie cauţi rugăciunea îţi va da ţie rugăciunea (Cuv.1, cap.13).

Sfânta Lavră a Preasfintei Treimi – a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Serghie de Radonej | O strofă din Acatistul Sfântului

Sf.Lavră a Preasfintei Treimi, Serghiev Posad – 2019

Alesu-te-a pe tine împăratul puterilor, ca să fii conducător al Rusiei, Cuvioase Părinte Serghie, iar noi ca unui mare făcător de minuni îți aducem cântare de mulțumire, căci cu rugăciunile tale pururea ne izbăvești de cei de alt neam și de scârbele ce ne înconjoară, pentru care îți strigăm ție: Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Icos 1:

Făcătorul îngerilor, înca din pîntecele maicii tale, prin întreita glasuire, te-a arătat lumii adevărat slujitor al Preasfintei Treimi, iar pentru voința cea tare și curația inimii tale, cu toții îți cîntăm așa:
Bucură-te, cel ce ai fost ales mai înainte de veci;
Bucură-te, căci în lăcașurile cerești petreci.
Bucură-te, că din pîntecele maicii tale ai fost chemat în slujba împăratului Ceresc;
Bucură-te, purtator al harului dumnezeiesc.
Bucură-te, căci în întreaga lume ești proslăvit;
Bucură-te, căci prin strigarea întreită din pântecele maicii tale pe toți i-ai uimit.
Bucură-te, căci de la naștere, prin post, viață călugărească ai arătat;
Bucură-te, căci de la sânii maicii tale tu te-ai înfrânat.
Bucură-te, căci miercurea și vinerea lapte nu ai gustat;
Bucură-te, cel ce ești al părinților rod binecuvântat.
Bucură-te, al scârbiților miluitor;
Bucură-te, al nostru apărător.
Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Nașterea Domnului, bucurați-vă!

Crăciun Fericit tuturor urmăritorilor!  

            Să aveți o binecuvântată sărbătoare a „Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos”!


            Stimați urmăritori,

            Cu acest prilej al marii sărbători, amintiri a grandiosului eveniment cosmic, când Domnul în istorie se născuse pe pământ și printre oameni, din Fecioară aleasă!, și când El, în zilele din urmă, dorește să se sălășluiască în peștera întunecată a inimilor fiecărei ființe umane creată prin Dumnezeiescul Sfat al Preasfintei și de Viață-Făcătoarei Treimi, se arată ocazia aleasă, ca pe mai departe, pe viitorul apropiat și îndepărtat, să vă dorim succes, putere, har, în cele spirituale, tainice, mistice…!

            Nașterea Fiului Tatălui Ceresc, oh, minune a minunilor! Când îngerii îi felicitaseră pe oameni, cum am auzit: „Glorie, întru cei de sus lui Dumnezeu!, pe pământ pace!, între oameni bună-voire!” Ce oare să caute omenirea mai mult!? Decât fericirea care se află în slăvire și laude aduse Dumnezeiescului Creator și în deciderea pentru pace, de la o margine la cealaltă a pământului, iar între oameni pentru buna-voire…?
 
            Cu adevărat mare era felicitarea cereștilor frați îngeri, care a fost adresată fraților oameni trăitori pe pământ! Cine oare ar putea să-și amintească de o așa felicitare precum este aceasta a Colegiului Angelic auzită de Păstorii Turmelor?…

            Cu această stingere a acestei pagini publice (Facebook) , în împrejurări zgomotoase ale unei piețe a Facebook-ului comercial și întru-totul superficial, care în decursul mai multor ani de persistență promițătoare, în final și-a arătat fața (feis-ul) ascunsă a unui viclean fur de timp prețios și a unui neprielnic însoțitor al vieții duhovnicești, acum, fără ocolișuri și evitări, același lucru vă recomandăm și vouă, adică același pe care îl vedeți și la noi.

            Ceea ce vedeți, ceea ce auziți, de la mine și de la administratorii acestei pagini –  surorile și monahiile care m-au ajutat, cere au postat – ca și frățiile voastre de acum adunând curaj și anulându-vă aceste conturi de Facebook, să transferați timpul care de acum încolo va rămâne – căci până acum era furat tainic – în direcția rugăciunii, spre citirea cărților bune, spre mersul la Biserică, ascultarea cuvintelor duhovnicești de la duhovnici vrednici, în viu grai dar și pe internet, insistând în misterele Dumnezeieștilor Liturghii (adică slujire), a continuelor sfinte spovedanii și deselor Dumnezeiești Împărtășanii, fără care nu s-a putut nici în prezent se poate, și altele pe care le știți…

 
            Ca să ne vedem cândva și undeva în locuri liniștite și de Dumnezeu cu cerești  binecuvântări  binecuvântate…

           
             Cu respect și dragoste în Hristos,

            ierom. Nectarie de la Sfânta cu Apostoli-egala Maria de Magdala, Romania,
Sfânta Lavră a Preasfintei Treimi – a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Serghie de Radonezh, Rossia,

            Cu administratorii paginii  – maicile și surorile, care până acum v-au servit, iar de acum încolo se dedică rugăciunii, cititului și studiului, retragerii, liniștirii, rugăciunii lui Iisus…
            Lucru pe care vi-l recomandă și vouă din toată inima.

            Prăznuire a Nașterii Domnului binecuvântă!

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

 Iubiți practicanți ai rugăciunii,

              Cuvintele sfinților călugări care au practicat rugăciunea au putere duhovnicească. De aceea citirea acestor texte alese și acestor cuvinte sfinte trezește și în noi aceleași sentimente nobile și aceleași dorințe sfinte, asemeni acelor trăite de sfinții călugări, atunci când aceste cunoștințe, experiențe și trăiri, au fost așternute în formă scrisă pe hârtie.
            Ierom. Nectarie


                                                                                                                    

II. Rugăciune Lui Iisus

Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune

Autorul prezentei cărți – Egum. Hariton de la Valaam

            Când omul are pomenirea de Dumnezeu, care întreţine frica lui Dumnezeu în inimă, atunci toate merg bine, dar când ea slăbeşte sau se păstrează numai în cap, atunci toate merg strâmb şi pieziş.

            Luarea aminte la ceea ce este în inimă şi la ceea ce iese dintr-însa, este un lucru de căpetenie într-o dreaptă viaţă de creştin. Prin aceasta se pune orânduirea cuvenită în cele dinlăuntru, cât şi în cele din afară. Dar luarea aminte trebuie să fie întotdeauna însoţită de cugetare, ca să putem astfel vedea lămurit ceea ce se petrece înlăuntru şi ceea ce ni se cere din afară. Fără cugetare, nici luarea aminte nu e bună de nimic.

            Se poate întâmpla, ca în timpul îndeplinirii ascultării noastre din afară să fim lipsiţi de lucrarea cea lăuntrică, şi viaţa noastră să rămână astfel stearpă pentru suflet. Cum scăpăm din această încurcătură? E nevoie ca la orice lucru să venim cu o inimă plină de frica lui Dumnezeu. Dar, pentru ca inima să ne fie în această stare plină de frica lui Dumnezeu, trebuie ca s-o lumineze neîncetat gândul la Dumnezeu. Cugetarea de Dumnezeu va fi uşa prin care va intra sufletul în viaţa cea lucrătoare. Toată osteneala acum trebuie să fie îndreptată numai spre ţinta aceasta, să cugetăm neîncetat spre Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu („Căutaţi-L pe Dumnezeu… Căutaţi-L faţa lui…”). Iată în ce stă trezvia şi rugăciunea minţii. Dumnezeu este pretutindenea; fă ca şi gândul tău să fie peste tot cu Dumnezeu. Dar cum trebuie să săvârşim aceasta? Gândurile se îmbulzesc, precum ţânţarii în stufişurile lor, iar asupra gândurilor dau năvală şi simţurile inimii. Pentru ca gândul să se lipească numai la un singur lucru, stareţii aveau obiceiul să-şi agonisească o anumită deprindere neîntreruptă din rostirea unei scurte şi mici rugăciuni; prin deprindere şi prin repetare, această mică rugăciune se lega atât de puternic de limbă, înâît ea însăşi o zicea mereu de la sine. Cugetul prin această repetare, se lipea şi el de rugăciune, iar printr-însa şi de gândirea neîncetată despre Dumnezeu. Prin agonisirea acestei deprinderi, rugăciunea se lega de pomenirea de Dumnezeu, iar Pomenirea lui Dumnezeu se lega de rugăciune, şi aşa ele se sprijineau una pe alta. Iată ce este umblarea în faţa lui Dumnezeu.

            Rugăciunea minţii se face atunci când cineva întărindu-se cu atenţia în inimă, înalţă de acolo rugăciunea către Dumnezeu. Iar lucrarea minţii este atunci când cineva stând cu luare-aminte în inimă, cu pomenirea lui Dumnezeu, taie oricare alt gând, care încearcă să pătrundă în inimă.

            Prea Cuviosul Nil Sorschi spune: „pentru ca în timpul săvârşirii rugăciunii minţii să nu cădem în înşelare, nu trebuie să îngăduim în noi nici un fel de înfăţişări, nici un fel de chipuri sau vedenii, fiindcă zborul gândurilor, puternicile imagini şi mişcări nu contenesc nici atunci, când mintea se află în inimă şi săvârşeşte rugăciunea şi nimeni nu este în stare să pună stăpânire asupra lor, afară de cei ce au dobândit darul Sf. Duh al desăvârşirii şi afară de cei ce şi-au câştigat prin Iisus Hristos o minte neclătinată

            Un oarecare frate, cu numele Ioan, a venit dintr-o ţară de lângă mare, la acel mare sfânt care a fost Părintele Filimon, şi îmbrăţişându-i picioarele, i-a spus: „Ce să fac părintele meu, ca să mă mântuiesc? Eu văd că mintea se risipeşte şi rătăceşte prin lucruri; încoace şi încolo, unde nu trebuie”. El, după ce tăcu puţin, i-a spus: „Această neputinţă este proprie oamenilor din afară şi rămâne în tine pentru că nu ai încă o desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu; întrucât în tine n-a răsărit căldura iubirii şi cunoaşterii Lui”. Fratele îl întrebă: „Ce să fac dar”? „Du-te, răspunde el, aibi deocamdată în inimă o lucrare ascunsă; ea poate să-ţi cureţe mintea de aceste gânduri”. Fratele neînţelegând cele spuse, îi zice stareţului: „Ce este lucrarea ascunsă?” – „Du-te, răspunse el, trezeşte-te în mintea ta şi în inima ta şi spune cu trezvie, cu frică şi cu cutremur: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”!

            Tot aşa şi fericitul Diadoh rânduieşte o lucrare asemănătoare unui nou începător. „Fratele s-a dus de la el şi, prin ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea lui, precum şi prin rugăciunile părintelui, el a început să se liniştească şi a gustat dulceaţa acestei îndeletniciri; numai că această lucrare n-a ţinut multă vreme şi cum el s-a abătut de la ea şi n-a fost în stare să o facă cu trezvie şi să se roage, a venit din nou la stareţ şi i-a povestit cele ce i s-au întâmplat. Acesta îi.spune: ” Iată că tu ai cunoscut acum cărarea liniştirii şi lucrarea lăuntrică şi ai gustat din dulceaţa ei. Aşadar să ai în inima ta următoarele: ori de mănânci, ori de bei, ori de stai de vorbă, ori de eşti în afară de chilie sau în călătorie, nu uita să faci această rugăciune cu gând treaz şi cu minte atentă şi să cânţi şi să te îndeletniceşti cu rugăciunile şi cu psalmii. Chiar în timpul îndeplinirii unei oarecare trebuinţe, să nu-ţi fie mintea deşartă, ci să se ocupe în taină cu lucrarea şi să se roage . Întotdeauna când te duci să te culci, şi când te scoli şi când mănânci şi când bei, şi când stai cu cineva de vorbă, păzeşte-ţi inima printr-o îndeletnicire cu psalmii sau cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte- mă”! pe care o săvârşeşti cu mintea în ascuns.

            În rugăciunea contemplativă cea prea curată, cuvântul ca şi însăşi gândurile dispar, dar nu pentru că tu vrei aceasta, ci pentru că aşa se ajunge de la sine aceasta.

            Rugăciunea minţii trece în rugăciunea inimii sau mai bine în cea făcută şi cu mintea şi cu inima. Ivirea ei se face deodată cu naşterea căldurii în inimă. O altă rugăciune nici nu mai este în curgerea obişnuită a vieţii duhovniceşti. Rugăciunea săvârşită cu mintea şi cu inima poate să se înfigă adânc în inimă şi să ajungă astfel fără de cuvinte şi fără de gânduri, nemaifiind decât o stare de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi cădere plină de evlavie şi de dragoste la aşternutul picioarelor Lui. Aşa e tot aceea cu simplă tragerea la lăuntru în faţa lui Dumnezeu pentru rugăciune sau cu aflarea duhului de rugăciune. Totuşi, încă şi aceasta nu este o rugăciune a contemplaţiei care este o şi mai înaltă stare de rugăciune şi se iveşte din când în când în aleşii lui Dumnezeu.

Ierom. Nectarie | Canonul Sfintei Împărtășanii | Studiu Theologico–Liturgic

Canonul Sfintei Împărtășanii | Studiu Teologico-Lirurghic | Ierom. Nectarie (R.)

Iubiților,

                Vă ofer din gândurile scrise în timpul acestui studiu în anul 2016.
Recunosc că m-aș bucur să citiți, și chiar mai mult, vă îndemn să le citiți din timp ce urmăriți acest blog și mă sunați adesea să primiți sfaturi de îndrumare spirituală. Desigur ca se cade să știți și cum gândesc despre diferite aspecte ale vieții duhovnicești, că așa cunoscându-ne mai bine, voi pe mine din convorbiri și citire, iar eu pe voi din convorbiri, sfaturi și spovedanii, putem să pretindem, la vremea sa, și la rezultatele unei lucrări spirituale. Căci pe orice om îl cunoști din faptele sale, din cuvintele sale, din scrierile și gândurile sale…

ierom. Nectarie de la Sf.Monastire a Sfântei Apostolic-egale Maria de Magdala, Maramureș, România,
În data de 23. dec. 2019, Valea Moravei, Serbia-Romană a anticei „Dacia Mediterranea” — locurile de păstorire a Sfinților Apostolic-Egali Niceta de Remesiana și Sava Luminătorul

                               ,,Adam, părintele întregii lumi a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când, pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspinând, în toată pustia” [20] — ne spune Sfântul Siluan Athonitul. Adam plângea îndelung la Porțile Raiului [21] când s-a văzut pe sine așezat în preajma grădinii celei din Eden și pe heruvimii cei cu sabie de flacără vâlvâietoare păzind drumul spre pomul vieții (Geneza 3,24), pe vicleanul șarpe osândit pe viață, pământul blestemat să rodească spini și pălămidă  (Geneza 3,18) iar mântuirea încă îndepărtată și insuficient de clar revelată, printr-un urmaș care se va naște din sămânța femeii, ca să zdrobească capul șarpelui  (Geneza 3, 15).

                               Istoria căderii este prezentată mai departe în Sfânta Scriptură prin exemplul lui David, regele, profetul și psalmistul, alesul și iubitul lui Dumnezeu, care ajunge să se împiedice jalnic de frumusețea soții lui Urie, credinciosul general al oștirilor sale (II Regi 11, 3). Amăgit fiind de cei trei vrăjmași vechi : Trupul, lumea și diavolul, care îi vor ispiti pe toți fiii oamenilor, de la Adam și până la ultima și Înfricoșata Judecată, Împăratul cade din demnitatea sa, dedându-se la cele mai neomenești fapte : adulterul și uciderea. Este cu totul dureros acest episod din istoria vieții Psalmistului David. Istorisirea acestor fapte ale lui David ne străpunge inima, cu atât mai mult cu cât în David vedem nemijlocit chipul fiecărui om ridicat la demnitatea de rege, profet, și cu menirea de ai înălța doxologii psalmice Creatorului său; că în David vedem căderea fiilor lui Adam. În Vechiul Testament, în Cartea a doua, a Regilor, putem citi întâmplarea :

                               „ Peste un an, pe vremea când regii pornesc la război, David a trimis pe Ioab și slugile sale cu el și pe toți Israeliții și aceștia au lovit pe Amoniți și au împresurat Raba. Dar David a rămas în Ierusalim. Odată, spre seară, sculându-se David din pat și plimbându-se pe acoperișul casei domnești, a văzut de pe acoperiș o femeie scăldându-se, și femeia aceasta era foarte frumoasă. Atunci a trimis David să se cerceteze cine este acea femeie. Și i s-a spus că este Batșeba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul. Apoi David a trimis slugile să o ia. Ea   a venit la el și el s-a culcat cu ea. Iar dacă s-a curățit ea de necurăția ei, s-a întors la casa sa. Femeia aceasta a rămas însărcinată și a trimis de s-a vestit lui David, zicând: „Eu sunt însărcinată”. Atunci a trimis David să se zică lui Ioab: „Trimite la mine pe Urie Heteul!” Și a trimis Ioab pe Urie la David. Venind Urie la David, acesta l-a întrebat de sănătatea lui Ioab, de starea poporului și de mersul războiului. Apoi a zis David către Urie: „Du-te acasă și-ți spală picioarele!” Ieșind Urie din casa regelui, în urma lui i s-a trimis un dar de la masa regelui. Dar Urie a dormit la poarta casei regelui cu toate slugile stăpânului său și nu s-a dus la casa sa. Și i s-a spus lui David, zicând: „Urie nu s-a dus la casa sa”. „Iată, a zis David către Urie, tu ai venit de pe drum, de ce nu te-ai dus la casa ta?” Iar Urie a zis: „Chivotul Domnului și Israel și Iuda sunt în corturi; stăpânul meu Ioab și robii domnului meu sunt în tabără, iar eu să mă duc la  casa mea să mănânc, să beau și să mă culc cu femeia mea? Mă jur pe viața ta și pe viața sufletului tău că nu voi face aceasta”. „Rămâi aici și ziua aceasta, a zis David lui Urie, iar mâine îți voi da drumul”. Și a rămas Urie în Ierusalim în ziua aceea până a doua zi. Și l-a chemat David și a mâncat Urie înaintea lui și a băut și David i-a arătat cinste. Dar seara Urie  s-a dus să se culce în patul său cu robii stăpânului său, iar la casa sa nu s-a dus. Dimineața, David a scris scrisoare lui Ioab și a trimis-o pe Urie. În scrisoarea aceea el scria așa: „Puneți pe Urie unde va fi lupta mai crâncenă și retrageți-vă de la el, ca să fie lovit și ucis”.” (II Regi, 11, 1-15)

                               Faptele pogorârii spre păcat se succed una după alta începând cu rămânerea  lui David acasă „pe vremea când regii pornesc la război”. Împăratul pierzându-și atenția duhovnicească pe care o avuse tot timpul, se pogoară la poftele tatălui minciunii. Căci despre acești oamenii răi citim în Sfânta Scriptură: ,,Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44)

                               David îl trimite intenționat la moarte pe credinciosul său prieten, curajosul și credinciosul Urie, generalul oștilor sale, sub zidurile cetății Raba, pentru a lupta în prima linie, luptă în care va fi părăsit de ai săi și ucis. Nevinovatul Urie moare într-o „ Vinere a patimilor” a Vechiului Testament (II Regi 11, 15) asemeni dreptului Abel (Facerea 4,8) sau nevinovatului Nabot (III Regi 21,13) uciși și ei mișelește. Cu atât mai dureros că Urie, alesul și fidelul prieten al lui David, duce cu încredere și devotament propria sentință la moarte.


19 Studiu introductiv și traducere diaconul I. I.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001

20 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Însemnări duhovnicești,, p.230

21 Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză, Stihirile Vecerniei la Doamne strigat-am, a 2-a, și a Slavei, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p.102

Despre Sfântul Niceta de Remesiana

Opera Sf. Niceta de Remesiana

Psalmodierea în lumina operei Sfântului Niceta de Remesiana | Pr. dr. Adrian Maziliţa

Abstract: The meaning of comunication refers to a great personality and a great saint of the Church of the first centuries of christianity, St. Niceta of Remesiana, contemporary of St. Basil the Great. The author makes a brief presentation of the life and work of St. Nicetas, highlighting in his principal work: „De psalmodiae bono”, an important part of singing in the first centuries of christianity – „singing together”.

Keywords: St. Niceta of Remesiana, the benefit of singing psalms, chant.

Iubiților,

Zilele acestea mă aflu în Serbia, pe Valea Moravei și Valea Nișavei, în apropierea orașului antic Horreum Margi – azi Ciupia, și anticului Naisus, azi Niș, orașul unde s-a născut Sfântul nostru strămoș Constantin Cel Mare și Sfânt [1, 2, 3], părți unde în secolele IV – V și-a desfășurat activitățile sale apostolice Sfântul Niceta de Remesiana – Apostolul daco – romanilor, în provincia romană „Dacia Mediterranea”.


Gândul și rugăciunea mea sunt îndreptate spre Sfântul Niceta, care alături de Sfântul Apostol Andrei cel Întâi–chemat este considerat a fi apostol, evanghelizator și ocrotitor al romanității de est.

Sfântul a scris și a propovăduit în limba latină și este în egala măsură ca Sfânt Patron și mare părinte bisericesc iubit de popoarele care fac istoric parte din romanitatea orientală – adică creștini și cetățeni ai ținutului Noii Rome, români, sârbi, bulgari și macedoneni, ellini și sirieni și alte etnii — aceasta fiind astăzi istorie, pentru români Sfântul Niceta rămâne un părinte mare și sfânt, un Apostol și Ocrotitor.

ierom. Nectarie de la Sfânta cu Apostoli-Egala Maria de Magdala, Maramureș, România.

Activitatea şi opera sa erau cunoscute şi apreciate, Sf. Niceta fiind considerat un adevărat apostol, evanghelizator al dacilor, dar, din păcate, în cursul Evului Mediu numele lui a fost dat uitării, iar unele lucrări din opera sa au fost atribuite greşit altor ierarhi cu nume mai sonore ca Sf. Ambrozie sau Fer. Augustin7.

Reputatul exeget britanic Andrew Ewbank Burn a realizat cea dintâi şi rămasă credibilă ediţie critică pentru opera completă a Sf. Niceta, astfel:

  1. De diversis appellationibus(Despre diferitele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos) o predică simplă în care a explicat aceste numiri: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Înger, Om, Miel, Preot, Cale, Adevăr, Viaţă, Pace, Judecător, Uşă, Piatră etc., 24 de numiri tâlcuite dogmatic şi moral.
  2. Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură), 6 cărţi, sunt catehisme pentru pregătirea candidaţilor la botez, din care ni s-au păstrat doar în întregime cartea a III-a şi a V-a, expunând învăţătura creştină şi combătând greşelile trinitare şi cristologice arianiste şi apolinariste, explicând la sfârşit Simbolul Credinţei, ţinând seama şi de Catehezele Sf. Ciril al Ierusalimului8.

Cuvântări

  • De vigillis servorum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu) în 9 capitole, care explică desfăşurarea slujbelor şi rugăciunile introduse noaptea în Biserică (sâmbăta spre duminică), de unde noi, românii, am moştenit privegherea prin Sf. Slujbe, priveghiul la morţi, privegherea sau lumânarea la capul mortului şi pasărea ce priveghează noaptea cu minunatele ei triluri9.
  • De Psalmodie bono (Despre folosul cântării), adică participarea tuturor credincioşilor la Sf. Slujbe prin cântarea comună ce aduce linişte şi pace în suflete. Cuvântarea cuprinde 14 capitole.
  • Imnul: Te Deum laudamus (Pe Tine Dumnezeu, Te lăudăm), atribuită, după studii temeinice făcute de Burns şi Dom Morin, Sfântului Niceta şi nu Sfântului Ambrozie ori Sfântului Augustin, cum susţineau până acum alţii. Este un imn scris în proză ritmică şi cântat în bisericile Apusului de catolici, dar şi de protestanţii lui Luther şi, de asemenea, şi de ortodocşii Răsăritului (ortodocşii şi maroniţii). A fost tradus în slavoneşte de Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, la sfârşitul Psaltirii în versuri, Uniev, 1673; din latineşte, la noi, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu în B.O.R. VIII, 1884 şi apoi Carte de Te Deum, Bucureşti, 1973, folosindu-se, în locul Doxologiei Mari la Anul Nou, după Sf. Liturghie şi la alte solemnităţi10.

Opere incerte

Despre jertfa Melului Pascal, Către fecioara căzută şi Epistola din manuscrisul Corbeiense12

Toate acestea ni-l descoperă pe Episcopul Niceta din Remesiana ca un om deosebit de erudit. Un mare propovăduitor şi apărător al credinţei creştine. El a luptat pentru păstrarea dreptei credinţe, potrivit hotărârilor luate de primele două Sinoade ecumenice (convocate în veacul al IV-lea), apărând-o de învăţăturile greşite şi de superstiţiile oamenilor din acele vremuri. Cele două călătorii în Italia, prietenia sa cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea sa misionară, precum şi sfinţenia vieţii lui, îl arată ca pe un ierarh de seamă al acelor timpuri, aparţinând creştinismului daco-roman. A trecut la cele veşnice după anul 414, când era pomenit pentru ultima oară într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, episcopul Romei. Nu se ştie când a fost trecut în rândul sfinţilor. Martirologiile romane îl sărbătoresc pe daco-romanul Niceta  la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său Paulin de Nola.12 Biserica Ortodoxă îl serbează în ziua de 24 iunie.


5 Nestor Vornicescu, op.cit., p. 83.

6 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p 62.

7 Niceta de Remesiana, op. cit., p. 7.

8 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 59.

9 Ibidem.

10 Nestor Vornicescu, op.cit., p. 99.

11 Niceta de Remesiana, op. cit., p. 165.

12Mircea Păcurariu, op. cit., p. 60 vezi şi Ioan G. Coman, Patrologie,  Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956. p. 236.

Despre Sfântului Niceta de Remesiana

Psalmodierea în lumina operei Sfântului Niceta de Remesiana | Adrian Mazilița

Abstract: The meaning of comunication refers to a great personality and a great saint of the Church of the first centuries of christianity, St. Niceta of Remesiana, contemporary of St. Basil the Great. The author makes a brief presentation of the life and work of St. Nicetas, highlighting in his principal work: „De psalmodiae bono”, an important part of singing in the first centuries of christianity – „singing together”.

Keywords: St. Niceta of Remesiana, the benefit of singing psalms, chant.

  Viaţa Sf. Niceta de Remesiana (338 – 420)

Poporul român şi limba română s-au format pe o întinsă arie geografică, cuprinzând nu numai teritoriile din nordul Dunării, adică Dacia de altădată, ci şi teritorii din sudul marelui fluviu, de pe atunci aparţinătoare Imperiului Roman, învăţătura creştină a fost cunoscută încă din „veacul apostolic”, continuând apoi cu veacurile următoare. Pe la începutul secolului al IV-lea, în provincile romane din sudul Dunării existau vreo 40 de scaune episcopale, cu ierarhi de seamă, dintre care unii au luat parte şi la lucrările primelor Sinoade ecumenice, ori au scris lucrări de teologie prin care apărau dreapta credinţă în faţa unor învăţături greşite1.

Binecunoscut contemporanilor, Sf. Niceta a desfăşurat o activitate misionară intensă în Dacia Mediteraneană (Dacia Mediterranea), creată în sudul Dunării după retragerea aureliană (271 – 275) avându-şi scaunul episcopal la Remesiana astăzi Bela Palanca în Serbia2.

Datele externe, puţine la numă, ne lasă să înţelegem faptul că Sf. Niceta era originar din această regiune, că a vieţuit între anii 338 şi 420, fiind contemporan cu marii scriitori ai epocii de aur a literaturii creştine, că a avut relaţii chiar strânse şi durabile cu membri ai elitei culturale bisericeşti atât din Răsărit cât şi din Apus3.

Jurisdicţia episcopului de Remesiana se întindea asupra daco- romanilor din Bulgaria şi Serbia de azi, dar şi asupra celor din nordul Dunării (Dacia Traiană-România de azi) şi a besilor (ramură dacă), încorporaţi toţi în dieceza Iliricului, supusă canonic, între anii 366-535 Vicariatului apostolic al Tesalonicului, acesta fiind supus direct Papei. Mai târziu, între 535-540, aceiaşi daco-romani erau supuşi Arhiepiscopiei Iustiniana Prima, subordonată direct Papei. Exista apoi o veche şi bogată datină în virtutea căreia episcopii din sudul Dunării aveau misionarii lor la populaţia daco-romană în nordul Dunării şi sigur Sf. Niceta a îmbogăţit această tradiţie activă apostolică4.

De altfel, în urma celor două vizite din 398 şi 402 făcute de Sf. Niceta la Roma, căreia îi este subordonat canonic, şi Sfântului Paulin de Nola (lângă Neapoli), prietenul său, pentru a venera cu aceste prilejuri şi mormântul Sf. Felix, Sf. Paulin a scris, în cinstea lui, două poeme, dintre care, în Carmen XVII scrie:

Pe tine, părinte te numeşte toată regiunea Nordului;
La vorba ta Sciţia se îmblânzeşte şi cei confuzi, la învăţătura ta îşi leapădă firea sălbatică…
şi Geţii aleargă şi, amândoi Dacii.
Cel ce locuieşte în ţara mijlocie (sau cel ce bogat în cirezi de vite), îmblănit locuieşte la ţărm.
Prin tine toţi barbarii din acele regiuni tăcute, învaţă să laude pe Cristos cu inimi romane şi să trăiască în curăţie şi plăcută pace…5

Din strofele citate aflăm că atunci când Sf. Paulin îşi scria poemul său, Sf. Niceta predica pe Hristos în limba latină strămoşilor noştri geţi şi daci, besi şi sciri (hunilor).

După Vasile Pârvan, jurisdicţia Sf. Niceta s-ar fi întins asupra întregului teritoriu de astăzi al Bulgariei, Dobrogei şi asupra unor părţi nedeterminate ale Munteniei şi Olteniei6.

Aşadar Sf. Niceta a avut jurisdicţie şi asupra ţinuturilor care formează astăzi actualul judeţ Mehedinţi, sediul episcopului de Remesiana fiind la o distanţă de numai 230 de kilometri de Drobeta.



1 Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, Editura Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 58.

2 Niceta de Remesiana – Opere – trad. din lb. latină, introd şi note de Ovidiu Pop, Bucureşti, Editura Sofia, 2009, p.6.

3 Ibidem, p. 7.

4 Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova, 1984, p. 82 şi Ioan G. Coman, “Izvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-roman”, în Ortodoxia, XXXII, 1981, p. 340.

5 Nestor Vornicescu, op.cit., p. 83.

6 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p 62.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…



Bun-găsit iubiți fii,

Suntem la partea a două a cărții. În paginile pe care le-am citit până acum ne-au fost prezentate diferite „Trepte ale Rugăciunii”.  Acum vom citi mai departe despre Rugăciunea lui Iisus.

Un detaliu important pe care la-am observat: cartea are un autor care ni se prezintă în introducere ca și „alcătuitorul”, Egum. Hariton de la Valaam; La fel Edițiile noi de la Alba și de la Cluj au introducerea ÎPS Andrei Mitropolit al Clujului, în ediția din trecut Arhiepiscop al Alba Iuliei, dar traducătorii prezentei cărți, din limba rusă sau slava veche în limba română, ne rămân necunoscuți. Probabil că anonimitatea din noile ediții de la Alba și Cluj provine din a lor smerenie și credință multă în Dumnezeu, precum și din faptul că așa a fost în traducerile vechi ale „Sborniului” în română — Traducătorii acestei opere despre „Rugăciunea Lui Iisus” cu o traducere splendidă în limba română, dorind să fie știuți doar de „marele Dumnezeu care răsplătește osteneli”.


Îți mulțumim ție Doamne Dumnezeul nostru, bun și sfânt, pentru această minunată traducere în română. Și ce bine este tradusă de fii tăi această lucrare, admirabil ce frumusețe, ce limbaj, ce plăcere să citești

Ieromonah Nectarie de Sfânta Mănăstire a Sfintei Apostolic-Egale Maria de Magdala, Maramureș, România,
În data de 22. 12. 2019 pe Vaile Moravi și Nișavei în Serbia-Romană, locurile unde în secolele III se născuse strămoșul nostru Împărat — Constantin cel Mare și Sfânt; locurile sfinte unde în secolele umătoare IV — V cu multă osteneală păstorise Sfântul nostru Părinte și Apostol Niceta de Remesiana Biserica Domnului, și care în limba latină și stră-română a continuat creștinarea și cultivarea/educarea poporului stră-român sau daco-roman — poporul lui Dumnezeu
.


II. Rugăciune Lui Iisus

Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune

Autorul prezentei cărți – Egum. Hariton de la Valaam

                „Această dumnezeiască rugăciune care stă în chemarea Numelui Mântuitorului, este: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Ea este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; e dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim” (Faptele Apost. 4,12), cum spune Apostolul. De aceea, tot omul credincios, dator este să mărturisească neîncetat acest nume, atât pentru propovăduirea credinţei, cât şi pentru mărturisirea dragostei noastre pentru Iisus Hristos Domnul nostru, de care nimic, niciodată şi nicidecum nu trebuie să ne despartă, precum şi pentru harul ce se revarsă prin dumnezeiescul nume, pentru iertarea păcatelor, pentru tămăduirea sufletului, pentru luminarea, sfinţirea şi înainte de toate, pentru lucrarea mântuirii. Dumnezeiescul Evanghelist spune: „Acestea s-au scris ca să credeţi, că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu” . Iată credinţa: „şi crezând, să aveţi viaţă, întru numele Lui” (Ioan, 20, 31). Iată mântuirea şi viaţa!

                Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului sfinţit şi monahii ar avea datoria să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu; noi creştinii avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. şi Sf. Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenească în rugăciune; numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mai des de cum sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu aceasta, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, şi anume cum să ne rugăm cu mintea. Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi bem; întotdeauna putem să ne rugăm cu mintea şi să facem rugăciunea minţii, cea bine plăcută lui Dumnezeu, adevărata rugăciune. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga. Omul nostru cel din afară să-şi împlinească lucrările sale cele trupeşti, iar cel dinlăuntru să fie închinat în întregime slujirii lui Dumnezeu şi niciodată să nu se oprească de la această duhovnicească lucrare a rugăciunii minţii, precum ne porunceşte însuşi Dumnezeu – Omul Iisus, când spune în Sfânta Evanghelie: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta, şi, închizând uşa ta; roagă-te Tatălui tău celui într-ascuns” (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele cinci simţiri trupeşti. Sufletul intră în cămara sa, când mintea nu rătăceşte încoace şi încolo după treburi şi printre lucruri lumeşti, ci se găseşte înlăuntrul inimii noastre. Simţirile noastre se închid şi rămân aşa, când nu le dăm voie să se lipească de cele simţite din afară. În acest chip, mintea noastră se păstrează slobodă de orice împătimire lumească şi prin ascunsa rugăciune a minţii se uneşte cu Dumnezeu, Tatăl său.

                Învaţă rugăciunea minţii ce se săvârşeşte în inimă, fiindcă rugăciunea lui Iisus este candela paşilor noştri şi steaua ce ne povăţuieşte în călătoria noastră spre cer, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi (în Filocalie). Rugăciunea lui Iisus (care neîncetat se încălzeşte în minte şi în inimă) este un bici împotriva trupului şi împotriva relelor lui pofte (mai ales împotriva celor ce stau în legătură cu desfrâul şi lăcomia pântecelui). La obişnuita rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Simpla rugăciune din afară nu e de ajuns. Dumnezeu ia aminte la minte; şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi, ci doar nişte capete învăluite în negru. Un astfel de monah care nu ştie (sau a uitat), cum se face rugăciunea lui Iisus, nu are pecetea lui Hristos. Cartea nu ne învaţă Rugăciunea aceasta, ci numai ne arată adevărata cale a chipului în care se cuvine să ne îndeletnicim cu ea; şi trebuie să ne dăruim lucrării rugăciunii cu putere mare.

                Trebuie să ne îndreptăm către Domnul, coborându-ne cu mintea în inimă şi acolo să rămânem, chemându-L. Dacă noi am îndeplini fără abatere această mică pravilă: întărindu-ne cu mintea în inimă; să stăm, în faţa Domnului cu frică, cu evlavie şi cu credinţă, atunci n-ar mai apare niciodată în noi nu numai dorinţele şi simţăimintele pătimaşe, dar nici gândurile zadarnice.

                Citit-aţi ceva despre rugăciunea lui Iisus? şi o cunoaşteţi voi chiar din lucrare? Singură ea poate face ca înlăuntrul nostru să se statornicească cu putere orânduirea trebuincioasă şi neîngăduind ca grijile de cele gospodăreşti din afară să strice această orânduire. Ea ne va da prin urmare, putinţa de a împlini aşezarea de viaţă a părinţilor; mâinile la lucru, iar mintea şi inima la Dumnezeu. Rugăciunea aceasta de ni se va altoi în inimă, atunci înlăuntrul nostru nu se va mai întâmpla împiedicări, ci totul va curge ca o apă deopotrivă de liniştită. Cu mare greutate ajungi să-ţi întemeiezi înlăuntru un întreg chip de rânduială, dar ca să păzeşti pururea una şi aceeaşi lucrare faţă de toate treburile tale cele de neînlăturat şi de multe feluri, este cu putinţă – şi aceasta ne-o va da rugăciunea lui Iisus, când se va altoi în inima noastră Cum se va săvârşi aceasta? Cine poate spune, cum? Fapt este că după o vreme, ea ni se va altoi în inimă. Cel ce se osteneşte, ajunge să-şi dea seama de lucrul acesta, fără să ştie cum s-a săvârşit în sine altoirea. Osteneala …, umblarea înaintea lui Dumnezeu, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni. De îndată ce vezi că ai o clipă de răgaz, îndată apucă-te de ea , şi ţi se va da.

Citirea face parte din numărul mijloacelor de înnoire şi de înviorare a rugăciunii lui Iisus. Ni se dă sfatul să citim mai mult despre rugăciune.

Sfântul Justin | Sinodul din Creta


În 2016 a fost organizat Sinodul în Creta, în 2019-2020 vedem consecințe, mai mult negative decât pozitive. De ce oare se opunea un asemenea mare Sfânt, cum este Sfântul Justin de la Celie, organizării unui Sinod mare, pan-ortodox, ecumenic, sfânt?

În anul 1979 Sfântul Justin cunoscând slăbiciunile ierarhilor și popoarelor creștine ortodoxe și influențele patimilor distructive precum și influențele deja văzute și în trecut ale altor forțe eterodoxe asupra Bisericii, clerului și popoarelor creștine ortodoxe, surprinzător dar în același timp profetic, scrie despre reținere de la organizare și participare: „Biserica noastra (sârbă) sa se retina sa participe la pregatirile pentru «sinodul ecumenic», si de buna seama, sa se abtina sa participe la sinod. Caci, Dumnezeu sa nu ingaduiasca ca acest sinod sa vina si sa treaca, ca sa se astepte de la el un singur rezultat: schisme, erezii si pierderea multor suflete.”

Sfântul Preacuviosul Justin Noul Theolog de la Mănăstirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, Celie, despre un mare sinod, unul ecumenic, care se pregătea să fie întrunit pe vremea sa

Un asemenea sinod, in loc de vindecare, va deschide rani noi in trupul Bisericii si va ridica in fata ei probleme noi si nenorociri noi

Nu cu mult timp in urma, in Chambesy, langa Geneva, a avut loc, prima sedinta pre-sinodala” (21-28 noiembrie 1976). Dupa citirea si studierea documentelor si hotararilor acestei sedinte, publicate de Secretariatul pentru pregatirea Sfantului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Geneva, simt in constiinta mea necesitatea imperioasa, evanghelica, ca membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, desi sunt slujitorul ei cel mai smerit, sa ma indrept catre Inalt Prea Sfintia Voastra, si prin Inalt Prea Sfintia Voastra, catre Sfantul Sinod al Episcopilor Bisericii Sarbe cu aceasta expunere, care trebuie sa exprime motivele mele de suparare pentru viitorul sinod. Va rog pe Inalt Prea Sfintia Voastra, Sfintite Stapane si Prea Cuvios Episcop, sa ma ascultati cu credinta evanghelica, si sa raspundeti acestui strigat al unei constiinte ortodoxe care, slava lui Dumnezeu, nici nu este singura, nici izolata in lumea ortodoxa, cand se vorbeste despre acel sinod.

Din conventiile si hotararile primei intruniri pre-sinodale”, care din vreo pricina necunoscuta s-a tinut la Geneva, unde cu greu se pot afla cateva sute de credinciosi, este clar ca aceasta intrunire a pregatit si hotarat un nou catalog de probleme pentru viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe. Aceasta nu a fost una dintre acele „Conferinte pan-ortodoxe”, cum s-a tinut in insula Rodos si ulterior in alte parti; nici nu a fost „pre-sinod”, cum s-a intamplat pana acum; „Prima conferinta pre-sinodala”, care a inceput pregatirea directa pentru desfasurarea unui sinod ecumenic. Mai mult, aceasta conferinta nu si-a inceput activitatea pe baza „Catalogului de subiecte”, stabilit la prima conferinta pan-ortodoxa din 1961 din Rodos si elaborata pana in 1971, ci a facut o revizuire a acestui catalog si a realizat un nou „Catalog de subiecte” pentru sinod. Cu toate acestea, se pare ca nici acest catalog nu este definitiv caci foarte probabil va fi din nou schimbat si suplimentat.

In ultima vreme, conferinta a reexaminat metodologia anterioara adoptata in planificarea si pregatirea finala a subiectelor de discutie pentru sinod. A scurtat tot acest proces din graba si mare trebuinta pentru a convoca sinodul cat mai repede cu putinta. Caci, potrivit declaratiei clare a Mitropolitului Meliton, Presedintele Conferintei, Patriarhul Constantinopolului si altii „grabesc convocarea” si intrunirea viitorului sinod: sinodul trebuie sa aiba o „durata scurta” si sa se ocupe de „un numar limitat de subiecte; mai mult, dupa declaratia Mitropolitului Meliton, „sinodul trebuie sa dezbata subiectele arzatoare care impiedica functionarea normala a sistemului de unire a Bisericilor locale intr-una singura, Biserica Ortodoxa …” (documente, p. 55). Toate astea ne determina sa punem intrebarea: ce inseamna asta? De ce atata graba pentru pregatire? Unde ne vor duce lucrurile astea?

2. Problema pregatirii si intrunirii unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este noua in acest veac din istoria Bisericii. Chestiunea s-a propus deja in timpul vietii Patriarhului nefericit al Constantinopolului, Meletios Metaxakis – reformatorul renumit si modernist increzut, autorul schismelor din cadrul ortodoxiei – la Congresul pan-ortodox organizat de el, tinut la Constantinopol in 1923. (Atunci s-a recomandat ca sinodul sa se tina in orasul Nis in 1925, dar intrucat Nis nu se afla pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice, sinodul nu a fost convocat, probabil din acest motiv. In general, Constantinopol si-a asumat monopolul „pan-ortodoxiei” pentru toate „congresele”, „conferintele”, „pre-sinoade” si „sinoade”.) Mai tarziu, in 1930, s-a constituit la Manastirea Vatopedu Comisia pregatitoare a Bisericilor Ortodoxe. Aceasta a stabilit catalogul subiectelor pentru viitorul Pre-Sinod Ortodox, care a fost introducerea pentru sinodul ecumenic. Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial a venit randul Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului cu conferintele pan-ortodoxe din Rodos (iarasi, exclusiv pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului). Prima dintre ele, din 1961, a fost initiata pentru pregatirea unui sinod pan-ortodox, cu conditia convocarii unui pre-sinod si daca se accepta un catalog de subiecte care fusesera deja pregatite de catre Patriarhia de la Constantinopol: opt capitole intregi cu aproape 40 de subiecte principale si inca de doua ori mai multe paragrafe si subparagrafe. Dupa Conferintele a II-a si a III-a (1963 si 1964) de la Rodos, in 1966 s-a tinut Conferinta de la Belgrad. La inceput, aceasta s-a numit cea de a patra Conferinta Pan-Ortodoxa (Glasnik al Bisericii Ortodoxe Sarbe, Nr. 10, 1966 si documentele in limba greaca s-au publicat sub acest titlu), dar mai tarziu Patriarhia Constantinopolului a redus-o la nivelul unei comisii inter-ortodoxe, astfel incat conferinta viitoare tinuta pe „teritoriul” Constantinopolitan (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy – Geneva) din 1968, ar putea fi considerata cea de a Patra conferinta pan-ortodoxa.

Se pare ca la aceasta conferinta, organizatorii nerabdatori s-au grabit sa scurteze drumul pana la sinod, caci din catalogul foarte amplu de la Rodos (totusi, munca lor, nu a altora), ei au luat numai primele sase subiecte si au stabilit o noua procedura de lucru, in acelasi timp, s-a stabilit o noua institutie: Comisia pregatitoare inter-ortodoxa, indispensabila pentru punerea de acord a lucrarilor asupra subiectelor. Mai mult, s-a organizat Secretariatul pentru pregatirea sinodului, de fapt, aceasta a insemnat un episcop al Constantinopolului, caruia i s-au atribuit indatoririle cu scaunul [resedinta] la Geneva – si in acelasi timp s-au respins propunerile pentru includerea altor membri ortodocsi in Secretariat. Aceasta comisie pregatitoare si Secretariatul, prin vointa Constantinopolului, a tinut o intrunire la Chambesy in iunie 1971. La aceasta intrunire s-au examinat si aprobat in unanimitate rezumate ale celor sase subiecte selectate, care s-au publicat consecutiv in cateva limbi si au fost supuse spre examinare, ca si intreaga lucrarea anterioara de pregatire a sinodului, criticii nemiloase a teologilor ortodocsi. Criticile teologilor ortodocsi (printre care scrisoarea mea, trimisa atunci prin Inalt Prea Sfintia Voastra si cu aprobarea Inalt Prea Sfintiei Voastre, Sfantului Sinod al Episcopilor si aprobata ulterior de multi teologi ortodocsi si publicata in diferite limbi din lumea ortodoxa) explica limpede de ce hotararea Pregatirii Comisiei de la Geneva de a convoca in 1972 Prima conferinta pre-sinodala pentru revizuirea catalogului de la Rodos nu a avut loc in acel an si conferinta s-a desfasurat cu mare intarziere.

Prima conferinta pre-sinodala s-a tinut abia in noiembrie 1976, iarasi, de buna seama, pe „teritoriul” Constantinopolului, la centrul mai sus mentionat, Chambesy, de langa Geneva. Asa cum se vede limpede din documentele si rezolutiile publicate abia acum, si pe care le-am cercetat cu atentie, aceasta conferinta a reexaminat catalogul de la Rodos intr-o asemenea masura ca delegatiile participante la lucrarile diferitelor comitete au ales in unanimitate numai trei subiecte pentru sinod (au fost incluse pe lista numai trei din cele sase initiale!), in timp ce 30 de subiecte, care nu s-au ales in unanimitate, au fost date deoparte pentru „studiul particular din Bisericile individuale”, in forma „problematicii Bisericii Ortodoxe” (un concept in intregime strain de ortodoxie).

