Lucrarea minții

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Treptele rugăciunii

Din darul lui Dumnezeu, se întâmplă ca o singură rugăciune, pornită din adâncul inimii, să fie o rugăciune cu adevărat duhovnicească, mişcată în inimă de Duhul Sfânt; cel ce se roagă o recunoaşte, dar îşi dă seama că nu el o săvârşește, ci că ea singură se lucrează într-însul. O astfel de rugăciune este moştenirea celor desăvârşiţi. Pe când rugăciunea pe care oricine o poate ajunge – şi care i se cere fiecăruia – este aceea în care cugetul şi simţirea să fie unite totdeauna în rostirea rugăciunii.

Mai este un fel de rugăciune ce se numeşte „starea înaintea Domnlui”, când cel ce se roagă se concentrează în întregime înlăuntrul inimii şi Îl contemplează acolo cu mintea pe Dumnezeu, Care este de faţă cu el şi în el, însoţind această contemplare cu simţăminte corespunzătoare acestei priviri şi anume: cu frica de Dumnezeu şi cu unirea cea de evlavie, pricinuită de negrăita măreţie a Lui, cu dragostea şi cu lăsarea în voia Lui, cu zdrobirea inimii şi cu sufletul gata de orice jertfă… La starea aceasta se poate ajunge adâncindu-ne în rugăciunea obişnuită, cea prin cuvânt, cu mintea şi cu inima. Cine se roagă mult şi aşa cum se cuvine, va vedea că aceste stări i se vor întâmpla din ce în ce mai des, astfel încât până într-un sfârşit, starea aceasta poate să i se statornicească înlăuntrul său. Ea se numeşte atunci „umblarea în faţa lui Dumnezeu” şi este o rugăciune neîncetată. Într-o asemenea stare a petrecut Sf. Prooroc David, care mărturiseşte despre sine însuşi: „Îl.am pe Domnul, stând veşnic în faţa mea; câtă vreme El e la dreapta mea, nu mă voi clătina” (Ps.15,18).

Lucrarea acestei rugăciuni ce se săvârşeşte în inimă este de două feluri: uneori mintea trebuie să se pregătească alipindu-se de Domnul în inimă, prin neîncetata Lui pomenire; alteori, lucrarea rugăciunii pornită de la sine, mai dinainte, numai din focul bucuriei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea evlavioasă înaintea feţei Lui. Întâia rugăciune este de multă osteneală, iar cea de a doua, este de sine mişcătoare. La cea dintâi lucrarea rugăciunii începe să se descopere pe măsură ce se împuţinează patimile, pe măsură ce se împlinesc poruncile, pe măsură ce creşte măsura inimii, ca urmare a stăruitoarei chemări a Domnului Iisus; la cea de a doua Duhul atrage mintea în inimă şi îi pune acolo, în adânc, temeliile, oprind-o de la obişnuita rătăcire. Iar atunci mintea nu mai este ca o prinsă de război, dusă de la Ierusalim la Asirieni, ci dimpotrivă, săvârşeşte mutarea de la Babilon în Sion, strigând împreună cu Proorocul: „‘ţie se cuvine cântare Dumnezeule, în Sion şi ţie ţi se va aduce închinare în Ierusalim”. Potrivit acestor două chipuri de rugăciune, mintea este şi ea când lucrătoare, când văzătoare, prin lucrare, cu ajutorul lui Dumnezeu, atât cât îi este omului îngăduit.

Când rugăciunea cea lăuntrică va dobândi putere, atunci va începe să ne călăuzească rugăciunea cea glăsuită: se va înstăpâni asupra cuvintelor rostite, în rugăciunea cea din afară, ba chiar încetul cu încetul va începe să o pătrundă şi pe aceasta cu puterea ei. Astfel, râvna pentru rugăciune va începe să se aprindă, fiindcă de acum raiul va fi în suflet. Rămânând însă numai cu rugăciunea rostită prin cuvinte, cu rugăciunea cea din afară, puteţi să ajungeţi la răceală în strădania voastră pentru rugăciune, chiar dacă o veţi săvârşi cu luare aminte şi cu înţelegere; simţirea cu inima în vremea rugăciunii, iată lucrul de căpetenie.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns