,,Lucrarea minții"

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Iubiți ucenici care urmăriți calea rugăciunii,

autorul ,sbornicului” ni se adresează printr-o constatare: ,,Tu ai auzit de multe ori despre rugăciunea prin cuvinte, rugăciunea minții, rugăciunea inimii, dar poate ai auzit și unele explicații despre ele”, și mai departe ne lasă din explicațiile care urmează să aflăm ce sunt aceste ,,feluri” și aceste ,,trepte” ale rugăciunii și de ce se numesc astfel.


De observat ar fi un alt loc important de abordare a fazelor rugăciunii: ,,unii își pun toată nădejdea lor în fapte exterioare și nu reușesc deoarece nu se află pe calea bună”

ierom. Nectarie de la Sfânta Maria de Magdala,
Lavra Sfântului Serghie, Rusia


Treptele rugăciunii

                Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită? Din pricină că, datorită nesocotinţei noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciuinii, iar mintea rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se adună întrolaltă şi simţirea ei.

                Rugăciunea minţii sau lăuntrică, se face numai atunci când cel ce se roagă, adunându-şi mintea în inimă, de acolo îşi porneşte rugăciunea către Dumnezeu, dar nu prin cuvânt auzit, ci prin cuvânt neauzit, prin care Îl proslăveşte, Îi mulţumeşte mărturisindu-şi cu inima zdrobită păcatele în faţa lui Dumnezeu şi cerând de la El toate cele bune şi de folos pentru suflet şi trup. Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci şi cu mintea şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede şi să înţeleagă ceea ce se rosteşte prin cuvânt iară inima să simtă ce cugetă în vremea aceea mintea. Toate acestea îmbinate laolaltă întemeiază rugăciunea cea adevărată şi, dacă în rugăciunea ta lipseşte cumva ceva din toate acestea, atunci să ştii că ea sau nu este o rugăciune desăvârşită, sau că nu e deloc o rugăciune.

                Cel ce şi-a aflat pocăinţa merge către Domnul. Calea spre El este, propriu-zis, calea lăuntrică, cea care se săvârşeşte în minte şi în inimă. Mişcarea de gând a minţii şi cu starea inimii, în aşa fel trebuiesc potrivite între ele, încât omul să-şi afle duhul pururea cu Domnul, să se descopere în apropiere de El. Cine ajunge la starea aceasta, acela neîncetat se luminează pe sine din lumina cea lăuntrică, primind în sinea lui strălucirea luminei celei înţelegătoare (Teodorit), asemenea lui Moise căruia i s-a luminat faţa pe munte din împreuna petrecere cu Domnul. Despre aceasta vorbeşte în altă parte Sf. Prooroc David: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 4, 7).

                Unul din mijloacele care ne înlesneşte ca să ajungem aici este rugăciunea minţii, cea săvârşită în inimă. Când aceasta se înfiripează în noi, abia atunci ni se face limpede privirea minţii, iar duhul nostru, văzându-L în limpezime pe Dumnezeu, află de la El puterea ca să vadă şi să alunge tot ce-l poate face nerodnic înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu sunt puţini aceia, care aşteaptă să se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Aceeştia trebuie îndemnaţi astfel: cu mintea şi cu inima căutaţi a vă apropia de Dumnezeu, şi nu veţi mai fi ruşinaţi de vrăjmaşul care în vremea nevoinţelor voastre celor din afară, pururea vă biruie în gândurile miniii şi în simţămintele inimii. Apropierea de Dumnezeu cu mintea şi cu inima vă va da puterea să ajungeţi stăpâni peste toate mişcările sufletului şi prin aceasta să-l ruşinaţi pe vrăjmaş, ori de câte ori va încerca el să vă ruşineze.

                Dumnezeu să binecuvinteze grija voastră pentru starea minţii în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este o lege de neînlăturat pentru oricine doreşte propăşirea pe calea duhovnicească. Nimic nu vine chiar întru totul nemeritat. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna gata şi mereu aproape este, dar el se dăruie celor care-l caută şi se ostenesc şi, încă pe deasupra, abia după ce aceştia şi-au pus la încercare toate mijloacele de care s-au putut folosi începând cu inima plină să strige: Doamne ajută! Dar atâta vreme, cât mai rămîne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi şi prin propria putere a omului, Domnul nu se amestecă întru lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună: aştepţi să ajungi acolo singur. Atunci aşteaptă. Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge. Cereţi, de aceea de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită!

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns