Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Justin Noul Theolog | Biserica Ortodoxă și ecumenismul

Partea a II-a | Ecumenismul

                Relativismul în filosofia progresului umanist european nu avea cum să nu rezulte într-un relativism și în etică; iar relativismul este părintele anarhiei și nihilismului. Drept aceea, toată etica practică a omului umanist nu este altceva decît anarhie și nihilism; fiindcă anarhia și nihilismul sînt faza de neocolit, ultimă, apocaliptică, a progresului umanist european. Anarhismul și nihilismul ideologic, descompunerea ideologică, nu aveau cum să nu se vădească în anarhismul și nihilismul practic, adică în descompunerea practică a omenirii umaniste europene și a progresului ei. Nu sîntem, oare, martori oculari ai anarhismului și nihilismului ideologic și practic care pustiesc continentul Europei? Factorii progresului european sînt de așa fel, că, oricum ar fi însumați, rezultatul nu poate fi altul afară de anarhism și de nihilism. Dovada? Două războaie mondiale, de fapt europene.

                Omul european e prost, grozav de prost, atunci cînd, necrezînd în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres, în rostul vieții, și să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, cînd în spatele lui mă așteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, cînd în spatele lor mă pîndește și apoi mă înhață moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat; iar dacă se află, el nu e decît un blestemat de progres în moara morții. De aceea trebuie distrus cu desăvîrșire, încît să nu rămînă urmă.

                Acest chin al progresului umanist european l-a simțit și l-a înfățișat artistic în tragedia sa, „Rossum’s universal Robots”, cunoscutul scriitor ceh Karel Èapek. Între eroii Alquist și Elena are loc următorul dialog:

                               „Alquist: Are bunica vreo carte de rugăciuni? Elena: Are una foarte mare. Alquist: și în ea se găsesc, desigur, rugăciuni pentru toate împrejurările vieții: împotriva vremii rele, împotriva bolilor?

                               Elena: Da, împotriva necazurilor de tot felul, împotriva inundațiilor … Alquist: Împotriva progresului nu sînt? Elena: Cred că nu! Alquist: Ei, ce păcat!”

***

                În fața omului umanist și a progresului său, stă omul lui Hristos cu progresul său Dumnezeu-omenesc. Principiul de temelie al progresului Dumnezeu-omenesc: Omul e om adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeu-Omul; cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire, adică prin biruința asupra a tot ce este muritor și a tot ce este supus morții, prin biruința asupra morții. Biruind în sine păcatul și răul, omul lui Hristos biruie moartea și mortalitatea în conștiința sa și în simțirea sa și se unește cu Cel ce singur e fără de moarte: Dumnezeu-Omul Hristos. Unit cu Dumnezeu-Omul, el se face în lumea aceasta nemuritor: mintea lui gîndește cu gîndirea lui Hristos, gîndire nemuritoare și veșnică; iar inima lui simte deja în sine viața lui Hristos, viața nemuritoare și veșnică…

                În ce fel se ajunge la aceasta? Prin credința în Domnul Hristos cel înviat. Dacă omul crede din tot sufletul și cu adevărat în Dumnezeul-Om cel înviat, în sufletul lui se naște îndată simțirea nemuririi, a învierii, simțirea că moartea a fost biruită și, odată cu ea, păcatul și răul. Acest simțămînt al propriei nemuriri însuflețește și îndeamnă pe creștin la nevoințele evanghelice, și el plinește cu bucurie poruncile lui Hristos și străbate cu veselie calea vieții, de la neființă la ființa desăvîrșită, de la moarte la nemurire. Precum un punct care crește pînă ajunge mare cît toate infiniturile, așa se întîmplă și cu omul care crește prin Dumnezeu-Omul: el strălucește tot prin nemărginirea și nemărginirile Dumnezeiești și se simte nemuritor și nesfîrșit în toate punctele ființei sale. În felul acesta, tragicul principiu al progresului umanist: „Moartea este o necesitate”, este înlocuit cu principiul plin de bucurie al progresului Dumnezeiesc-omenesc: „Nemurirea este o necesitate.”