In viitor, aceste subiecte ar putea deveni subiectul „examinarilor ortodoxe” si ar putea fi incluse in catalog. Dupa cum s-a mai spus, aceasta conferinta a alterat procesul si metodologia elaborarii subiectelor si lucrarea pregatitoare a sinodului care, repet, potrivit organizatorilor din Constantinopol, cat si din alte locuri, ar trebui sa aiba loc „cat mai repede cu putinta”. Din toate astea este limpede pentru fiecare crestin ortodox ca prima conferinta pre-sinodala nu a venit cu nimic nou substantial, ci mai degraba continua sa conduca sufletele ortodoxe cat si constiintele multora prin multe labirinte noi, initiate din ambitii personale. De aceea, s-ar parea ca sinodul ecumenic se pregateste din 1923 si de aceea in prezent se doreste sa se desfasoare in graba.

Toate problematicile contemporane cu privire la subiectele viitorului sinod, nesiguranta si schimbarea intentiei lor, cat si toate noile schimbari si „revizuiri” demonstreaza un singur lucru fiecarei constiinte ortodoxe adevarate: ca in prezent nu sunt probleme serioase sau presante care sa justifice convocarea si desfasurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Si daca, totusi, ar exista vreun subiect vrednic de a fi obiectul convocarii si desfasurarii unui sinod ecumenic, acesta nu este cunoscut de catre initiatorii, organizatorii si responsabilii tuturor „Conferintelor” mentionate mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare si prezente. Daca nu, atunci cum se explica faptul ca incepand cu intrunirea de la Constantinopol din 1923, continuand cu cea din Rodos din 1967 si pana la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” si „problematicile” urmatorului sinod s-au schimbat constant? Schimbarile s-au facut la numar, organizare, continut si criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie sa constituie lucrarea acestui mare si unic corp ecleziastic – Sfantul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, asa cum a fost si trebuie sa fie. In realitate, toate acestea dovedesc si sublineaza nu numai obisnuita lipsa de consistenta, ci si o incapacitate si esec evident pentru a intelege natura ortodoxiei de catre cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor Ortodoxe, in prezent, in situatia prezenta – o ignoranta si neputinta de a simti si a intelege ce inseamna cu adevarat sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxa si pentru pleroma credinciosilor ei care poarta numele de crestini.

Caci daca ei au simtit si au facut aceasta, vor sti mai intai ca niciodata in istoria si viata Bisericii Ortodoxe nu exista nici un singur sinod, ca sa nu mentionam un asemenea eveniment exceptional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic, sa caute si sa inventeze subiecte in acest fel artificial pentru lucrarea si lucrarile lui; niciodata nu s-au convocat asemenea conferinte, congrese, pre-sinoade si alte intruniri artificiale, necunoscute pentru traditia sinodala ortodoxa si in realitate a imprumutat din organizatiile occidentale, straine Bisericii lui Hristos.

Realitatea istorica este foarte clara: sfintele Sinoade ale Sfintilor Parinti insuflati de Dumnezeu, intotdeauna au pus inaintea lor una sau cel mult doua sau trei probleme prin gravitatea extrema a marilor erezii si schisme care au denaturat credinta ortodoxa, au faramitat Biserica si au primejduit grav mantuirea sufletelor oamenilor, mantuirea poporului ortodox al lui Dumnezeu si a intregii creatii a lui Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut intotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, care inseamna ca singurul lor subiect central – vestea lor cea buna – a fost intotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos si mantuirea noastra in El, indumnezeirea noastra in El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul nascut si consubstantial, intrupat; El – Capul vesnic al Trupului Bisericii pentru mantuirea si indumnezeirea omului; El – in intregime in Biserica prin harul Duhului Sfant, prin credinta adevarata in El, prin credinta ortodoxa. Aceasta este cu adevarat tema ortodoxa, apostolica si patristica, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent si viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricarui posibil viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legatura cu viata duhovniceasca si experienta ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, caci nu e nimic mai mult decat o serie de teoreme anemice, umaniste. Universalitatea vesnica a Bisericii Ortodoxe si a tuturor sinoadelor ei ecumenice consta in Persoana atotcuprinzatoare a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrala si universala, tema sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina si realitatea unica a Dumnezeului-Om peste care se zideste si se sprijina Biserica Ortodoxa a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice si intreaga ei realitate istorica. Pe aceasta temelie, noi trebuie sa construim chiar si astazi, in privelistea cerului si a pamantului, iar nu pe subiectele scolastic protestante si umaniste folosite de delegatiile din Constantinopol si Moscova, care in acest moment amar si critic al istoriei se prezinta a fi „conducatori si reprezentanti” ai Bisericii Ortodoxe in lume.

Din documentele ultimei Conferinte pre-sinodale de la Geneva, ca si in situatiile anterioare similare, este limpede ca delegatiile ecleziastice de la Constantinopol si Moscova difera putin una de cealalta cu privire la problemele si temele stabilite ca subiect de lucru pentru viitorul sinod. Ele au aceleasi subiecte, aproape acelasi limbaj, aceeasi mentalitate, aceleasi ambitii. Totusi, lucrul acesta nu surprinde. Pe cine reprezinta acestea acum cu adevarat, ce Biserica si care popor al lui Dumnezeu? Ierarhia de la Constantinopol la aproape toate intrunirile pan-ortodoxe, consta in primul rand in mitropoliti si episcopi titulari, pastori fara turme si fara responsabilitate pastorala concreta inaintea lui Dumnezeu si a propriei lor turme vii. Pe cine reprezinta ei si pe cine vor reprezenta la viitorul sinod? Printre reprezentantii oficiali ai Patriarhiei Ecumenice nu sunt ierarhi din insulele grecesti, unde se gasesc adevarate turme ortodoxe; nu sunt deloc episcopi diocezani greci din Europa si America, ca sa nu mai pomenim de alti episcopi din Rusia, America, Japonia, Africa, care au turme ortodoxe mari si teologi ortodocsi foarte buni.

Pe de alta parte, actuala delegatie de la Patriarhia Moscovei reprezinta marea Biserica de sfinti si mucenici ai Rusiei si milioanele de mucenici si marturisitori ai ei, numai de Dumnezeu stiuti? Socotind dupa cele ce declara si apara aceste delegatii oriunde calatoresc in afara Uniunii Sovietice, ele nici nu reprezinta, nici nu exprima spiritul si atitudinea adevarata a Bisericii Ortodoxe Ruse si a turmei sale ortodoxe credincioase, caci foarte adesea aceste delegatii pun lucrurile Cezarului inaintea lucrurilor lui Dumnezeu. Totusi, porunca scripturistica este astfel: „Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni” (Fapte 5, 29). Mai mult, este corect, este ortodox sa ai asemenea reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe la diferite intruniri ortodoxe la Rodos sau la Geneva? Reprezentantii Constantinopolului, care au inceput acest sistem al reprezentarii Bisericilor Ortodoxe la sinoade si cei care accepta acest principiu care, potrivit teoriei lor, este in concordanta cu „sistemul de Biserici locale autocefale si autonome” – au uitat ca un asemenea principiu contrazice traditia sinodala a ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu de reprezentare a fost acceptat repede de catre toti ceilalti ortodocsi: uneori tacit, alteori cu voturi de protest, dar uitand ca Biserica Ortodoxa, in natura ei si in constitutia ei neschimbata dogmatic este episcopala si centrata in episcopi. Caci episcopul si credinciosii adunati in jurul lui sunt expresia si manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, mai ales in Sfanta Liturghie: Biserica este apostolica si universala numai datorita episcopilor ei, in masura in care ei sunt capii unitatilor ecleziastice adevarate, eparhiile, in acelasi timp, celelalte forme schimbatoare de organizare bisericeasca mai tarzii din punct de vedere istoric: mitropolii, arhiepiscopii, patriarhii, pentarhii, autocefalii, autonomii, etc., totusi, oricat de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea si nu au o semnificatie hotaratoare si ferma in sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe. Mai mult, ele pot constitui o opreliste in functionarea corecta a principiului sinodal daca impiedica si resping caracterul si structura episcopala a Bisericii si a Bisericilor.

Fara indoiala, trebuie sa aflam diferenta principala dintre ortodoxie si ecleziologia papala. Daca este asa, atunci cum poate fi reprezentata potrivit principiului delegatiei, adica de acelasi numar de delegati, de pilda, Bisericile ceha si romana. Sau intr-o masura si mai mare, Patriarhiile din Rusia si Constantinopol? Ce grupuri de credinciosi reprezinta primii episcopi si ce grupuri de credinciosi reprezinta cei de ai doilea? De curand, Patriarhia din Constantinopol a dat o multime de episcopi si mitropoliti, aproape toti titulari si fictivi. Poate ca aceasta este o masura pregatitoare pentru a garanta la viitorul „Sinod Ecumenic” prin multimea lor de titluri, majoritatea voturilor pentru ambitiile neo-papale ale Patriarhiei de la Constantinopol? Pe de alta parte, Bisericilor cu ravna apostolica in lucrarea misionara, cum ar fi Mitropolia Americana, Biserica Rusa din strainatate, Biserica Japoneza si altora, nu le este ingaduit nici un singur reprezentant! Unde se afla in toate astea principiul universal al ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi acesta? Deja la Conferinta de la Geneva, Ignatie, Mitropolit din Laodicea si reprezentant al Patriarhiei Antiohiei, a spus cu tristete: „inteleg tulburarea, caci raul determina experienta sinodala care este temelia Bisericii Ortodoxe.“

Cu toate acestea, Constantinopolul si altii, nu pot astepta convocarea „sinodului”. Mai intai potrivit dorintelor si insistentelor lor, Prima Conferinta Pre Sinodala de la Geneva a hotarat ca „sinodul trebuie sa se convoace cat mai repede cu putinta”, ca acest sinod trebuie sa aiba o „durata scurta” si ca trebuie „sa ia in considerare un numar mic de subiecte”. Sunt numite cele zece subiecte alese. Primele patru subiecte sunt: diaspora, problema autocefaliei ecleziastice si conditiile pentru proclamarea ei, dipticurile – adica, ordinea prioritatii Bisericilor Ortodoxe.

Obiectivitatea evanghelica ne obliga sa observam ca presedintele prezidiului Conferintei pre sinodale, Mitropolitul Meliton, a condus un sinod despotic si nepotrivit. Lucrul acesta este clar din fiecare pagina a documentelor publicate ale conferintei. Se afirma limpede si deschis ca „Acest Sfant si Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se pregateste nu trebuie privit ca unic, excluzand convocarea ulterioara a Sfintelor si Marilor Sinoade” (“Documente”, p. 18, 20, 50, 55, 60). Cu privire la toate astea, o constiinta cu simtire evanghelica nu poate decat sa puna urmatoarea intrebare: care sunt concluziile reale ale unui sinod convocat intr-o asemenea graba si intr-o maniera atat de arbitrara?

Prea Sfintiti Episcopi, am ferma impresie si convingere ca toate acestea arata dorinta ascunsa a anumitor persoane cunoscute din Patriarhia Constantinopolului. ca cele mai cinstite puteri ale Patriarhiei Ortodoxe impun propriile idei si procedee asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale si in general asupra lumii ortodoxe si a diasporei ortodoxe si aproba un „sinod ecumenic” neo-papist. Pentru acest motiv, printre cele zece subiecte alese pentru sinod, s-au introdus, de buna seama ca prioritati, acele subiecte care dezvaluie intentia Constantinopolului de a supune intreaga diaspora ortodoxa – si asta inseamna lumea intreaga! Si pentru a garanta pentru sine dreptul exclusiv de a recunoaste autocefalia si autonomia tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume in general, atat in prezent cat si in viitor, si in acelasi timp pentru a impune ordinea si rangul lor la dispozitia lor (tocmai asta implica aceasta problema a dipticurilor, fiindca ele se preocupa nu numai de „randuielile slujirii liturgice”, ci si de regulamentul prioritatii la sinoade, etc.).

Ma plec cu smerenie inaintea realizarilor de veacuri ale Marii Biserici de la Constantinopol si inainte crucii ei actuala care nu este nici mica, nici usoara, care, potrivit firii lucrurilor, este crucea intregii Biserici – caci, asa cum spune Apostolul, „Cand un madular sufera, intreg trupul sufera“. Mai mult, eu recunosc rangul canonic si intaietatea Constantinopolului fata de Bisericile Ortodoxe locale, care au cinste si drepturi egale. Nu ar respecta cuvantul Evangheliei, daca Constantinopolul, avand in vedere dificultatile in care se gaseste acum, ar putea sa aduca intreaga ortodoxie pe marginea prapastiei, asa cum s-a intamplat odata la pseudo-sinodul din Florenta, sau sa canonizeze si sa dogmatizeze anumite forme istorice care, la un moment dat, s-ar putea transforma din aripi de zbor in lanturi grele, inlantuind Biserica si prezenta ei transfiguratoare in lume.

Ca sa fiu cinstit: conducerea reprezentantilor Constantinopolului din ultimele decenii a fost caracterizata prin aceeasi agitatie nesanatoasa, prin aceeasi stare bolnava duhovniceste, ca aceea care a adus Biserica la inselarea si ocara Florentei in sec. al XV-lea. (Nici conducerea aceleiasi Biserici sub jugul turcesc nu a fost un exemplu al tuturor timpurilor. Atat jugul florentin, cat si cel turcesc au fost primejdioase pentru ortodoxie.) Cu diferenta ca astazi situatia este si mai amenintatoare: inainte, Constantinopolul a fost un organism viu, cu milioane de credinciosi – el a putut sa biruiasca fara intarziere criza determinata de directiile externe cat si ispita de a da credinta si imparatia lui Dumnezeu pe bunurile lumii acesteia.

Totusi, Constantinopolul are astazi numai mitropoliti fara turma, episcopi care nu au pe cine sa pastoreasca (adica, fara eparhii), care, cu toate aceastea, doresc sa controleze destinele intregii Biserici. Astazi nu trebuie, nu poate fi o noua Florenta! Nici situatia prezenta nu se poate compara cu dificultatile jugului turcesc. Aceeasi judecata se aplica si la Patriarhia Moscovei. Dificultatile ei sau ale altor Biserici locale, sub comunismul fara de Dumnezeu, trebuie sa le permita sa hotarasca viitorul ortodoxiei? Soarta Bisericii nici nu este, nici nu mai poate fi in mainile imparatului bizantin sau a altui stapanitor. Nu este controlul unui patriarh sau a oricareia dintre puterile acestei lumi, nici macar in aceea a pentarhiei sau a „autocefaliilor” (in sens restrans). Prin puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut intr-o multime de Biserici locale cu milioane de credinciosi, dintre care, in zilele noastre, multi au adeverit cu sangele lor mostenirea si credinta apostolica in Miel. Au aparut la orizont noi Biserici locale, cum ar fi cea japoneza, africana si americana si libertatea lor in Domnul nu trebuie inlocuita cu nici o „super-Biserica” de tip papal (cf. Canonului 8, Sinodul III Ecumenic), caci asta ar insemna un atac chiar asupra esentei Bisericii. Fara acordul lor, solutia esentei oricarei probleme ecleziastice de semnificatie ecumenica este de neconceput, ca sa nu pomenim solutiile la problemele care ii intereseaza imediat, de exemplu, problema diasporei.

Lupta de veacuri a ortodoxiei impotriva absolutismului roman a fost o lupta tocmai pentru aceasta libertate a Bisericii locale ca universala si sinodala, completa si intreaga in sine. Noi trebuie sa parcurgem astazi drumul Romei celei dintai si cazute, sau a vreuneia de acelasi fel, „a doua” sau „a treia”? Trebuie sa credem ca Constantinopolul, care in persoanele sfintilor si marilor ei ierarhi, clerul si poporul sau, care s-a opus cu indrazneala vreme de veacuri protectionismului si absolutismului roman, se pregateste astazi sa ignore traditiile respectate ale ortodoxiei si sa le schimbe pentru un inlocuitor neo-papal al unei „a doua”, „a treia” sau al altui fel de Roma?

Prea Cinstiti Parinti! Toti ortodocsii vad si isi dau seama cat de important, cat de semnificativa este astazi problema diasporei ortodoxe atat pentru Biserica Ortodoxa in general cat si pentru toate Bisericile Ortodoxe, fiecare in parte. Aceasta problema se poate hotari asa cum doreste Constantinopolul sau Moscova, fara sa se refere, fara participarea credinciosilor, preotilor si teologilor ortodocsi ai diasporei, care sporeste in fiecare zi? Problema diasporei, fara indoiala, este o problema de exceptionala importanta; este o problema care s-a ridicat la suprafata pentru prima data in istorie cu asemenea putere si semnificatie. Caci solutia ei va prilejui realmente convocarea unui adevarat sinod ecumenic in care toti episcopii ortodocsi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe vor participa cu adevarat. O alta problema care ar putea, dupa parerea noastra si ar trebui sa fie discutata la un sinod ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe, este problema ecumenismului. Pe buna dreptate, aceasta este o problema ecleziastica cu privire la Biserica, ca unitate si organism teandric, o unitate si organism care sunt stabilite nesigur de catre sincretismul ecumenic contemporan. Se raporteaza si la problema omului, pentru care nihilismul ideologiilor contemporane si mai ales ateiste, a sapat un mormant fara nadejde de inviere. Ambele probleme se pot rezolva corect si intr-un fel ortodox numai pornind de la bazele teandrice ale sinoadelor vechi si cu adevarat ecumenice. Totusi, in prezent, las aceste probleme deoparte, ca sa nu supraincarce aceasta chemare cu noi discutii si sa-l extinda in mod nejustificat. Deci problema diasporei este foarte grava si extrem de importanta in ortodoxia contemporana.

Totusi, sunt acum conditiile care sa garanteze solutionarea ei corecta in sinod, in chip ortodox, si potrivit invataturii Sfintilor Parinti? Este posibil sa existe acolo intr-adevar o reprezentare libera si adevarata a tuturor Bisericilor Ortodoxe la un sinod ecumenic fara sa fie tulburate de influente exterioare? Sunt reprezentantii multor Biserici, mai ales ai celor sub regimuri militant ateiste, cu adevarat in stare sa exprime si sa apere principiile ortodoxe? Poate o Biserica care isi neaga proprii ei mucenici sa fie un marturisitor autentic al Crucii de pe Golgota sau purtator al duhului si al constiintei sinodale a Bisericii lui Hristos?

Inainte de a avea loc un sinod, sa ne intrebam daca va fi posibil pentru constiintele milioanelor de mucenici noi, curatati de sangele Mielului, sa vorbeasca in el. Experienta istoriei ne invata ca ori de cate ori Biserica este rastignita, fiecare dintre membrii ei este chemat sa sufere pentru Trupul ei, si sa nu dezbata probleme artificiale sau sa caute raspunsuri false la probleme reale – “pescuitul in ape tulburi” pentru satisfacerea ambitiilor personale.

Sa nu pomenim ca atata vreme cat Biserica a rabdat persecutii, nu s-a convocat nici un sinod ecumenic – ceea ce nu inseamna ca Biserica lui Dumnezeu din acele vremuri nu vietuia si functiona dupa o practica sinodala. Dimpotriva, vremea persecutiilor a fost perioada celor mai bogate roade. Dupa aceea, cand s-a intrunit Primul Sinod Ecumenic, s-au adunat si marturisitorii cu ranile si cicatricile lor. Episcopii au fost incercati in focul suferintei, care L-au putut marturisi apoi pe Hristos ca Dumnezeu si Domn. Va fi duhul lor prezent si in zilele noastre? Cu alte cuvinte, episcopii vremii noastre, care sunt asemenea mucenicilor, vor fi prezenti la sinodul care se pregateste acum, astfel ca acest sinod sa se slaveasca potrivit Duhului Sfant si sa vorbeasca si sa hotarasca dupa Hristos, si ca sa nu se auda in el mai intai cei care nu sunt liberi fata de influenta puterilor lumii acesteia? Sa consideram, de exemplu, grupul episcopilor Bisericii Ruse din afara tarii, care, pentru toata slabiciunea lor omeneasca, poarta asupra lor lanturile Domnului si ale Bisericii Ruse care a mers in pustie din pricina prigoanelor, intr-un chip care nu au fost mai prejos decat cele ale lui Diocletian: acesti episcopi au fost exclusi dinainte de catre Moscova si Constantinopol, de la participarea la sinod, si astfel i-au redus la tacere.

Sa ne gandim la episcopii Rusiei si ai altor tari ateiste declarate, care nu vor putea participa liber la sinod sau vorbi sau lua decizii in mod liber; unii nici nu vor avea voie sa participe la sinod. Sa nu mai vorbim de imposibilitatea lor sau a Bisericilor lor de a se pregati cu vrednicie pentru un prilej atat de important si semnificativ. Nu este lucrul acesta o dovada mai mult decat suficienta ca la sinod, constiinta Bisericii martirizate si constiinta pleromei ecleziastice vor tacea, ca reprezentantii lor nici macar nu vor putea intra – asa cum s-a intamplat cu unul dintre marturisitorii cei mai straluciti ai Bisericii prigonite la intrunirea de la Nairobi (ma refer mai ales la Soljenitin)? Putem lasa deoparte problema cu privire la cat de moral sau chiar normal poate fi ca la vremea cand Domnul Iisus Hristos si credinta in El sunt rastignite intr-un chip cu mult mai cumplit decat inainte, urmatorii Lui trebuie sa hotarasca cine va fi cel dintai dintre ei.

La vremea cand satan cauta nu numai trupul ci chiar sufletul omului si al lumii, cand omenirea este amenintata cu autodistrugerea, este moral si normal ca ucenicii lui Hristos sa se preocupe de aceleasi probleme (si in acelasi fel) ca ideologiile anticrestine contemporane – ideologii care vand Painea vietii pe un maldar de gunoi? Tinand cont de aceste lucruri si extrem de constienti de situatia Bisericii Ortodoxe contemporane si a lumii in general – care nu s-a schimbat substantial de la ultimul apel catre Sfantul Sinod al Episcopilor (mai 1971) constiinta mea ma obliga inca o data sa ma indrept cu insistenta si cu rugaciune fierbinte catre Sfantul Sinod al Episcopilor Bisericii Sarbe martirizate: Biserica noastra sarba sa se retina sa participe la pregatirile pentru „sinodul ecumenic”, si de buna seama, sa se abtina sa participe la sinod. Caci, Dumnezeu sa nu ingaduiasca ca acest sinod sa vina si sa treaca, ca sa se astepte de la el un singur rezultat: schisme, erezii si pierderea multor suflete.

Analizand problema din punct de vedere al experientei apostolice si patristice si istorice a Bisericii, un asemenea sinod, in loc de vindecare, va deschide rani noi in trupul Bisericii si va ridica in fata ei probleme noi si nenorociri noi. Trebuie sa rostesc rugaciunile sfinte si apostolice ale Parintilor Sfantului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sarbe.

Arhim. Justin (Popovici) parinte duhovnicesc al Manastirii Sfintilor Arhangeli, Celie,
ajunul sarbatorii Sfantul Gheorghe, 1977
Manastirea Celie, Valyevo, (Yugoslavia)

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…



Iubiților,

Citim ultimele explicații despre „Treptele Rugăciunii”

Treptele rugăciunii

      
                               Anumite chipuri ale rugăciunii nu stau la puterea noastră de alegere. Ele sunt în măsuri felurite ce curg din același har.

                               Așa sunt mai mult rugăciunile ce pornesc de la sine atunci, când le află Duhul rugăciunii. Dar și acestea sunt de două feluri: în cel dintâi, omul are puterea să se supună sau nu acestui duh, să conlucreze împreună cu el sau să-l spulbere, iar în celălalt, el nu mai are puterea să se împotrivească, ci este răpit în rugăciune și este ținut într-însa de altă putere, întru totul lipsit de putința ca să mai lucreze altcumva. Drept urmare, ceea ce am spus privește mai mult doar acest din urmă chip al rugăciunii. Dar întrucât privește toate chipurile celelalte de rugăciune, alegerea este întotdeauna cu putință.

                               „Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspinuri negrăite” (Rom. 8, 26).

                               Acest cuvânt ne va fi pe înțeles de vom încerca o apropiere cu ceva din cele ce ni se întâmplă și nouă astăzi. și nouă astăzi ni se întâmplă ceva asemănător în rugăciunea aflătoare. Noi ne rugăm de obicei, fie după cărțile de rugăciune, fie cu propriile noastre cuvinte. În acest fel de rugăciune se trezesc simțiri de rugăciune și suspinuri dar pe acestea le trezim noi înșine, prin propria noastră lucrare. și aceasta este o rugăciune. Dar se întâmplă uneori, că înclinarea noastră înspre rugăciune ne prinde ea însăși și ne silește să ne rugăm și nu ne lasă până când rugăciunea nu se revarsă în întregime. Aceasta este, sau întocmai asemenea cu aceea despre care vorbește Apostolul, sau foarte asemănătoare cu ea. Cuprinsul unor astfel de rugăciuni rareori este hotărât, dar într-însele întotdeauna respiră dăruirea de sine la voia lui Dumnezeu, încredințarea ființei noastre întregi în mâinile călăuzitoare ale Domnului, Care știe mai bine decât noi aceea ce ne este de trebuință pentru binele nostru, atât pentru cele dinlăuntru, cât și pentru cele din afară ale noastre, dorindu-le El pentru noi cu mai multă putere decât noi înșine și fiind gata să ni le dăruie pe toate și să ni le rânduiască, doar numai dacă noi nu ne împotrivim. Rugăciunile, care ne sunt lăsate de Sfinții Părinți, au tot același izvor lăuntric, sunt în sinea lor mișcate de duh și de aceea sunt până astăzi atât de lucrătoare.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul

Stimați,

Cum gândea Sfântul Siluan, și ce fel de gânduri sunt acestea?

Desigur că sunt cu mult diferite de lume…

„O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu față de noi!

Mulți bogați și puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăției i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Și la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un șarpe în aur, și noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieții.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaștem multe din întocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaște cu mintea toată făptura.

Dar însuși Făcătorul cerului și al pământului și a toată făptura ne-a dat să-L cunoaștem prin Duhul Sfânt. în Același Duh Sfânt cunoaștem pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri și pe sfinți, și sufletul nostru arde de iubire pentru ei.”

„Canonul Sfintei Împărtășanii”

Canonul Sfintei Împărtășanii | Studiu Teologico-Lirurghic | Ierom. Nectarie



Capitolul I

Pregătirea sufletească și cea trupească pentru primirea Sfintei Împărtășanii



„Tânjește sufletul meu după Domnul și cu lacrimi îl caut, cum să nu Te caut Doamne dacă Tu primul m-ai căutat și m-ai iubit”

Sfântul Siluan Athonitul „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”

                        Omul, de la începuturi a fost creat ca să se bucure de plinătatea vieții care se află în comuniunea lui cu Dumnezeu, Creatorul și Părintele său Cel din veșnicie.14 Prin păcatul originar, Adam a părăsit calea pe care îl așezase Dumnezeu la crearea lui. Și astfel omul s-a abătut de la țelul care-i era hărăzit prin însăși natura sa.15

                        Dumnezeu însă îl caută pe om pe toate cărările lui ,,căci Fiul omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”- ne înștiințează Sfântul Apostol Luca (Luca, 19.10), și că ,,Ochii Domnului supraveghează cărările omului și vede toți pașii lui” putem afla în Cartea lui Iov (Iov 34,21). Dar, încetând să mai tindă cu toată ființa lui spre Dumnezeu și să se mai deschidă cu toate puterile sale harului necreat, și-a întunecat oglinda sufletului, care a încetat să-L mai oglindească pe Creatorul lui – subliniază cunoscutul teolog Jean-Claude Larchet.16 Și pentru că Adam nu s-a mai împărtășit din Izvorul a toată desăvârșirea, virtuțile i-au slăbit și a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, pe care începuse s-o înfăptuiască din chiar momentul creării sale. Chipul lui Dumnezeu, de neșters, există în continuare în omul căzut,17 dar nu mai este scos la iveală și luminat prin legătura omului cu Dumnezeu și, neajungând la desăvârșire prin dobândirea asemănării, care este menirea lui cea adevărată, s-a desfigurat18 și s-a întunecat. În vreme ce înaintarea omului spre desăvârșire făcea strălucitor acest chip luminat de Duhul, păcatul l-a întunecat dintr-o dată și astfel, omul a uitat care este adevărata sa natură, nu își mai cunoaște adevăratul său destin, nu mai știe care este viața sa cea adevărată și nu mai știe aproape nimic despre sănătatea sa cea dintâi. Cu toate acestea, omul nu poate să nu-L caute pe Dumnezeu, dacă El este Fericirea lui, Sensul și Viața însăși.19





 

14 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediția IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p.352

15 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. în rom. de Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2006, p.20

16 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.20

17 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul XXVI. 10, apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p.20

18 Sf. Macarie Egipteanul. Omilii duhovnicești (Col. 111). XXVI. 4. 4; 5,1. apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. în rom. de Marinela Bojin, 2006, p.20

19 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Însemnări duhovnicești, Ediția a IV-a revizuită

Lucrarea minții

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Treptele rugăciunii

Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşește, ci că ea singură se lucrează într-însul. O astfel de rugăciune este moştenirea celor desăvârşiţi. Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge – şi care i se cere fiecăruia – este aceea în care cugetul şi simţirea să fie unite totdeauna în rostirea rugăciunii.

Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte „starea înaintea Domnlui”, când cel ce se roagă se concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de faţă cu el şi în el, însoţind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri şi anume: cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă… La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu inima. Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său. Ea se numeşte atunci „umblarea în faţa lui Dumnezeu” şi este o rugăciune neîncetată. Într-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi: „Îl.am pe Domnul, stând veşnic în faţa mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina” (Ps.15,18).

Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârşeşte în inimă este de două feluri: uneori mintea trebuie să se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea evlavioasă înaintea feţei Lui. Întâia rugăciune este de multă osteneală, iar cea de a doua, este de sine mişcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe să se descopere pe măsură ce se împuţinează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe măsură ce creşte măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; la cea de a doua Duhul atrage mintea în inimă şi îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obişnuita rătăcire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotrivă, săvârşeşte mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul: „‘ţie se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion şi ţie ţi se va aduce închinare în Ierusalim”. Potrivit acestor două chipuri de rugăciune, mintea este şi ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât îi este omului îngăduit.

Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea cea glăsuită: se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu încetul va începe să o pătrundă şi pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugăciune va începe să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în suflet. Rămânând însă numai cu rugăciunea rostită prin cuvinte, cu rugăciunea cea din afară, puteţi să ajungeţi la răceală în strădania voastră pentru rugăciune, chiar dacă o veţi săvârşi cu luare aminte şi cu înţelegere; simţirea cu inima în vremea rugăciunii, iată lucrul de căpetenie.

„Canonul Sfintei Împărtășanii”

Iubiți urmăritori ai blogului „Cultura Duhului – artă”,

Urmează să fie postate pagini scrise de mine din studiul ,,Canonul Sfintei Împărtășanii”. Mă bucur dacă citiți și dacă o să vă placă.

ierom. Nectarie

Introducere

                               Abordând tema studiului teologico-liturgic al „Canonului” sau „Regulii” Sfintei și Dumnezeieștii Împărtășiri cu Sfintele lui Hristos Taine ne confruntăm cu următoarele întrebări: Este oare nevoie de un asemenea Canon și dacă acest Canon este obligatoriu pentru toți? Care este rostul și rolul său? La ce îl ajută acesta pe omul credincios? Apare și dilema: „Canonul” ajută sau împovărează cu mai multe reguli, făcând tot mai grea apropierea de Sfintele Taine?

                               Smerita lucrare de față va încerca să atingă aceste aspecte și să aducă lumină teologică asupra semnificațiilor cuprinse în canon, abordând tema Canonului sau Regulii Pregătirii pentru Sfânta Împărtășanie, cu precădere din punct de vedere al acestuia ca ajutor, sprijin și susținere a omului credincios pe calea spre Împărăția Cerurilor, prin exemple veterotestamentare și neo testamentare , și nu ca pe o obligație juridică sau normă. Norma este necesară doar pentru cei aflați pe prima treaptă – robii, pe când creștinii sunt cei care tind spre cea mai înaltă treaptă, sau stare spirituala – fii iubitori, cei care pe toate le fac pentru dragostea comuniunii cu cerul. Ei ar trebui să se asemene Fiului Cel Unul-Născut, Cel care fără de nici o normă sau obligație față de ceva Le-a împlinit pe toate, după voia Tatălui Ceresc.

                               Secolul nostru este un secol al îndepărtării și al rătăcirii, în care omul se află, fie în pas de rătăcire dimpreună cu secolul, fie în căutarea prezenței lui Dumnezeu. Fericit cel care caută, căci negreșit va și afla. Considerăm că timpul în care trăim este diferit de toate timpurile și poate avem dreptate, dar și toate timpurile sunt diferite unele de altele, însă sensul căutat de oamenii tuturor timpurilor este fericirea; scopul căutării nu este altul decât mântuirea. Deci, Dumnezeu este prezent și în secolul nostru secătuit, precum a fost prezent în toate timpurile. Acestea nu îl pot atinge pe El, fiind neputincioase de la sine, dar El, Dumnezeul nostru în Treime revelat și de Sfinții Săi totdeauna lăudat, atinge secolele dacă vrea și le sprijină ca ele să fie, pentru că Dumnezeu ține lumea și prin Fiul Său a mântuit-o și încă o mântuiește. Nici nu se poate altfel decât ca omul pe pământ să se afle în căutarea Cerescului Dumnezeu, și nu se va liniști până nu-l va găsi pe Creatorul său, pe Binefăcătorul său, pe Părintele său. Dar, iată, că din nou apare în fața noastră o întrebare evanghelică: „Cine este iconomul credincios și înțelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu? (Luca 12, 42), administratorul care le va da „grâul” necesar ca să poată trăi, precum Iosif în Egipt deschizând pentru poporul înfometat bogatele jitnițe regale ale lui Faraon, însuși (Geneză 41, 56). Sau, precum Profetul Moise hrănește patruzeci de ani poporul cu mană, în pustie, ca să nu moară de foame (Ieșire 16, 35) și la stânca din Horeb cu apă, ca sa nu piară de sete (Ieșire 17, 6). Acest rol a fost preluat în Noul Testament de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El îi anunță pe cei care Îl urmaseră că vor fi hrăniți cu Trupul Său care este adevărata mâncare și Sângele Său, adevărata băutură (Ioan 6, 55). Pe Apostoli și pe succesorii lor, cărora le-a încredințat această grijă de păstorire a Bisericii și hrănire a credincioșilor cu „mâncarea și băutura adevărată” a Trupului și Sângelui Său, Mântuitorul îl povățuiește astfel, acesta fiind totodată și răspunsul la întrebarea noastră despre „iconomul înțelept” : „Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând așa. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuțiile sale.” (Luca 12, 43-44).

                               Canonul Sfintei Împărtășanii este negreșit un mijloc eficient de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie și ar trebui să ne bucurăm că îl avem la îndemâna noastră în forma actuală, în limba și Biserica Română, ca o moștenire prețioasă a Părinților noștri duhovnicești. Rugăciunile Canonului, cele pline de smerită pocăință, ne trezesc și ne conștientizează, ne povățuiesc. Ele umplu inimile noastre de dorințe cerești, ne duc mai aproape de Dumnezeu și ne pregătesc pentru comuniunea deplină cu El – în Sfânta Euharistie, prin Sfintele Taine. Rugăciunile Canonului Sfintei Împărtășanii reprezintă pentru noi, prin analogie „Vasul cu nard curat, de mare preț” din Sfintele Evanghelii (Marcu 14, 3) care înmiresmează sufletele noastre și le pregătesc a fi locaș vrednic al rămânerii harului Duhului Sfânt.

Săptămâna Luminată, vineri, 06 mai 2016, Mănăstirea Sfintei Mucenițe Paraskevy, Makrades, Cofru/Κέρκυρα , sub ocrotirea Sfântului Ierarh Spiridon,
Ierom. Nectarie de la Mănăstirea Sfintei apostolic-egale Maria de Magdala, Maramureș, România.




Cuprins

Introducere

Capitolul I Pregătirea sufletească și cea trupească pentru primirea Sfintei Împărtășanii

1.1.1      Pregătirea din punct de vedere liturgic;

1.1.2      Pregătirea din punct de vedere ascetic;

1.2.        Canonul Sfintei Împărtășanii ca îndreptar al vieții omului înspre Împărăția Cerurilor;

1.2.1      Povățuirile din Liturghier;

1.3          De la sensul teologic al rugăciunilor canonului înspre permanența trăirii

Capitolul II Canonul Sfintei Împărtășanii

2.1.1      Structura

2.1.2      Conținutul

2.1.3      Autori

2.1.4      Vechime

2.1.5      Liturghier

2.1.6      Ceaslov

2. 2. Semnificația teologico-duhovnicească a celor 12 rugăciuni ale canonului Sfintei Împărtășanii;

2.2.1      „Vasul de alabastru” al celor 12 rugăciuni din canonul Sfintei Împărtășanii a mirului de nard de mare preț al învățăturii dogmatice, morale și duhovnicești al acestor rugăciuni;

2.2.2      Asemănări între cele 12 rugăciuni ale Sfintei Împărtășanii și cei 12 patriarhi ai Vechiului Testament;

2.2.3      Cele 12 pietre luate de Iosua din Iordan la intrarea în Canaan;

2.2.4      Cei 12 Sfinții Apostoli ai Domnului Iisus Hristos și cele 12 temelii ale Cetății Noului Ierusalim.

Capitolul III Temele majore cuprinse în canon

3.1.1      Pocăința

3.1.2      Îndreptarea

3.1.3      Nădejdea

3.1.4      Credința

3.1.5      Dragostea

3.1.6      Patimile și păcatele

Capitolul IV Rugăciunile de mulțumire ale canonului Sfintei Împărtășanii pline de har, nădejde și bucurie

Concluzii. Împărtășania: Leac Tămăduitor

Bibliografie

,,Lucrarea minții"

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Iubiți ucenici care urmăriți calea rugăciunii,

autorul ,sbornicului” ni se adresează printr-o constatare: ,,Tu ai auzit de multe ori despre rugăciunea prin cuvinte, rugăciunea minții, rugăciunea inimii, dar poate ai auzit și unele explicații despre ele”, și mai departe ne lasă din explicațiile care urmează să aflăm ce sunt aceste ,,feluri” și aceste ,,trepte” ale rugăciunii și de ce se numesc astfel.


De observat ar fi un alt loc important de abordare a fazelor rugăciunii: ,,unii își pun toată nădejdea lor în fapte exterioare și nu reușesc deoarece nu se află pe calea bună”

ierom. Nectarie de la Sfânta Maria de Magdala,
Lavra Sfântului Serghie, Rusia


Treptele rugăciunii

                Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită? Din pricină că, datorită nesocotinţei noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciuinii, iar mintea rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se adună întrolaltă şi simţirea ei.

                Rugăciunea minţii sau lăuntrică, se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-şi mintea în inimă, de acolo îşi porneşte rugăciunea către Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslăveşte, Îi mulţumeşte mărturisindu-şi cu inima zdrobită păcatele în faţa lui Dumnezeu şi cerând de la El toate cele bune şi de folos pentru suflet şi trup. Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci şi cu mintea şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt iară inima să simtă ce cugetă în vremea aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolaltă întemeiază rugăciunea cea adevărată şi, dacă în rugăciunea ta lipseşte cumva ceva din toate acestea, atunci să ştii că ea sau nu este o rugăciune desăvârşită, sau că nu e deloc o rugăciune.

                Cel ce şi-a aflat pocăinţa merge către Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea lăuntrică, cea care se săvârşeşte în minte şi în inimă. Mişcarea de gând a minţii şi cu starea inimii, în aşa fel trebuiesc potrivite între ele, încât omul să-şi afle duhul pururea cu Domnul, să se descopere în apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se luminează pe sine din lumina cea lăuntrică, primind în sinea lui strălucirea luminei celei înţelegătoare (Teodorit), asemenea lui Moise căruia i s-a luminat faţa pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeşte în altă parte Sf. Prooroc David: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 4, 7).

                Unul din mijloacele care ne înlesneşte ca să ajungem aici este rugăciunea minţii, cea săvârşită în inimă. Când aceasta se înfiripează în noi, abia atunci ni se face limpede privirea minţii, iar duhul nostru, văzându-L în limpezime pe Dumnezeu, află de la El puterea ca să vadă şi să alunge tot ce-l poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt puţini aceia, care aşteaptă să se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Aceeştia trebuie îndemnaţi astfel: cu mintea şi cu inima căutaţi a vă apropia de Dumnezeu, şi nu veţi mai fi ruşinaţi de vrăjmaşul care în vremea nevoinţelor voastre celor din afară, pururea vă biruie în gândurile miniii şi în simţămintele inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea şi cu inima vă va da puterea să ajungeţi stăpâni peste toate mişcările sufletului şi prin aceasta să-l ruşinaţi pe vrăjmaş, ori de câte ori va încerca el să vă ruşineze.

                Dumnezeu să binecuvinteze grija voastră pentru starea minţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este o lege de neînlăturat pentru oricine doreşte propăşirea pe calea duhovnicească. Nimic nu vine chiar întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata şi mereu aproape este, dar el se dăruie celor care-l caută şi se ostenesc şi, încă pe deasupra, abia după ce aceştia şi-au pus la încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plină să strige: Doamne ajută! Dar atâta vreme, cât mai rămîne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi şi prin propria putere a omului, Domnul nu se amestecă întru lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună: aştepţi să ajungi acolo singur. Atunci aşteaptă. Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge. Cereţi, de aceea de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită!

Scrisoarea unei călugărițe în apropierea Nașterii Domnului și unui început de nou an | Observații legată de scrisoare

Așa zice maica A. către mine într-o scrisoare din decembrie, anului Domnului 2019,  acum două zile:

,,Vă mulțumesc  pentru grijă părintească, Părinte. Să fie binecuvântat. Îmi repar greșelile dând răspuns cu întârziere la toate emailurile la care eram datoare să vă răspund în limita bunului simț, ca în viitor să mă comport cum se cuvine unei monahii serioase și respectuoase.”



Într-adevăr o scrisoare frumoasă (email) care merită să fie văzută de multe ori. Scrisoare de care se bucură Domnul.

Scrisoarea cuprinde o mulțumire la început către ,,Părinte”. Maica asemeni Fecioarei Maria răspunde că dorește să fie Voia Domnului –  prin răspunsul monahal – ,,să fie binecuvântat”! Se înfățișează o atitudine a unei persoane duhovnicești mature și serioase, care își poartă crucea mântuirii, tămăduirii, sfințirii  – o cerere a ,,unei iertări” pentru ceea ce observă fiica duhovnicească cu luare aminte ca fiind necesar pentru viitor.
Aș vrea să subliniez că această lucrarea, așa cum s-a văzut din experiența duhovnicească, are forța necesară care poate să-l scoată pe om și din cele mai amare ispite ale vieții, nemulțumiri, împotriviri, dușmănii etc. din toată ,,lumea diabolică” în care piere omul…

Ce har, ce dar de la Dumnezeu!

Har, deoarece omul de la sine nu poate să facă fapte îngerești decât dacă conlucrează cu el harul ceresc al Duhului Sfânt, și de aceea auzim de data aceasta de la ,,fiica aleasă” și ,,maica prețuită și întru-tot iubită” ,,ca în viitor să mă comport cum se cuvine unei monahii serioase și respectuoase.”

Vezi minunea? Observi schimbările care se petrec sub influențe cerești? Vezi atitudini îngerești în mijlocul lumii feminine? – ,,Ca în viitor să mă comport cum se cuvine unei monahii serioase și respectuoase.”

Îți amintești oare iubite ,,urmăritor” al acestui blog sărăcăcios, de acel tată bun din Sfânta Evanghelie despre care spune Domnul Iisus Hristos, care adesea spre seară ieșea afară și privea înspre orizont, cât putea în îndepărtare, înainte de se făcea noapte, dacă nu cumva în îl va zării pe fiul venind? Și când odată, după mult timp, l-a văzut apropiindu-se către casa părintească, însuși tatăl aleargă în întâmpinarea lui, îl îmbrățișează și îi dă iarăși cinstea de la început?
Cine este, Doamne, acest Tată așa de bun despre care ne-ai spus, că așa de mult ne așteaptă să ne întoarcem acasă?
Aceasta nu poate fi altul decât ,,Tatăl Ceresc”.

Slavă ție Doamne, Dumnezeul meu, pentru acest har, pentru acest dar.

Oare nu este cunoscut faptul că Biserica a avut în trecutul Imperiului Roman, al Strămoșului Împărat, Constantin cel Mare și Sfânt, și până în prezent, un rol important în societate și că în monahism au plecat mulți dintre cei mai educați oameni ai societății, oameni culți din clasa aristocrației romane (bizantine) și post-romane? (Istoricii occidentali fiind obișnuit cu termenul de ,,bizantin” noi totuși preferăm originalul – ,,roman” sau ,,romeic”).

Acele scrieri pe care le avem și la care ne referim sunt ale acelor despre care spuneam – clasa aristocrației romane, post-romane și române moderne.  De aceea nimeni să nu se mire de unele călugărițe – prin activitate devenind ,,maici ale creștinilor și ale popoarelor creștine” – care se arată după comportamentul lor demne de toată admirația societății românești a Uniunii Europene. Căci dacă o persoană are cunoștințe și experiență a vieții duhovnicești prin care progresează prin har și poate schimba și viețile altor cetățeni, știe însăși să abordeze cele mai dificile ,,ispite” ale vieții, să se arte victorioasă în lupte cu ele, oare nu merită să fie admirată și să i se acorde locul de cinste din care va influența și vă ,,tămădui” pe mulți cetățeni? Da, desigur, și acesta va fi viitorul monahismului ortodox feminin în Uniunea Europeană, cu rolurile sale de pedagogie, educație, sfințire de persoane și popoare.

În articol vorbim despre atitudinile unei călugărițe care se arată matură și maica duhovnicească, și prin urmare rămânem la monahismul feminin. Călugărițele prin activitatea lor pastorală, pedagogica, terapeutică, devenind maici ale poporului creștin au avut un rol osebit în trecut, cum am amintit despre Imperiul Roman de Este și despre Țara Românească din trecut și România modernă, dar acest lucru rămâne valabil și pentru spațiul nostru comun, al Uniunii.
Beneficiile acestor experiențe ale vieții duhovnicești, terapeutice și tămăduitoare, și ale evoluție spirituală prin care pot fi ajute persoane și comunități, și pe care primite prin tradiție patristică, le posedă ,,maicile ortodoxe” sunt de o valoare că tot aurul pământesc și fondurile țărilor ce se acordă, nu le pot plăti. Căci a tămădui persoane și societatea, a știi să-i scoți din cele mai dificile greutăți, devieri, boli spirituale și psihice, și știi să le prescrii tratamentul și să le duci la viața fără de moarte, al un viitor luminat, cu ce bani se vor plăti?

Cinstea de care se învrednicesc cei care depun efortul necesar și reușesc, așa cum citim și la Sfântul Apostol Pavel unde el vorbește despre aceste lucruri, sunt întru-totul osebite. Și călugărițele, maicile creștine ortodoxe românce cunosc calea pocăinței și tămăduirii, a pedagogiei, evoluție sau creșterii spirituale și sfințirii care duce spre un viitor luminat.