Zi: 2 decembrie 2019

Înțelepciunea lumii și Justiția Divină

Înțelepciunea acestei lumi, în fața lui Dumnezeu, este mai mult o răutate și o nebunie decât înțelepciune. Prin urmare să le acordam la toate daor timpul cuvenit totdeauna rămânând în lucararea Domnului, care pe tele le are în stăpânire și pe toate le judecă. Căci ce mirați se vor afla oamenii acestei lumi trecătoare, când mortea nu va sta de vorbă cu ei. Și ce mici se vor arăta ei atunci când vor fi scoți să vorbească în fața unor mari și sfinți…
Dacă între oameni nu pot să vorbește necugetat căci ești judecat de ei, dar atunci ce va fi oare când va trebui noi să vorbim în fața unor mari și luminați sfinți și îngeri – ființe cerești luminoase…
Justiția divină va fi în așa fel că omenirea nu va fi întrebată, dacă vrea sau nu să apară acolo. Asemenător cum se petrece cu venirea la viață prin naștere și pelecarea din viață prin moarte, unde cum vedem cu toți, nimeni nu e consultat ci se petrec lucrurile după Pronia și Judecățile lui Dumnezeu.

,,Lucraea minții”

Seara să o dăruim rugăciunii și studiul despre rugăcicune căci timpul trece și rămâne doar ceea ce are valoare. De exsemplu: evenimentele geopolitice în fața lui Hristos nu au o mare importanță, chair mai mult, ele se arată a fi mai mult o lucrare a răutății umane decât a bunătății.
Ierom. Nectarie


Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi din îndrumările oamenilor încercaţi, care au pus rugăciunea în lucrare.

Cea mai uşoară cale de înălţare spre rugăciunea neîntreruptă este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească, înlelepţiţi de Dumnezeu, au aflat această cale unică şi simplă – care este totodată a toate lucrătoare – spre întărirea duhului în toate faptele duhovniceşti, precum şi în toată viaţa de nevoinţă duhovnicească. Iar în îndrumările lor, ei ne-au lăsat rânduieli amănunţite asupră-i.

CE ESTE RUGĂCIUNEA ŞI CARE ESTE LEGĂTURA RUGĂCIUNII LUI IISUS CU RUGĂCIUNEA DE OBŞTE

Avem însă o rugăciune pe care omul o face de la sine şi avem o rugăciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roagă (I Regi, 2, 9). Cine n-o cunoaşte pe cea dintâi? Trebuie să fie cunoscută însăşi cea din urmă, măcar întru începuturile ei. Când cineva începe să se apropie de Domnul, cea dintâi lucrare – pe care o face – este rugăciunea. El începe să se ducă la biserică, iar acasă se roagă după cărticica lui de rugăciuni, sau fără ea; dar gândurile îi fug mereu. Nu le poate stăpâni deloc. Dar pe măsură ce îşi dă osteneala în rugăciune, gândurile mai mult i se liniştesc şi rugăciunea ajunge mai curată. Totuşi, văzduhurile sufletului nu se curăţă până nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obşte, pentru toţi: El se descoperă ca o urmare a unei anumite curăţiri ce se împlineşte în toată aşezarea normală a omului ce râvneşte la el. Când se va încinge acest mic foc, adică se va statornici o căldură neîntreruptă în inimă, atunci viforul gândurilor se va curma. şi se întâmplă atunci cu sufletul ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge: „pierderea sângelui ei a stat” (Luca 8, 44).

Această treaptă a rugăciunii este întrucâtva mai apropiată de rugăciunea neîncetată. Iar drept lucrare mijlocitoare îi slujeşte rugăciunea lui Iisus. Și aici ajungem hotarul până la care poate ajunge rugăciunea făcută din propriile puteri ale omului. Cred că toate acestea vă sunt foarte lămurite.

Dincolo de treapta aceasta, avem rugăciunea cea care se află în ea, iar nu cea care se va face de  către omul singur: Pe om îl află duhul rugăciunii şi îl trage înlăuntrul inimii. E ca şi cum cineva ar lua pe altul şi l-ar trage cu putere dintr-o încăpere în alta. Aici sufletul este legat de o putere din afară şi se ţine cu plăcere înlăuntru atâta timp cât asupra lui stă duhul care l-a aflat. Cunosc două trepte ale acestei aflări. La întâia sufletul vede tot, îşi dă seama de sine însuşi, cât şi de starea lui din afară şi poate să judece toate şi să călăuzească liber şi poate chiar să curme această stare, când vrea. şi asta trebuie să fie de înţeles.

La Sfinţii Părinţi însă, şi mai ales la Sfântul Isaac Sirul, mai este încă o a doua treaptă a rugăciunii, care ni se dă sau se află în noi. Mai presus de treapta ce am arătat, la el se găseşte şi rugăciunea pe care dânsul o numeşte extazul sau răpirea. şi aici de asemenea duhul rugăciunii îl află pe om dar sufletul, care este tras, intră în astfel de vederi ale descoperitorilor, încât îşi uită starea lui din afară, nu mai cugetă, ci numai contemplează şi nu mai are putinţa să se călăuzească liber sau să-şi curme această stare. Iată, aceasta este rugăciunea, din vremea răpirii sau contemplării. La unii ea este însoţită de luminarea feţii, de o lumină ce îi cuprinde de jur împrejur, iar la alţii de înălţarea trupului în aer. În aceastăstare Sf. Apostol Pavel a fost răpit în rai. şi Sf. Prooroci se aflau în aceastăstare, când îi ridica Duhul.

Uimirea vă va cuprinde când veţi vedea cât de mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. Pentru puţina noastră osteneală, iată cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Oricărui ostenitor îi putem spune cu îndrăzneală: osteneşte-te că ai pentru ce!

Cea mai uşoară cale de înălţare spre rugăciunea neîntreruptă este deprinderea rugăciunii lui Iisus şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească, înlelepţiţi de Dumnezeu, au aflat această cale unică şi simplă – care este totodată a toate lucrătoare – spre întărirea duhului în toate faptele duhovniceşti, precum şi în toată viaţa de nevoinţă duhovnicească. Iar în îndrumările lor, ei ne-au lăsat rânduieli amănunţite asupră-i.

Sursa: Sbornic/Colecție de texte despre rugăciunea minții.