Lună: ianuarie 2020

Pelerinaj

Pelarinaj la Sfânta Lavră a Preasfintei Trimi – a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Serghie de Radonej, Serghiev Posad, Russia.

Anno Domini 2020, ianuarie 22 – 29

Iubiți urmăritori și fii duhovnicești,

De data aceasta aș dori, și aici pe blog, să vă las o galerie de fotografii.

În fotografii: Fratele Slavolyub Raikovich din Ciupria, Serbia; Maica Lucia, Maica Theoctista din România; Mama Rumenka Raikovich, (Maică-mea).

Primele fotografii se vede icoana-frescă care reprezintă cunoscutul eveniment: când Sfântul Serghie cu uceniul său, trăind în aceasta chilie (cameră monahă) singuri în pădure în privegheri de toată noaptea, cum era modul lor de viețuire, odată li s-a arătat Fecioara Maria cu Apostolii în lumină cerească, în acel loc în care se află acum reprezentarea pe perete.

Un loc care îmi place foarte mult și pe care îl vizitez zilnic.

În continuare sunt fotografii de la Sfânta Liturghie, pe care le-am făcut din ușile diaconești ale altarului în timpul împărtășanii credincioșilor – bucuros pentru împărtășania lor cu Sfintele Dumnezeieștile Taine.

Altele sunt fotografii cu Sfintele Relicve în aceeași chilie a Sfântului, precum și unele cu plimbările noastre de seară în Serghiev Posad, orașul care în decursul timpul s-a dezvoltat în jurul acelor doi pustnici care au venit să viețuiască în pădurile Rusiei și cărora Fecioara Maria cu Apostoli le-au promis îngrijirea și ocrotirea acestei comunități monastice care urma să devină Sfântă Lavră Stavropighială.

Azi orașul Serghiev Posad are aprox. 150’000 de locuitori.

De la sensul teologic al rugăciunilor canonului înspre permanența trăirii

Ierom. Nectarie | Canonul Sfintei Împărtășanii, Studiu Theologico – Liturghic

                        Unitățile de măsură, menționate în capitolul 21 al dumnezeieștii descoperiri a Sfântului Ioan Apostolul și Teologul, sunt măsurile vechi utilizate și în epoca apostolică, – o sută patruzeci și patru de coți – precizează Apostolul. În Revelația Sfântului Ioan se subliniază că această măsură de coți este după “ măsură omenească” (Apocalipsa 21, 17) fiind în același timp și “ măsura îngerului”. Am putea spune că și Canonul Sfintei Împărtășanii, privit în lumina dumnezeieștii descoperiri a Sfântului Apostol, ni se înfățișează în același timp, atât ca o veche măsură apostolică, cât și una nouă eshatologică ,,după măsura omenească, care este și a îngerului’’ (Apoc.21,17). Canonul ca și regulă de pocăință, de îndreptare, de pregătire personală sau comună pentru slujba Sfintei și dumnezeieștii Liturghii și participarea deplină a credincioșilor la aceasta prin Împărtășanie, ni se înfățișează și asemenea Ierusalimul cel ceresc (Apocalipsa 21, 2). Sfântul Apostol Ioan ne relatează despre cele care s-au petrecut cu el la primirea Revelației divine, anume că a fost dus de “unul dintre cei șapte îngeri care aveau cele șapte cupe pline cu cele din urmă șapte pedepse” (Apocalipsa 21, 9) și că ca acesta a grăit către el zicând: ,,Vino să-ți arăt mireasa, femeia Mielului” (Apocalipsa 21,9). Și cum citim mai departe în Cartea Revelației, precum și în Canonul Sfintei Împărtășanii, pe lângă dimensiunile eshatologice de bucurie întâlnim și pedepsele de care vor avea parte cei nepocăiți.

                        Orașul cu temeliile de piatră scumpă, cu străzile și piața fiind de sticlă, nu are nevoie de soare și lună ca să o lumineze, căci slava Domnului a luminat-o și este făclia ei Mielul, (Apocalipsa 21, 11), adică Însuși Domnul Iisus Hristos. Porțile ei nu se închid ziua, pentru că noaptea nu mai este, iar toate cinstirile neamurilor lumii vor fi aduse în ea.

                        „Spre schimbarea omului din raza naturii în raza supranaturii avem trebuință mereu nu numai de pâinea naturală ci, mai ales, de pâinea supranaturală a Sfintei Împărtășanii” amintește Părintele Arsenie Boca [36], îndrumâdu-i sontant pe credincioși spre Sfânta Liturghie care „ mai Tine lumea” adesea amintind și subliniind necesitatea pregustării și trăirii Îmărăției eterne a Cerurilor încă din timul acestei veți.


[36] Părintele Arsenie Boca- mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed.Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.153

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Roadele rugăciunii

        
          

          Într-adevăr, căldura cea adevărată e un dar de la Dumnezeu; dar mai este şi o căldură firească, care e rodul propriilor sforţări şi al stărilor de eliberare. Ele sunt depărtate una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură ai dumneata, asta nu se desluşeşte. Se va descoperi mai tîrziu.

Gândurile au obosit, nu-mi mai dau putinţa să mă statornicesc înaintea lui Dumnezeu”. Aceasta este tocmai semnul că pomenita căldură nu este de la Dumnezeu, ci de la dumneata. Primul rod al căldurii ce vine de la Dumnezeu este adunarea gândurilor într-un singur loc şi îndreptarea lor neîncetată spre Dumnezeu. Aici se întâmplă ceva asemănător cu femeia care avea scurgere de sânge. La dânsa: „curgerea sângelui s-a oprit”, aici însă se opreşte curgerea gândurilor. Dar ce trebuie să faci ca să ajungi la aceasta? Tine-ţi propria căldură firească să nu ţi-o atribui întru nimic, ci numai printr-o oarecare pregătire s-o consideri ca o căldură ce vine de la Dumnezeu; apoi să te îndurerezi de sărăcia lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să te rogi neîncetat lui Dumnezeu:

Fii milostiv! Nu-ţi întoarce faţa Ta! Luminează-ţi faţa Ta! Pe deasupra să intensifici lipsurile trupului în somn, mâncare, osteneală, şi cele asemănătoare. Totul este însă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.

Scrisori

De la sora M., sfaturi de la Sfântul Paisie Aghioritul

Înlăuntrul durerii, se ascunde mai multă dragoste decât în dragostea firească. Căci, dacă suferi pentru celălalt, îl iubeşti puţin mai mult. Dragoste cu durere înseamnă să strângi în braţe pe un frate de-al tău care are demon, iar demonul să plece. Fiindcă dragostea care îmbrăţişează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruieşte făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozeşte suflete şi vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos pe care îl varsă.

  Sfântul Paisie Aghioritul

Cum ne adresăm (în limba român) clerului Bisericii Ortodoxe | Formule de adresare

Cum ne adresam unei călugărilțe, este maica sau soră? Este cuvioasă maică sau preacuvioasă maică? Poate fi o soră dacă ne referim la monahie fi cuvioasă? Unor preoți de mir cum ne adresăm, sunt preacuviosi, cuvioși, preacucernici sau cucernici? Unora s-ar părea că nu este important dar totuși între aceste denumiri este o mare diferență. De exemplu dacă veți spune unui monah cucernic sau preacucernic nu se va bucura; o să vă spună că el ,,nu este din lume”. Dacă veți spune unui preot de mir: cuvioase părinte, sau preacuvioase părinte, îi va părea nostim, știind că aceasta adresare nu se potrivește, el nefiind nici cuvios nici preacuvios.
Cunoaștem diferența între monahi, ieromonahi, arhimandriți? Diaconi și ierodiaconi? Ce sunt: un iereu, protoiereu și arhiereu? Ce este un protopop?
Așadar, cui ne adresăm cu preacuviaose părinte și cui cu preacucernice părinte? Sau cui prin cuvioase părinte? Cui prin cucernice părinte? Călugărilor bătrâni cu vârsta ne vom adresa desigur cu părinte, dar călugărilor tineri pe lângă părinte ne putem adresa și frate sau nu?
Cum este corect? Aceste lucruri fac parte din cultura generală creștină ortodoxă și nu trebui neglijate de tot, că nu sună frumos.
În articolul următor de la orthodoxwiki veți găsi o parte din titulaturile/denumirile/gradele enumerate.

https://ro.orthodoxwiki.org/Cler_(formule_de_adresare)

Scrisori

Am primi de la o soră, creștină ortodoxă credincioasă, următorul frumos gând de la Arhimandritul Efrem Filotheitul, care ne învață cum să ne ostenim pentru Dumnezeu :

Ridică, fiul meu, greutatea fraților. Dumnezeu răsplătește cu dreptate fiecăruia. Va veni timpul când vei vedea cât de mult îți va da pentru osteneala pe care ai făcut-o pentru atâtea suflete. Ostenește-te în această lume; ajută și niciodată nu vei fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera. Roagă-te ca să te întărească Dumnezeu întru răbdare, să-ți dea discernământ, luminare și celelalte. Cugetă la cât de mult au suferit Părinții ca să îi mântuiască pe alții. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuți pe ceilalți, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmașul; pentru aceasta îți aduce și întristare. Așadar întărește-te întru răbdare și cu bărbăție să zici: ”Voi muri în luptă, ajutându-i pe frați să se mântuiască, și Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd, de vreme ce pentru dragoste o fac!”

Arhimandrit Efrem Filotheitul

Către același: Creatorul a suflat în tine și ți-a dat duh de viață

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 8-a 

            Harul este – ca să spun cu mai multă claritate – un dar mai mare sau mai mic al rodirii dumnezeieşti celei nesfârşite, pe care Dumnezeu, ca un Bun, îl împarte din nemărginita bunătate. Primind de la noi ceea ce noi Îi întoarcem ca mulţumire , adică recunoştinţa către Dumnezeu, din care izvorăşte adorarea, dragostea, închinarea, laudă, slăvirea. Acestea primindu-le cu bucurie Bunul dăruitor, iarăşi ne răsplăteşte cu”ale Sale dintru ale Sale”. Din bogăţia Să împarte tuturor. Iar noi, cei săraci, orbi şi şchiopi, din această ne îmbogăţim, şi bogăţia Lui rămâne la El, cu nimic împuţinându-se şi cu nimic adăugându-se. O, măreţie de neînchipuit ! Pe toţi îi îmbogăţeşte, mii şi mii şi mulţimi nenumărate s-au îmbogăţit şi au ajuns sfinţi, iar bogăţia aceeaşi rămâne la Dumnezeu. Trebuie să ştii, fiul meu, ca orice lucru bun îşi are începutul la Dumnezeu. Nu este gând bun decât de la Dumnezeu, după cum nu este gând rău decât numai de la diavol. Orice lucru bun îţi trece prin minte, îl spui sau îl sfătuieşti, toate sunt daruri de la Dumnezeu.”Tot darul desăvârşit de sus este, coborând de la Tine”. Toate ţin de darul lui Dumnezeu. Al nostru nu este nimic.

Imagini pentru Gheron Iosif

            Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute.”A zis şi s-au făcut”. A zis şi s-a facut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi. Pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru că harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din această vine cunoştinţă adevărata şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul :”sunt pământ, praf şi ţărână”. Aceasta este prima noastră mama.

            Dacă pământul este călcat de picioare, şi tu trebuie să te laşi călcat de picioare. Eşti ţărână, nu ai nici o valoare. Te transformi dintr-una în alta ca orice materie nefolositoare.

Dar Creatorul a suflat în tine duh de viaţă. Şi iată, dintr-o dată, ai devenit om raţional. Vorbeşti, lucrezi, scrii, înveţi. Nu uita însă că rădăcină ta este pământul. Şi dacă Cel care ţi-a dat duhul ţi-l ia înapoi, tu devii din nou pământ bun de făcut cărămizi. De aceea,”adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi să nu mai păcătuieşti în veac”. Acesta este cel dintâi lucru, care nu numai că atrage harul, dar îl şi înmulţeşte şi-l păstrează. Acesta ridică mintea la cea dintâi contemplare a firii. Şi în afara acestui început poate cineva să afle câte ceva, dar după puţin timp pierde totul. Pentru că nu zideşte pe temelie tare, ci încearcă cu tot felul de meşteşuguri. Spui de exemplu :”sunt păcătos”, dar înlăuntrul tău te socoteşti drept. Nu poţi să eviţi rătăcirea. Harul vrea să rămână, dar pentru că încă nu ai aflat în fapt adevărul, el este obligat să plece. Fără îndoială că vei da crezare gândului tău că eşti ceea ce nu eşti de fapt şi te vei rătăci. De aceea harul nu rămâne.

            Mai ţine minte că avem un potrivnic care este meşter mare, este neîntrecut inventator de rele şi creator de rătăciri. Acesta veghează la căpătâiul nostru. El s-a făcut din lumină întuneric şi toate le cunoaşte. Este duşman al lui Dumnezeu şi încearcă să ne facă pe toţi duşmani ai lui Dumnezeu. În fine, el este duh rău şi foarte uşor se poate amesteca cu duhul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu şi, aşezându-se la cârmă bărcuţei noastre, ne duce cu uşurinţă unde vrea. Se uită să vadă încotro se apleacă dorinţa sufletului şi în ce fel îl ajuta Dumnezeu şi imediat scorneşte lucruri asemănătoare. Sunt lupte pe care omul le cunoaşte şi le ocoleşte, dar sunt altele pe care nu le cunoaşte, mai ales atunci când luptă este la nivelul minţii, când nu este deloc uşor să o distingi. Sunt înstrăinări sufleteşti, mişcări ale raţiunii, slăbiciuni şi modificări trupeşti. Creatorul, atunci când a făcut pe om, a luat alcătuirea din cele patru elemente : uscat, umed, cald şi rece. În consecinţă, este nevoie ca în fiecare clipă omul să sufere, în funcţie de schimbarea fiecărui element. Adică sa se usuce, să se umezească, să se încălzească sau să se răcească. Iar când prisosesc atributele vreunui element, trupul se îmbolnăveşte şi suferă. împreuna cu el suferă şi sufletul. După aceea, mintea nu mai poate să distingă şi să redea mişcările sale, întrucât boleşte împreună cu trupul. Se usucă trupul de la căldura soarelui, se usucă şi mintea. Se umezeşte şi se înmoaie trupul dacă este udat, se înmoaie de asemenea şi mintea. Se răceşte trupul dacă suflă vântul, se întunecă şi mintea şi dănţuiesc victorioase nălucirile.

            În toate aceste rătăciri, deşi harul există, el nu lucrează, deoarece mădularele prin care lucrează bolesc. Vrăjmaşul nostru, diavolul, ştie bine cum trebuie să ne lupte în fiecare rătăcire de-a noastră. Din uscat, te împietreşte pentru ca să nu asculţi şi să te împotriveşti cu cuvântul. Din rece, cunoaşte cum să-ţi răcească zelul ca să devii rece faţă de cele dumnezeieşti. Din cald să te înfierbânţi, să te mânii şi să te tulburi, ca să nu mai poţi distinge ce este adevărat, întrucât prisoseşte sângele, aşa cum am spus, şi cu căldură pune în mişcare poftă şi mânia. Iar din umed îţi naşte somnolenţa, relaxare, moleşeala a întregului trup. În toate acestea, deci, pătimeşte trupul, dar pătimeşte împreună cu el şi sufletul – deşi acesta netrupeşte, desigur.

Asemenea şi harul. Când se apropie de om, nu preschimba firea omului, ci atributele naturale şi privilegiile cele bune cu care este înzestrată firea – atât cât pot cuprinde vasele fiecăruia -, suplineşte şi adăugă sau, dimpotrivă, micşorează şi înlătura. Şi aşa cum crearea precede suflarea de viaţă, la fel trebuie şi fapta să preceadă contemplaţia. Numim”fapta”tot ceea ce se săvârşeşte prin trup şi”contemplaţie”(theoria) toate câte lucrează gândirea cu mintea. Este imposibil să ajungi la contemplaţie fără fapta. Străduieşte-te, aşadar, acum să săvârşeşti ceea ce cere fapta, şi cele mai înalte vor veni de la sine.

            Iată, ai învăţat că eşti pământ, sărac şi gol. Acum cere de la Cel ce poate să rezidească firea să te îmbogăţească. Şi fie că îţi dăruieşte puţin, fie că îţi dăruieşte mult, fii recunoscător binefăcătorului tău. Şi nu râvni la cele străine ca la ale tale. Cu suferinţă şi cu lacrimi vei primi harul. Şi iarăşi cu lacrimi de bucurie şi cu mulţumiri, cu frică de Dumnezeu vei reuşi să-l păstrezi. Cu căldură şi zel este atras, în timp ce cu răceală şi nepurtare de grijă se pierde.