                Progresul Dumnezeu-omenesc are morala sa Dumnezeu-omenească: în el, toată viața omului este cîrmuită și dinamizată de Dumnezeu-Omul. Bun este ceea ce e al lui Hristos; în afară de aceasta nu există bine adevărat. Nemurirea este însușirea cea mai de seamă a binelui lui Hristos. De aceea, nemurirea este de trebuință moralei omului lui Hristos ca simțire și conștiință, ca faptă și deprindere. A-L simți cineva pe Domnul Hristos ca suflet al sufletului său, ca viață a vieții sale; aceasta este nemurirea omului, căci prin aceasta se adeverește nemărginirea și nesfîrșirea gîndirii, simțirii, vieții. Pentru creștinul adevărat, nemurirea înseamnă ceva firesc și întemeiat, iar odată cu ea și în ea sînt firești și întemeiate nemărginirea și nesfîrșirea. Aceasta duce spre desăvîrșirea morală, spre nesfîrșitul progres moral către Dumnezeu, Care e suma tuturor nesfîrșirilor, tuturor nemărginirilor și tuturor desăvîrșirilor. Prin urmare, e pe deplin firească, întemeiată și îndreptățită porunca hotărîtă a progresului Dumnezeu-omenesc: Fiți dar desăvîrșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvîrșit este (Matei 5:48).

                Omul lui Hristos se mișcă pe calea desăvîrșirii Dumnezeiești, biruind, cu ajutorul faptelor bune evanghelice, răul și păcatul din el și din lumea care îl înconjură. El înaintează întotdeauna de la un bine la altul, de la ceva mai mic spre ceva mai mare și de la ceva mai mare la ceva foarte mare. Mai mult: el nu se oprește niciodată, nu întîrzie, fiindcă orice oprire înseamnă paralizie duhovnicească, amorțire, moarte. Prin orice gînd curat, prin orice simțămînt sfînt, prin orice dorință bună și cuvînt bun, el înaintează către înviere, către nemurire, către viața veșnică.

                Învingînd păcatul și moartea, omul lui Hristos străbate în această viață trei trepte însemnate de evoluție creștină: nașterea în Hristos, schimbarea la față în Hristos, învierea în Hristos. Scopul ultim al luptei lui este a învia împreună cu Hristos, iar asta înseamnă a birui moartea. Iată, tu ai biruit deja moartea, dacă ai crezut din tot sufletul în Învierea Dumnezeu-Omului, pentru că El a zis: Cel ce crede întru Mine are viață veșnică… a trecut din moarte la viață (Ioan 6:47; 5:24).

                Numai crezînd în Dumnezeu-Omul cel înviat începe omul să fie om, căci se liberează de păcat și de moarte și dobîndește simțămîntul nemuririi. Păcatul e o boală care tocește, slăbănogește, paralizează în om simțămîntul nemuririi, așa încît omul să nu ajungă pînă la Dumnezeul cel viu și adevărat nici cu simțirea, nici cu gîndul. Un astfel de om este un schilod, o jumătate de om, un subom. Dumnezeu-Omul a biruit păcatul și moartea prin Înviere ca să-l deștepte pe om la nemurire și viață veșnică, ca simțămîntul slăbănogit și amorțit al nemuririi să învie și să se înnoiască, așa încît omul să simtă pe Dumnezeu și veșnica viață ca scop al vieții omenești, și pe pămînt, și în cer. În fapt, Biserica Dumnezeu- Omului nu este altceva decît un laborator Dumnezeiesc în care se înnoiește, se împrospătează și se întărește neîncetat simțirea și conștiința omenească a nemuririi și nemărginirii personale. Oare rugăciunea nu face sufletul nemărginit, unindu-l cu Dumnezeu? Oare dragostea nu face sufletul nemuritor, înălțîndu-l la Dumnezeu? Oare milostenia, oare bunătatea, oare smerenia, oare dreptatea nu-l fac pe om nemuritor, strămutînd ființa lui în împărăția adevărului lui Hristos? Nu ne înșelăm: prin fiecare faptă bună evanghelică, omul biruiește în sinea lui, puțin cîte puțin, moartea, pînă ce o biruiește cu totul și dobîndește nemurirea și viața veșnică.

                În progresul Dumnezeu-omenesc, omul călătorește neîncetat pe Calea lui Dumnezeu, care este Hristos, prin adevărul Dumnezeiesc, în viața veșnică și fără de moarte. Toate acestea le-a dăruit Dumnezeu-Omul Hristos neamului omenesc prin Învierea Sa. Tot adevărul tuturor lumilor, tot rostul tuturor făpturilor, toată bucuria tuturor ființelor s-au dat neamului omenesc prin Învierea Dumnezeu- Omului Hristos. Drept aceea, Învierea lui Hristos este faptul cel mai hotărîtor din istoria lumii; din ea izvorăște valoarea netrecătoare și Dumnezeiască nu doar a fiecărui om ca persoană deosebită, ci a tuturor oamenilor laolaltă.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

One Pingback

Lasă un răspuns