Nimic mai mult nu-ţi cere Hristos pentru ca să-ţi dea darurile Sale cele sfinte, decât să recunoşti că tot ceea ce este bun este ai Lui. Şi să compătimeşti pe cei care nu are. Să nu-l judeci pentru faptul că nu are: că este păcătos, viclean, guraliv, hoţ, desfrânat, pervers sau mincinos. Dacă dobândeşti aceasta cunoştinţă n-ai să mai judeci niciodată pe nimeni, chiar dacă ai să-l vezi că păcătuieşte de moarte, deoarece ai să spui imediat:”Hristoase, nu are harul Tău, de aceea păcătuieşte. Dacă pleci şi de la mine şi eu voi săvârşi fapte şi mai rele. Dacă nu cad, nu cad pentru că mă ţii Tu. Atâta vede fratele, atâta face. Este orb. Cum vrei să vadă fără ochi? Este sărac. Cum să-i ceri să fie bogat? Dă-i Tu bogăţie ca să aibă, dă-i ochi ca să vadă”.

            Dacă vei căuta dreptate pentru orice lucru cu care te-ar nedreptăţi semenul tău sau te-ar necinsti, te-ar înjura, te-ar lovi, te-ar alunga sau chiar viaţa ta ar urmări să-ţi ia, tot tu eşti nedrept dacă îl vei considera vinovat şi-l vei acuza cu patimă. Deoarece ceri de la acesta ceea ce nu i-a dat Dumnezeu. Dacă vei înţelege bine tot ceea ce ţi-am spus eu, toţi ceilalţi îţi vor fi nerăspunzători pentru orice greşeală, în timp ce tu vei fi pentru toate răspunzător.

Trei duşmani lupta împotriva neamului omenesc: demonii, firea proprie a fiecăruia şi obişnuinţa. În afara acestora alt război, nu mai există. Dacă dai la o parte pe demoni, care chinuie întreaga omenire, atunci suntem toţi buni. Iată cui trebuie să reproşezi nedreptatea. Pe aceştia să-i urăşti, să-i judeci şi să-i ai drept duşman. Alt duşman, am spus, este firea noastră, care, din momentul în care omul ajunge să înţeleagă lumea, se împotriveşte legii duhului şi caută tot ceea ce este spre pierzania sufletului. Iată deci un alt duşman, care este vrednic de ură pe viaţă. Şi pe acesta trebuie să-l judeci şi să-l condamni. Mai avem încă un duşman, obişnuinţă. Obişnuindu-ne să săvârşim tot felul de răutăţi, aceasta devine pentru noi o a două fire şi are drept lege păcatul. Şi aceasta cere aceeaşi lupta pentru ca să primim izbăvire dumnezeiasca. Iată şi al treilea duşman, care este vrednic de ură desăvârşită. Dacă vrei ca aproapele tău să fie mereu bun, aşa cum îţi place, dă-i la o parte pe toţi aceşti trei duşmani cu harul pe care îl ai. Aceasta este dreptatea, dacă vrei neapărat să o afli: să te rogi la Dumnezeu să-l izbăvească de aceşti trei duşmani. Atunci veţi fi în pace unul cu altul. Dacă vei căuta altcumva să afli dreptatea, vei fi întotdeauna nedrept şi, prin urmare, harul va fi nevoit să plece şi să nu vină la tine până nu va afla odihna sufletul tău. Deoarece atât har este îndreptăţit omul să aibă, cât suporta cu plăcere ispitele, cât poarta fără să murmure sarcina aproapelui sau.

            Scrisorile pe care ţi le-am scris până acum se referă la”fapta”; aceasta pe care ţi-am scris-o acum se referă la lumânare. Din”făptuire”ia omul lumânarea cunoştinţei. Deoarece fapta este oarbă şi lumânarea sunt ochii prin care mintea vede ceea ce nu vedea înainte. Aşadar acum are lumină şi ochi şi vede altfel lucrurile. Întâi a fost harul faptei, acum a luat har de zece ori mai mult. Acum mintea va deveni cer. Vede departe. Are o cuprindere care depăşeşte cu mult pe cea dinainte. Acum îi lipseşte contemplaţia ( theoria ), vederea duhovnicească. A aflat tronul pentru Împărat; îi mai lipseşte priveliştea, despre care vom vorbi altă dată. Tu, acum, copiază scrisorile cu cerneală pentru ca să nu se şteargă – deoarece sunt scrise cu creionul – şi cercetează-le cu atenţie pentru ca să-ţi îndrepţi vieţuirea ta.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Roadele rugăciunii

                      Căldura inimii, de care mă întrebi, este o stare plăcută. Trebuie păzită şi întreţinută. Când va slăbi, s-o aprinzi mai mult, aşa cum şi faci; să te aduni cu cât mai multă putere înlăuntru şi să-L chemi pe Domnul. Ca să nu plece, trebuie să te fereşti de risipirea gândurilor şi de întipăririle ce se fac simţurilor, care nu se află în bună înţelegere cu această stare, să te fereşti ca inima să se ferească de ceva din cele văzute şi ca nici o grijă să nu înghită întreaga luare aminte. Iar luarea aminte de Dumnezeu să-ţi fie neîntreruptă şi strunirea trupului neslăbită, asemenea unui arc, asemenea unui ostaş pe linia de luptă. Iar principalul: roagă pe Domnul Dumnezeu ca să prelungească milostivirea aceasta.

                      Cât priveşte o întrebare ca aceasta: oare semnul este acesta? E nevoie odată pentru totdeauna să-ţi pui drept regulă ca de-a pururea să alungi astfel de întrebări, fără milă, de îndată ce vor lua naştere. Asemenea întrebări sunt născute din lucrarea vrăjmaşului. Dacă te vei opri la o asemenea întrebare, atunci vrăjmaşul îţi va da dreptate şi hotărârea: fără îndoială, că aceasta este. Că doar tu eşti un băiat bun! Pe urmă, acest băiat bun se va înălţa pe picioroange, va începe să-şi închipuie mult despre sine, iar pe alţii să-i dispreţuiască. şi darul va pleca. Iară, vrăjmaşul pe unul ca acesta îl va păstra mereu  în gândul că darul este cu el. şi aceasta este ceea ce se spune prin cuvintele: ţi se pare că ai, atunci când nu ai nimic. Sfinţii Părinli au scris: „Să nu te măsori”. Iar ca să ieşi şi să dezlegi acea întrebare, înseamnă să te apuci să te măsori, în ce măsură ai crescut. Aşa încât binevoieşte frate, şi fereşte-te de aceasta ca de foc.

Doamne trimite harul care pe toate le poate

Dumnezeul meu, la ce nenorocire am ajuns!? Când toate centrele mari creștine își așează în frunte oameni care să le cânte în instrumente după dorințele lor firești și nesfințite thelologie falsă și povești politice și istorice.

De la centrele istorice ale acestei lumi, (Roma primă, Roma nouă a lui Constantin, Alexandria luminată judecătoarea întregii lumi) să auzim numai urâciune, mândrie și teologie mincinoasă?

Iartă-mă, Doamne, Dumnezeul nostru, căci știi cât de mult am iubit Sanctitatea Sfântului Tron și locul de cinste al Orașului Împăratului nostru creștin (începând cu Constantin cel Mare). Dar tot auzind ce vorbește patriarhul, văzând ce mândrie a făcut față de frații în slujire, arhierei ca și el, în pregătirile din Elveția și întâlnirea din Creata, nu am cum să iubesc theologia și ecclesiologia mincionoasă.

Aceleași tendințe strâmbe și bolnavicioase… pe care le îndreptățim și le acoperim spunând că pe vremea turcilor nu Patriarhia din Constantinopol făcea aceste lucruri urâte ci sultanatul turc. Dar acum în prezent, ce Sultan ne mână la așa ceva, decât firea noastră insuficient sfințită de har care s-a transformat în Sultan?

Iartă-ne Doamne și iarăși trimiți mai mult har și ne luminează că pururi pierdem calea smereniei și pe drumuri abrupte și surupăcioase călătorim…
Ai milă de arhiereii noștri și le trimite har, prin care să-i sfințești, prin care vor depăși neputințele lor omenești, nu pentru ei ci pentru mărimea și slava Ta că să se sfințească numele Tău.

Unele popoare sunt în pericol să ajungă la necinste prin arhiereii lor nevrednici

Mi se pare că unele popoare au tendința să-și însușească toată slava și măreția Bisericii excluziv pentru ele. Aceasta fiind o dominație a firii adamice asupra lucrării harului, care de fapt ar trebui să o sfințească firea.

Și care va fi rezultatul acestei tendințe dificile a omului firesc și trupesc? Inevitabil, dacă arhierei se vor lăsa târâți de aceste dorințe sălbatice și nu vor lucra la sfințirea firii popoarelor din care și ei înșiși fac parte, împreună cu popoarele lor, în loc de cinstea și slava dorită care aparține doar Bisericii, vor moștenii necinstea și rușinea. Primul care va moșteni aceasta necinste va fi ”primul fără egali” – Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu și după el toți care se înalță pe aripile mincinoase ale mândriei dorind pentru ei ceea e aparține lui Hristos.

Românii și sârbii din Arad l-au serbat împreună pe Sfântul Sava Nemania Luminatorul, cel întocmai cu Apostolii

Biserica ca și comunitate de oameni are activități complexe și diferite. Membri ei se influențează pozitiv unii pe alții. Pentru a arăta acest fapt Sfânții Apostoli au folosit termenii de ,,mădulare ale aceluiași trup” care se ajută unele pe altele, fiind un singur corp.

Preafericitul Părinte Daniel al Bucureștilor despre opinia publică și judecata lui Hristos

Opinia publică a jucat un rol important în trecut, nu numai în societatea de astăzi, dar Dumnezeu nu evaluează oamenii în funcție de opinia publică generală, ci în funcție de starea lor interioară, Patriarh Daniel a explicat în timpul predicii sale duminică trecută.

„Iisus nu judecă oamenii în grabă, potrivit opiniei publice”, a subliniat Patriarhul.

Biserica Creștină Ortodoxă din România și independența ei politic-bisericească în decursul istoriei

În acest Act Sinodal se trec în revistă legăturile dintre Biserica creștină de pe pământul românesc și Patriarhia Ecumenică, se vorbește despre întemeierea mitropoliilor în Țările Române și se evidențiază modul cum românii au apărat întotdeauna autonomia lor bisericească față de încercările arbitrare ale Constantinopolului de a le încălca: „Patriarhia constantinopolitană nu are nicio supremație asupra Bisericii Române, românii n-au primit botezul și învățătura creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Creștinătatea românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolului”[11], oraş inaugurat în anul 330 de către împăratul Constantin cel Mare.

Biserica a promovat unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român – Patriarhul Daniel

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în deschiderea sesiunii solemne de comunicări științifice organizată de Academia Română și Patriarhia Română, cu ocazia aniversării a 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, Palatul Patriarhiei, joi, 23 ianuarie 2020.


Biserica a promovat unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român

La data de 24 ianuarie 1859, pe Dealul Mitropoliei, Adunarea Electivă a Munteniei, sub președinția Mitropolitului Nifon Rusailă (1850-1875), a votat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Ţării Româneşti, după ce, la data de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Moldova, sub președinția Mitropolitului Sofronie Miclescu (1851-1861), a ales același domnitor, realizându-se de facto Unirea Principatelor Române.

Momentul a însemnat încununarea unui întreg proces de deșteptare națională și de cristalizare a ideii de națiune, proces în care Biserica și-a adus o contribuție esențială. Unirea Principatelor Române a fost susținută de numeroși reprezentanți ai Bisericii: prin ierarhii ei și prin cei mai luminați preoți și monahi, prin egumeni, profesori de seminar, protopopi, teologi etc.

Biserica a contribuit, deopotrivă în Moldova și în Țara Românească, la acest important moment al istoriei noastre. Printre cei mai de seamă susținători ai Unirii s-au numărat, alături de Mitropolitul Nifon Rusailă și Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, membru în Divanul Ad-Hoc, arhimandritul Neofit Scriban, care a scris două dintre cele mai importante texte unioniste: Foloasele Unirii Principatelor şi Unirea și neunirea Principatelor.

La 24 ianuarie 1859, Mitropolitul Nifon Rusailă a fost cel care a anunțat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și l-a proclamat Domnitor al Țării Românești. Mulțimea adunată pe Dealul Mitropoliei, precum și în împrejurimi, a fost cuprinsă de o bucurie de nedescris. Bucuria a fost vestită tuturor locuitorilor capitalei de dangătul clopotelor Mitropoliei și al celorlalte biserici, „tot Bucureștiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa[1], nota un cronicar al vremii.

După unirea celor două Principate, acestea au continuat să aibă fiecare câte o Adunare legislativă. Mitropolitului Nifon Rusailă îi revine meritul de a fi propus, în ședința Adunării legislative a Țării Românești din 14-15 aprilie 1861, unirea celor două Adunări într-una singură.

Astfel, la data de 4 decembrie 1861 au fost desăvârșite toate eforturile realizării depline a unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească, rezultând un singur domnitor, o singură capitală (București), un singur guvern (sub conducerea lui Barbu Catargiu) și o singură Adunare Legislativă sau Parlament. Președinția noului Parlament va fi împărțită de acum înainte între Mitropolitul Nifon Rusailă și Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, până când cel dintâi va fi numit Președintele Senatului[2].

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut multe reforme, unele privind în mod direct Biserica. Unele măsuri luate de el au creat neînțelegeri și nemulțumiri. Având un accentuat spirit reformator, Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, după propria-i afirmație, el „n-a voit să facă rău Bisericii strămoșești, decât numai bine”[3].

Unirea Principatelor Române a atras după sine și organizarea unitară a structurilor bisericești din toate provinciile românești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Alexandru Ioan Cuza prin Legea din 1864[4].

În același timp, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, alături de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii din Principatele Române, a făcut mai multe demersuri către Patriarhia Ecumenică pentru obținerea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române[5].

La 3 decembrie 1864, a fost promulgat Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române, care prevedea, în primul articol, că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străinăîntru tot ce privește organizarea și disciplina[6]. Era cel dintâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată în istoria Țărilor Române un text de lege prevedea în mod oficial independența Bisericii Ortodoxe Române.

În data de 11 februarie 1866, după cum se știe, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să-și părăsească tronul. Dar lupta pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a continuat și s-a exprimat limpede în articolul 21 al Constituției statului român, promulgată la 30 iunie 1866 de Domnitorul Carol I (1866-1914), prin care s-a precizat că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-șînsă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor și ea are „o autoritate sinodală centrală pentru reglementarea chestiunilor canonice și disciplinare[7].

În data de 14 decembrie 1872, a fost promulgată Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române, prin care se prevedea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi se hotăra constituirea Sfântului Sinod, menit „să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica Răsăritului, precum și unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale[8].

Totodată, legea conferea Mitropolitului Ţării Româneşti titlul onorific de Mitropolit Primat al României, fiind și președintele de drept și de fapt al Sfântului Sinod. Această lege a fost urmată apoi de un șir de regulamente menite să asigure poziția de independență a Bisericii noastre.

După încetarea din viață a Mitropolitului Primat Nifon Rusailă, marele Colegiu electoral (Cameră, Senat și Sfântul Sinod), în 31 mai 1875, l-a ales în demnitatea de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Primat al României pe Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, fiind înscăunat la 15 iunie, același an[9].

După proclamarea Independenței de stat a României, la data de 9 mai 1877, act consfințit apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor români în războiul din 1877-1878 împotriva Imperiului Otoman, autoritatea și prestigiul României independente au crescut în ansamblul statelor europene. În anul 1881, România devine Regat, iar Domnitorul Carol I devine rege. Odată cu prestigiul Regatului României a sporit și prestigiul Bisericii Ortodoxe Române, încât era necesară și recunoașterea formală a autocefaliei sale, mult timp refuzată de Patriarhia Ecumenică.

La data de 23 noiembrie 1882, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României şi-a asumat un „Act Sinodal”, învestit cu semnăturile tuturor ierarhilor țării și cu sigiliul Sinodului, prin care se susține, cu argumente istorice și teologice, necesitatea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române[10].

În acest Act Sinodal se trec în revistă legăturile dintre Biserica creștină de pe pământul românesc și Patriarhia Ecumenică, se vorbește despre întemeierea mitropoliilor în Țările Române și se evidențiază modul cum românii au apărat întotdeauna autonomia lor bisericească față de încercările arbitrare ale Constantinopolului de a le încălca: „Patriarhia constantinopolitană nu are nicio supremație asupra Bisericii Române, românii n-au primit botezul și învățătura creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Creștinătatea românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolului”[11], oraş inaugurat în anul 330 de către împăratul Constantin cel Mare.

Însă, abia după 26 de ani de la Unirea Principatelor Române, la 25 aprilie 1885, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea (1884-1886), care era mai deschis negocierilor cu ierarhia bisericească și cu autoritățile statului român, a trimis la București Tomosul de Autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române[12].

În Tomos se arată că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române înseamnă şi recunoaşterea autorității ei canonice, egală cu autoritatea canonică a celorlalte Biserici surori. De aceea, Sinodul Biserici Ortodoxe Române autocefale este numit „Sinod frate în Hristos”.

Autoritatea supremă responsabilă de administrarea sau conducerea unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de un arhiepiscop, mitropolit sau patriarh. Sfântul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autorităţi eclesiale, dar, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie să exercite această libertate totală de conducere bisericească având conştiinţa responsabilităţii directe în faţa lui Hristos, Capul Bisericii şi Arhiereul Veşnic, după cum se spune în Tomos:

„aşadar după cum am deliberat în Sfântul Sinod, cel de pe lângă noi, al iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm ca Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se numească şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având ca preşedinte pe Înaltpreasfinţitul şi Preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României, cel după vreme, nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul, Care este singura temelie şi piatra cea din capul unghiului, şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”.

Prin urmare, putem spune că neatârnarea (adică independenţa) sau autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice autoritate bisericeasca din afară a existat din cele mai vechi timpuri, aşa cum au avut autocefalie de facto şi alte Biserici Ortodoxe în anumite epoci istorice, însă această autocefalie nu era recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică.

În secolul al XIX-lea, autocefalia a fost mai întâi proclamată oficial printr-un decret al autorității de stat la 3 decembrie 1864, apoi de autoritatea bisericească din anul 1872, când s-a constituit Sfântul Sinod canonic al Bisericii Ortodoxe Române. Deci, Patriarhia Ecumenică a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, iar  actul de recunoaştere a autocefaliei din 25 aprilie 1885 a fost un act formal, o recunoaştere a unei stări de fapt existente deja de multă vreme. În Transilvania, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost exprimată prin Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna, din anul 1868.

Aşadar, Biserica românilor ortodocşi din Principatele Române s-a bucurat, încă de la începutul organizării politice a statelor româneşti, de o libertate administrativă egală cu autocefalia. Pe baza condiţiilor naturale geografice, etnice şi istorico-politice în care şi-au desfăşurat activitatea, Mitropoliile din Principatele Române erau de fapt Biserici autocefale, constituite pe baze naţionale, păstrând însă legături dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia Ecumenică şi cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Anul acesta, 2020, se împlinesc 135 de ani de când Patriarhia Ecumenică din Constantinopol (azi Istanbul) – păstorită pe atunci de Patriarhul Ioachim al IV-lea – a recunoscut, după lungi şi dificile discuții, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Şi tot în acest an, în luna februarie, se împlinesc 95 de ani de când această Biserica Ortodoxă Română Autocefală a fost ridicată la rangul de Patriarhie în anul 1925.

În concluzie, recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost posibilă numai după Unirea Principatelor Române (în 1859), Independenţa României (în 1877) şi proclamarea României ca Regat (în 1881), iar ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie (în 1925) a fost posibilă numai după Marea Unire a tuturor românilor din anul 1918.

Prin toate aceste demersuri ale Statului Român şi ale Bisericii noastre au fost afirmate libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Note:

[1] Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe față de actul unirii Principatelor Române” în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Ed. „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 12 (articol publicat inițial în Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94).

[2] Pr. Constantin Zăvoianu, „Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și Unirea principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Ed. „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 101.

[3] Pr. Ion Vicovan, „Alexandru Ioan Cuza și reformele bisericești”, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 164.

[4] Constantin DRĂGUŞIN, „Legile bisericești ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, în Studii Teologice, 9 (1957), nr. 1-2, pp. 86-103.

[5] Întreaga corespondență a domnitorului Alexandru Ioan Cuza cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în limbile greacă și română, se regăsește și în: Joanes Dominicus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et Amplisima Colectio, vol. 40, Akademische Druck – U. Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1961, pp. 682-684, 686-688, 690-702.

[6] Monitorul Oficial, nr. 273 din 6/19 decembrie 1864, pp. 1297-1298; Ioan M. Bujoreanu, Colecțiune de legiuirile României, vechi și noi, vol. I, partea a 2-a, București, 1873, pp. 1789-1791, în Autocefalia-libertate și demnitate, vol. I, Ed. Basilica, București, 2010, p. 547.

[7] Ioan M. Bujoreanu, Colecțiune de legiuirile României, vechi și noi, vol. I, partea a 2-a, București, 1873, p. 14.

[8] „Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române 1872”, în: Biserica Ortodoxă Română, I (1874), nr. 1, p. 82-83.

[9] Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dos. 115/1875, f. 3-14; Biserica Ortodoxă Română, II (1875), nr. 9 , pp. 612-623.

[10] Biserica Ortodoxă Română, VII (1883), nr. 7 (iulie), p. 568.

[11] Biserica Ortodoxă Română, VI (1882), nr. 12 (decembrie), pp. 738-757.

[12] Arhiva Sfântului Sinod, dos. 78/1885, f. 21-22; Biserica Ortodoxă Română, IX (1885), nr. 5 (mai), pp. 341-344; Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1885, pp. 13-14.

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Către același

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 7-a 

Nimic altceva nu poate să ajute atât de mult şi să stingă mânia şi toate celelalte patimi cât poate iubirea către Dumnezeu şi către toţi semenii. Cu iubirea biruieşti mult mai uşor decât cu celelalte lupte. Dar chiar şi atunci când lupţi, nu simţi durerea dacă mintea ta este stăpânită de iubire. Iubirea nu cade niciodată dacă îndreptezi mereu cârma sufletului spre aceasta. Orice ţi s-ar întâmpla, tu să strigi aşa : „Pentru dragostea Ta, Iisuse al meu, dulce dragoste, duc toate ocările, batjocoririle, nedreptăţile, ostenelile şi toate necazurile care mi se întâmplă”. Acestea gândind, dintr-o dată sarcina greutăţilor se va uşura şi amărăciunea provocată de demon va înceta. Crede în ceea ce am să-ţi spun. Odată, din cauza repetatelor şi înfricoşătoarelor mele ispite, am fost stăpânit de mare întristare şi deznădejde şi socoteam că sunt nedreptăţit de către Dumnezeu. Că m-a lăsat pradă atâtor ispite, fără să mă uşureze vreun pic, să iau măcar o răsuflare. Şi aflându-mă în această amărăciune, am auzit o voce înlăuntrul meu, tare dulce, foarte clară şi trădând multă compasiune : „Nu vrei să suferi totul pentru dragostea Mea ?” Şi o dată cu vocea a început să curgă şuvoi de lacrimi neîncetat şi mă căinam pentru deznădejdea care mă stăpânise. N-am să uit niciodată vocea aceea, atât de dulce, care a făcut să dispară deodată ispită şi toată deznădejdea. ” Nu vrei să suferi toate pentru dragostea Mea ? „Cu adevărat, dulce dragoste ! Pentru dragostea Ta ne-am răstignit şi pentru ea toate le purtăm.

Îmi povestea un frate ca odată avea întristare pentru un alt frate pe care îl sfătuia mereu dar care nu-l, ascultă, şi se întristă tare pentru aceasta. Şi rugându-se, a căzut în extaz. Şi a văzut pe Domnul ţintuit pe Cruce în mijlocul unei lumini. Şi întorcându-şi capul către el, Hristos i-a zis : „Vezi cât am suferit Eu din dragoste pentru tine ? Tu cât ai suferit ?” Numai ce a auzit cuvântul acesta, şi toată întristarea a dispărut şi s-a umplut de bucurie şi pace şi, vărsând izvoare de lacrimi, s-a minunat şi se minunează de atâta înţelegere din partea Domnului, Care îngăduie necazurile dar mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura.

Aşadar, să nu deznădăjduieşti pentru aceasta. Să nu te întristezi în necazurile tale şi în ispite, ci cu dragostea lui Iisus să-ţi uşurezi supărarea şi deznădejdea. Să-ţi dai curaj spunând : „Suflete al meu, să nu deznădăjduieşti, pentru că un necaz cât de mic te curăţeşte de o boală îndelungată şi va pleca după puţin timp”. Ispitele ? Cât de mică este răbdarea, atât de mari ni se par ispitele. Şi cu cât se obişnuieşte omul să le rabde, cu atât se micşorează şi trec fără prea multă osteneală. Iar cel ce le biruieşte devine tare ca o stâncă. Răbdare, deci. Şi ceea ce acum ţi se pare greu de înfăptuit, după trecerea a mulţi ani îţi va fi ţie că ceva ce este al tău, fără să înţelegi când s-a întâmplat acest lucru. De aceea te sfătuiesc să lucrezi acum, la tinereţe, fără să întrebi „de ce ?” şi fără să-ţi pierzi răbdarea, şi când vei ajunge la bătrâneţe vei culege florile nepătimirii. Te vei întreba nedumerit atunci : când au crescut aceste minunate flori pe care tu nu le-ai cultivat ? Sau : cum ai ajuns aşa bogat, tu, care nu ai fost vrednic de nimic ? Cum a fost posibil ca toate nemulţumirile tale, neascultările şi deznădăjduirile tale au rodit aşa nişte roade şi flori de bună mireasmă ! Sileşte-te ! Chiar dacă de miii de ori cade, dreptul tot nu-şi pierde curajul sau, ci se ridică, îşi adună puterile, iar Domnul îi trece în dreptul său biruinţa după biruinţa. Pe care biruinţe nu i le arata pentru ca să nu se mândrească, iar căderile le aduce în faţa ochilor lui neîncetat că să le vadă, să sufere şi să se smerească. Iar după ce legiunile vrăjmaşilor vor trece şi vor fi biruinţe peste tot, atunci începe să-ţi arate puţin câte puţin ca biruieşti, că eşti încununat, ca mâinile tale pipăie lucruri pe care mai înainte le căutai dar nu ţi se dădeau. Astfel se îmbunătăţeşte, se încearcă şi se desăvârşeşte mintea, cugetul şi locaşul sufletului nostru, atât cât încape. De aceea îţi zic : îndrăzneşte şi ia putere în Domnul şi nu micşora cu nimic voinţa ta, ci căuta, strigă neîncetat, şi dacă primeşti şi dacă nu primeşti.

CATRE ACELASI : ASCULTA UN LUCRU CARE MI S-A INTAMPLAT MIE

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 7-a 


Am primit chiar acum scrisoarea ta si am citit cele ce imi scrii. Ma bucur de sanatatea ta si ma intristez de necazurile tale. Ceea ce imi scrii ti se intampla, fiul meu, pentru ca nu ai rabdare. Tu, fiul meu, cauti pe Hristos, vrei sa intri in cetatea cereasca. Se roaga pentru aceasta duhovnicul tau, se roaga parintii toti, ma rog si eu sarmanul aici, intre stanci. Domnul ne aude pe toti, dar pentru infrangerea semetiei sufletului tau, pentru ca sa se smereasca acesta, pentru a lupta impotriva maniei, furiei, fierbintelii patimilor, egoismului, ti-a trimis un ghimpe – aceasta mica ispita – sa te inghionteasca, sa induri, sa te deranjeze continuu, sa inveti indelunga rabdare. Si incet-incet sa imblanzesti mania, furia si tulburarea, inabusindu-le inlauntrul tau si neingaduind sa iasa afara vreun cuvant greu. Atunci, puterea satanei, care este inabusita o data, de doua ori, de multe ori, pleaca si lasa omul ca pe un miel bland si linistit. Asculta un lucru care mi s-a intamplat mie. Cand eram in lume, cu multi ma certam. Aveam inima de leu. Dar iubirea lui Hristos m-a inmuiat. Daca ar fi sa povestesc cate am patimit in fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui sa scriu o carte intreaga. Vrand sa ma slobozeasca din legaturile patimii, Dumnezeu a a dus asupra mea toate relele : ocari, batjocura, ispitiri, osandiri pe nedrept. Si nu asa, numai de incercare, ci in stare sa ma ucida. Dar indurand si inabusind inlauntrul meu pe satana cu nemarginita rabdare, am primit eliberarea de rau. Intr-o iarna grea, m-a pandit ispititorul si a ridicat asupra mea toate napastuirile, asa cum stie el sa ispiteasca si cum Domnul il lasa sa incerce. Si daca a incercat de doua-trei ori si atacurile lui au ramas fara rezultat, iata ca un vant puternic a patruns deodata pe usa, care a cutremurat acoperisul casei cu toti cei de fata, ridicand acoperisul acela de piatra in aer ca si cand ar fi fost un avion si facandu-l sa se sfarame de stanca in fata noastra in zapada. Am ramas sub cerul liber, in zapada. Daca vei auzi si felurile ispitelor, nu poti sa te tii fara sa te vatami, judecand pe cei vinovati. Cu toate acestea insa, indurand toate incercarile tale, vei primi ca rasplata atata har pe masura ispitelor, care sunt fara de masura. Sa nu crezi ca daca fugi de o ispita nu va veni alta. Va veni oricum. Si daca te arati fara de curaj in fata uneia, asa vei fi in fata tuturor ispitelor. Pentru ca ispita este inlauntrul nostru. Nu o vezi, fiul meu ? Ia, fii atent ! Ea urca din mijlocul pantecelui spre inima. O aprinde pe aceasta, infierbanta sangele si urca spre gat, ajunge la cap, intuneca mintea. Sta ca un nod in gatul nostru si impiedica chiar si rasuflarea, facand pe om sa se inabuse. Poate sa fie celalalt care atata cel mai rau om, sau poate ispita il pune si pe acela sa te tulbure si sa te intunece pe tine. Domnul il lasa insa pentru ca pentru ca tu sa devii, de fiecare data, mai incercat si sa ajungi la nepatimire. Deoarece, atunci cand tu esti pregatit si il astepti, nu te tulburi, nu te pierzi, nu-ti iesi din fire. Imi scrii ca, daca ai fi cunoscut ca aveai sa primesti har, ai fi suferit o mie de astfel de ispite. De unde stii tu ca, daca ai fi rabdat, n-ai fi primit har ? Eu iti spun tie si tuturor fratilor ca nu cunosc alt drum mai scurt ca acela de a suporta ispitele care-ti vin, oricare ar fi felul in care acestea vin. Starea duhovniceasca a omului si harul pe care il are din rabdare se vad. Cum de va rabda pe toti duhovnicul ? Pentru ca are rabdare. Aceasta dovedeste ca are har. Are virtute. Virtutea nu are clopotel, ca sa o cunosti dupa sunatul clopotelului. Clopotelul virtutii, daca crezi, este ingaduinta, indelunga rabdare, suferinta. Acestea sunt podoabele monahului si lae oricarui crestin. Daca are in vedere rasplata de sus si harul pe care il va lua de la Domnul, cel ce se lupta toate le va indura. Iata, fratelui celui puternic duhovnicul i-a dat o sarcina grea si o duce, indurand pe cel ispitit. Tie, sleb fiind, ti-a dat cea mai mica sarcina. Arata rabdare ca sa devii si tu puternic, sa poti indura si tu alaturi pe cel demonizat. Sa-l poti suporta, sa-l slujesti, sa-l rabzi. Mare virtute este aceasta ! Stii ce inseamna sa porti in spate si sa induri un nebun ? La noi a venit un nebun si mi-a fost mila sa-l alung. De peste tot il izgoneau. L-am primit sa se odihneasca un pic, sa se incalzeasca inima lui de om. Si ce crezi, dupa aceea ? L-am pus la post greu, aducandu-mi aminte de ce spune Domnul : ” Neamul acesta cu nimic nu iese, fara numai cu rugaciune si post „. Intr-o buna zi, noi eram toti afara si acesta a inchis toate usile si ferestrele chiliei si ne-a lasat afara. Neam rugat indelung de el sa ne deschida, dar in zadar. Ce era de facut ? Am adus un mester care a scos niste scanduri si am deschis. A iesit afara. ” Mai, omule, – ii zic – de ce ai incuiat si ne-ai lasat afara ? – Pentru ca – zice – aveam inauntru ceapa si cartofi si voiam sa postesc singur, sa mananc numai ceapa si cartofi ! ” Dupa putin timp s-a facut bine, dar a plecat si iarasi a intrat demonul in el. De trei ori a venit, si numai ce se facea bine, pleca si iarasi innebunea si-l stapaneau diavolii. Acum este la spital. Tu ai grija sa nu dispretuiesti pe vreunul dintre cei mici, neinsemnati si slabi, dintre cei de nimic ai lumii. Pentru ca acest dispret si jignirea aceasta nu se opreste la acesti nefericiti, ci urca prin acestia la Facatorul si Ziditorul lor, al carui chip sunt toti. Si te vei mira foarte in ziua aceea, vazand ca se odihneste Duhul Sfant al lui Dumnezeu mai mult in inima acelora, decat intr-a ta. Eu am slabit foarte mult. sunt ca un slabanog. Nu mai pot face nici zece pasi. Va rog mult sa va rugati pentru mine, pentru ca am multe suflete care cauta la mine sprijin si ajutor. Si credeti-ma, parintilor si fratilor, ca pentru fiecare suflet care este ajutat duc si eu razboiul pe care acesta il are. De aceea si duhovnicul vostru este mereu bolnav. Pentru ca slabeste mult din cauza oboselii mintii si a ispitelor pe care le sufera pentru voi toti. De aceea sa nu spui, fiul meu, lucrul acela pe care il spune demonul, ca parintele duhovnic nu ia in seama cuvantul tau sau osteneala ta si nevoile tale. Cum este posibil sa nu ia in seama toate acestea acela care sufera pentru voi toti ? Ai grija ! Alunga gandul acesta si ai rabdare. Dumnezeu va vedea vointa ta cea buna si va usura osteneala ta. Primeste ispita si nu invinui pe unul si pe celalalt. Cand nu induri o incercare sau alta si invinuiesti pe ceilalti, pentru ca Domnul este Cel care ni le da, El Insusi va fi Cel Care ne va pedepsi si ne va certa. Si afla ca nimeni dintre oameni nu poate sa pedepseasca asa cum pedepseste Dumnezeu Cel Atotputernic. De aceea, fiul meu, ” luati aminte, nu cumva sa Se manie Stapanul tuturor”. Iubiti voia Acestuia si purtati cele ce vin asupra voastra ca fiind ale voastre, ca nu cumva sa se intample sa ne dea saraciei sufletesti si grairii de rau. Si cand iarasi vei gresi si vei cadea, iarasi caieste-te. Nu deznadajdui. Da-ti curaj si nadejde tie insuti. Spune : ” Iarta-ma, Doamne Hristoase, caci ma caiesc „. Sa nu spui : ” Nu-mi ramane decat mania lui Dumnezeu „. Oameni suntem ! Nu fi scarbit de fratii tai. Poarta greselile lor, ca si ei sa le poarte pe ale tale. Iubeste-i ca sa te iubeasca si ei pe tine si rabda-i ca sa te rabde si ei pe tine. Fii bun si toti vor fi buni cu tine. Supune-ti patimile si vei vedea pe multi avand evlavie nu numai la cuvintele tale, dar si la semnul pe care-l faci cu privirea. Despre ascultarile de care imi scrii, daca sunt multe si nu poti sa le implinesti si-ti aduc tulburare, rog si eu pe duhovnicul tau sa te usureze, sa nu le faci murmurand. cat despre celelalte cate imi scrii, un lucru arati, ca ai multa slava desarta. Pentru aceasta fa-te ca un mort, sa te calce toti in picioare. Fa-te pamant. Loveste-te, uraste-te ca pe un neindurator dusman. Uraste-te cu ura desavarsita. Pentru ca daca nu o vei rapune, te va rapune ea. Indrazneste, nu-ti fie mila de tine. Cu harul lui Dumnezeu, eu te tin. Dar iti aduc aminte si cuvintele Parintilor, care spun : ” Daca nu versi sange, nu primesti Duh „. Nu te socoti om, atunci cand nu primesti har dumnezeiesc. fara har, in zadar ne-am nascut oameni pe aceasta lume. Atat cat am reusit curatirea sufletului si luminarea, pe care am primit-o fiecare dintre noi aici, tot atat vom vedea pe Hristos de aproape, de clar, ne vom bucura de mireasma Acestuia si a celorlalti si vom tresalta de bucurie si mai mult. Ia aminte, nu te socoti om atunci cand nu primesti har.

BORu a respins acuzațiile în încercarea de a prelua conducerea în Ortodoxie

Uniunea jurnaliștilor creștini ortodocși

Șeful Departamentului sinodal pentru relații bisericești externe Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk. Imagine: doctorantura.ru

BORu niciodată nu a contestat primatul onoarei Fanarului, însă primul Întăistătător în diptic este înțeles ca „primul între egali”, a explicat mitropolitul Ilarion.

La 21 ianuarie 2020 șeful Departamentului sinodal pentru relații bisericești externe Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk a comentat acuzaţiile că Patriarhia Moscovei ar fi negat primatul Bisericii Constantinopolului și că ar fi încercat să-i ia locul în lumea Ortodoxă, transmite „Interfax”.

„Din mediul bisericesc vorbitor de limbă greacă în ultimul timp într-adevăr de mai multe ori au răsunat acuzații că Biserica Rusă ar nega primatul Patriarhiei Constantinopolului în lumea Ortodoxă și că ar tinde să-i preia locul. Cu toate acestea, nu am auzit niciodată nici un argument convingător care să dovedească validitatea acestor acuzații”, a menționat ierarhul.

Potrivit Mitropolitului Ilarion, modul în care Biserica Rusă înțelege întâietatea în Biserica Ecumenică și pentru cine o recunoaște poate fi găsit în documentul adoptat de Sinod în decembrie 2013, cu denumirea „Poziția Patriarhiei Moscovei cu privire la primatul Bisericii Ecumenice”.

„În document este clar menționat că după Marea Schismă din 1054, întâietatea onoarei în Biserica Ortodoxă aparține Patriarhiei Constantinopolului”, a accentuat arhiereul. „De fapt, Biserica Rusă este una dintre puținele Biserici locale și poate singura care recunoaște primatul Constantinopolului nu numai prin cuvinte, ci și într-un document special cu statut sinodal”.

Amintind că primatul Constantinopolului nu a fost niciodată contestată de Biserica Rusă, mitropolitul a remarcat în același timp că problema acum constă în faptul cum trebuie să fie înțeleasă această întâietate.

„Tradiția canonică și eclesiologia ortodoxă acordă primatul onoarei Bisericii Romane, iar după 1054 – Bisericii Constantinopolului. Primul Întâistătător în diptic este înțeles ca „primul între egali”. Dar în ultima sută de ani în Patriarhia Constantinopolului s-a dezvoltat doctrina despre primat, care de fapt copiază modelul romano-catolic al structurii bisericeşti”, a menționat mitropolitul Ilarion.

În opinia sa, această învățătură este prezentată cel mai viu în celebrul articol al arhiepiscopului Americii al Patriarhiei Constantinopolului Elpidofor (Lambriniadis), întitulat „Primul fără egali”, publicat pe site-ul oficial al Patriarhiei Constantinopolului. În acest articol se declară direct că Patriarhul Constantinopolului deţine o autoritate exclusivă, pe care ceilalți primaţi nu o au și fundamental nu o pot avea.

„Bineînțeles, Biserica Rusă respinge o astfel de înțelegere a „primatului” Scaunului  Ecumenic, care nu corespunde nici Tradiției Bisericii, nici eclesiologiei ortodoxe. Dar, din păcate, tocmai această înțelegere a primatului a predominat la Fanar și a dus la intervenţia în Ucraina. Consecința a fost încetarea comunicării noastre cu Biserica Constantinopololui”, a rezumat reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Vom aminti că recent vicarul Mitropoliei Kievului, arhiepiscopul Teodosie de Boiarsk și-a exprimat speranţa că va veni timpul când erezia papismului estic se va scufunda în uitare.

Mitropolitul Ilarion (Alfeev): în ultima sută de ani în Patriarhia Constantinopolului s-a dezvoltat doctrina despre primat, care de fapt copiază modelul romano-catolic al structurii bisericeşti”

„Tradiția canonică și eclesiologia ortodoxă acordă primatul onoarei Bisericii Romane, iar după 1054 – Bisericii Constantinopolului. Primul Întâistătător în diptic este înțeles ca „primul între egali”. Dar în ultima sută de ani în Patriarhia Constantinopolului s-a dezvoltat doctrina despre primat, care de fapt copiază modelul romano-catolic al structurii bisericeşti”, a menționat mitropolitul Ilarion.

În opinia sa, această învățătură este prezentată cel mai viu în celebrul articol al arhiepiscopului Americii al Patriarhiei Constantinopolului Elpidofor (Lambriniadis), întitulat „Primul fără egali”, publicat pe site-ul oficial al Patriarhiei Constantinopolului. În acest articol se declară direct că Patriarhul Constantinopolului deţine o autoritate exclusivă, pe care ceilalți primaţi nu o au și fundamental nu o pot avea.

„Bineînțeles, Biserica Rusă respinge o astfel de înțelegere a „primatului” Scaunului  Ecumenic, care nu corespunde nici Tradiției Bisericii, nici eclesiologiei ortodoxe. Dar, din păcate, tocmai această înțelegere a primatului a predominat la Fanar și a dus la intervenţia în Ucraina. Consecința a fost încetarea comunicării noastre cu Biserica Constantinopololui”, a rezumat reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Sursa: UJO

Înalt Preasfințitul Porfirie, Mitropolit de Zagreb, regretă starea în care a ajuns unitatea Bisericii

Mitropolitul Porfirie (Perici). Imagine: Novosti.rs

Este necesar să soluţionăm problemele dureroase care au apărut în Biserică conform sfintelor canoane, consideră Mitropolitul Porfirie de Zagreb şi Ljubljana.

Biserica Ortodoxă Sârbă nu numai că nu recunoaște BOaU, dar nici nu-i recunoaşte pe schismaticii ucraineni ca membri ai Bisericii. Acest lucru a fost declarat de ierarhul sârb Mitropolitul de Zagreb şi Ljubljana Porfirie (Perici) într-un interviu publicat de Novosti.rs în data de 19 ianuarie.

„Poziția Bisericii Ortodoxe Sârbe este formulată în mod sinodal și exprimă net că schismaticii ucraineni fără de pocăiţinţă nu sunt recunoscuţi nici măcar ca membri ai Bisericii, fără să mai fie vorba de recunoașterea lor ca Biserică Ortodoxă autocefală normală”, a menţionat ierarhul, răspunzând la o întrebare despre perspectivele relațiilor dintre BOS și Patriarhia Ecumenică după acțiunile sale în Ucraina . „Regretăm cu adevărat distrugerea unității Sfintei Biserici Soborniceşti Ortodoxe „.

Arhiereul a subliniat că acum este necesar de restaurat „fosta iubire binecuvântată și unitatea Sfintelor Biserici Locale ale lui Dumnezeu”.

„Nu există nimic mai necesar și mai prețios decât iubirea, pacea și unitatea gândirii între noi, frați întru Hristos”, a adăugat Părintele Mitropolit. „Sunt sigur că se va găsi o modalitate de a rezolva această problemă dureroasă în spiritul sfintelor canoane”.

Amintim că mai devreme Sinodul Arhieresc al Bisericii Sârbe a refuzat oficial să recunoască BOaU – „structura recent creată condusă de cetățenii Denisenko și Dumenko”, confirmând din nou susținerea pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al întregii Ucraine. În primăvara anului 2019 Patriarhia Sârbă a adresat scrisori tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, în care a subliniat că apreciază  acțiunile Fanarului în Ucraina ca necanonice, și a amintit că păcatul schismei nu poate fi vindecat decât prin pocăință.00

Jurnaliștii din Rusia scriu despre atitudinea fostului Arhiepiscop al Athenei față de tendințele neo-papale ale Patriarhatului de Constantinopol

Primatul Bisericii Ortodoxe a Greciei Arhiepiscopul Atenei și al întregii Greciei Christodoulos (1998-2008) îl acuza pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului de manipulare și de încercarea uzurpării puterii în lumea ortodoxă, a amintit pe Facebook bloggerul Alexandr Voznesenski.

El a publicat un fragment din fotocopia scrisorii Primatului Bisericii Greciei despre acțiunile agresive ale liderului Fanarului în 2004.

„Referinţa la Regulile Sfinților Apostoli și la Deciziile Sinodale, care nu sunt relevante, și prezentarea unor fapte care nu au nici o legătură cu Regulile şi Deciziile citate, creează convingerea că Patriarhia ecumenică astfel urmărește să transforme statutul de primat al onoarei în primatul autorităţii, comportând consecinţe imprevizibile pentru întreaga lume ortodoxă”, se arată în document.

Sursa: Uniunea Jurnaliștilor Creștini Orthodocși

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Roadele rugăciunii

             Bun lucru este dacă rugăciunea lui Iisus sau oricare altă rugăciune scurtă se va lega de limba noastră. Aveţi doar grijă ca în tot timpul acesta să nu rămâneţi cu luare aminte în mirul frunţii, ci în inimă şi păstraţi-vă acolo nu numai câtă vreme staţi la rugăciune, ci încă şi în toată vremea oricare ar fi ea. Daţi-vă osteneala ca astfel să vă agonisiţi în inimă o anume rană a dragostei. Osteneala neîntreruptă agoniseşte curând. În aceasta nu e nimic deosebit. Nu e decât o lucrare firească (ceea ce numim rana dragostei sau cicatrice se va arăta ca o durere). Dar de aici va urma încă şi o mai bună adunare de gânduri. Principalul este însă că Domnul, văzând osteneala, ne dă ajutorul Său şi rugăciunea Sa plină de dar. Atunci inima va merge după rânduielile ei.

         
          Vă e frică să nu cădeţi într-o duhovnicească iubire de plăceri? Dar cum va nimeri ea aici? Că doar rugăciunea nu se face pentru plăcere, ci pentru că în acest chip este o datorie să slujim lui Dumnezeu; iar bucuria este sensul trebuincios al slujirii adevărate. De aceea, în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stai cu mintea în inimă, întru evlavie şi frică, tăind şi alungând orice năzărire şi sădind în inimă o durere adusă în fala lui Dumnezeu. Aceste simţăminte: frica lui Dumnezeu şi durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale advăratei rugăciuni lăuntrice şi dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge aşa cum trebuie sau nu. Când ele sunt în faţă rugăciunea este în bună rânduială. Când ele lipsesc, nu este în bună rânduială, şi trebuie să o punem în rânduială. Prin lipsa lor, dulceaţa şi căldura pot da naştere la părerea înaltă despre sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească, şi asta va fi o înşelare pierzătoare. Atunci dulceaţa şi căldura vor pleca; nu va rămâne decât simpla lor amintire, iar sufletul va crede mereu că le are. De aceasta să vă fie frică şi încălziţi mai mult frica lui Dumnezeu, smerenia şi dureroasa cădere la faţa lui Dumnezeu, umblând întotdeauna în faţa Domnului. Aceasta este lucrul cel mai de căpetenie.

Canonul Sfintei Împărtășanii | Povățuiri din Liturghier

Ierom. Nectarie | Canonul Sfintei Împărtășanii, Studiu Theologico – Liturghic

(Continuare: pregătire pentru Sf. Împărtășanie și piedicile la Împărtășire)

                     Această rânduială se cuvine să fie îndeplinită în toate zilele și de toți preoții, diaconii, clericii și monahii, cum și de toți cei care știu carte. Și de aceea, fiindcă Apostolul a poruncit să nu părăsim adunarea bisericească și, prin urmare, nici rugăciunile bisericești, nimănui nu i se cuvine a-și lăsa rânduitul Canon neîndeplinit, deoarece fiecare om este dator a tinde spre dragostea lui Dumnezeu după cum este scris: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta și din tot cugetul tău (…)”.
Se cuvine, așadar, să avem dragoste de rugăciuni și să le facem cu osârdie către Dumnezeu, Cel in trei Ipostasuri, către Preacurata Fecioară Maria, De-Dumnezeu-Născătoarea și către toți sfinții, pentru care vom dobândi bunătățile cele gătite în ceruri, cu toți sfinții care au bineplăcut lui Dumnezeu. Amin.

                     În concluzie, observăm că pentru a ajunge în comuniune cu Dumnezeu trebuie să urmărim comuniunea; să fim prezenți la Biserică, să ne mărturisim regulat, să avem o viață liturghică făcând și săvârșind toate în prezența Domnului, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos – Biserica slavei Sale.

„Lucrarea minții”

Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi din îndrumările oamenilor încercaţi,
care au pus rugăciunea în lucrare…

Roadele rugăciunii

Nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim la o simplă repetare a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la nici un rezultat afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. şi aceasta fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar din afară al acestei lucrări. Esenţa lucrării este să stai cu cugetul de sine treaz în faţa Domnului întru toată frica, credinţa şi dragostea Această stare sufletească este cu putinţă să se împlinească în noi şi fără cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice.

Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte şi stările sufleteşti.