Către același

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 4-a 

Către acelaşi,



Fiul meu, dacă iei aminte la ceea ce îţi scriu şi te sileşti pe tine însuţi, vei afla mult folos. Toate acestea ţi se întâmpla deoarece nu te străduieşti îndeajuns la rugăciune. Deci, sileşte-te. Spune tot timpul rugăciunea. Să nu-ţi stea deloc gura. Aşa te vei obişnui cu rugăciunea şi o va prelua apoi mintea. Nu da curaj gândurilor, deoarece astfel te slăbeşti şi te întinezi. Rugăciune, silirea firii continuu, şi vei vedea cât har vei primi. Viaţa omului, fiul meu, este necaz şi supărare, deoarece este înstrăinare. Să nu cauţi odihnă desăvârşită. Hristos a purtat crucea. Şi noi trebuie s-o purtăm. Dacă vom răbda toate necazurile, vom afla har de la Domnul. De aceea ne lasă Domnul să fim ispitiţi, pentru a ne încerca zelul şi dragostea pe care o avem pentru El. De aceea este nevoie de multă răbdare. Fără răbdare omul nu poate deveni lucrător, nu învaţa cele duhovniceşti, nu ajunge la măsura virtuţii şi a desăvârşirii. Iubeşte pe Iisus şi spune fără întrerupere rugăciunea şi aceasta îţi va lumina calea spre El. Ai grijă să nu judeci, pentru că din cauza aceasta îngăduie Dumnezeu să plece harul şi te lasă să cazi, să te smereşti, să vezi greşelile tale. Cele ce îmi scrii sunt adevărate. Ceea ce simţi la început este harul lui Dumnezeu, care, atunci când vine, îl face pe om duhovnicesc. Şi toate i se par bune şi frumoase. Atunci iubeşte pe toată lumea, are trezvie, lacrimi, căldură sufletească. Când pleacă harul pentru că omul să fie încercat, atunci toate devin trupeşti şi sufletul cade. Însă tu să nu-ţi pierzi atunci voinţa, ci să strigi fără încetare rugăciunea, cu multă silinţa, cu durere multă : ” Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „. iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit. Şi că şi când ai vedea cu mintea pe Hristos, să-i spui : ” Mulţumesc, Hristoase al meu, pentru cele bune pe care mi le-ai dat, ca şi pentru cele rele prin care trec. Slavă Ţie, slavă Ţie, Dumnezeul meu „. Şi răbdând toate, iarăşi va veni harul, iarăşi bucuria. După care iar ispită şi întristarea, tulburarea şi supărarea. Apoi iarăşi luptă, biruinţa şi mulţumirea. Şi aceasta se va întâmpla până când, puţin câte puţin, te curăţeşti de patimi şi devii duhovnicesc. O dată cu trecerea timpului, îmbătrânind, vei ajunge la nepătimire. Dar până atunci luptă. Nu aşteptă ca lucrurile bune să vina singure. În puf nu devine nimeni călugăr. Călugărul trebuie să fie batjocorit, încercat, să cadă, să se ridice, să nască om. Nu în braţele mamei. Este oare posibil ? S-a auzit vreodată să devină cineva călugăr lângă mama, care numai ce te aude oftând, îţi şi spune : ” Ia şi mănâncă ceva, că eşti slăbit ! ” Asceză, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nu le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneala multă. Să strigi zi şi noapte către Domnul. Să înduri cu răbdare toate ispitele şi toate necazurile. Să-ţi înăbuşi mânia şi dorinţa. Te vei obosi mult până vei înţelege că rugăciunea fără atenţie şi fără simţire duhovnicească este pierdere de timp, osteneala fără răsplata. Trebuie ca în toate simţurile, şi cele dinlăuntru, şi cele din afară, să pui paznic neadormit atenţia. Deoarece, fără aceasta, mintea şi puterile sufletului se risipesc în zadar, ca apa care curge pe drum. Nimeni nu a aflat vreodată rugăciunea fără atenţie şi trezvie. Nimeni nu s-a învrednicit vreodată să urce către cele de sus dacă mai întâi nu a dispreţuit pe cele de jos. De multe ori te rogi iar mintea se plimba pe ici şi pe colo, unde îi place, spre lucrurile de care de obicei este atrasă. Şi este nevoie de multă silinţa ca să o desprinzi de acolo, este nevoie să iei aminte la cuvintele rugăciunii. De multe ori în gândul tău, în cuvântul tău, în auzul şi în vederea ta pătrunde cu vicleşug vrăjmaşul şi tu nici nu ştii. Când îţi vei da seama vei înţelege că trebuie multă lupta ca să te curăţeşti. Nu înceta a te lupta cu duhurile vicleniei. Cu harul Domnului Hristos vei învinge şi te vei bucura pentru cele care te-au întristat. Ai grijă însă – şi spune şi celorlalţi – să nu vă lăudaţi unul pe altul pe faţă. Pentru că lauda dăunează chiar şi celor desăvârşiţi, darmite vouă, care sunteţi încă slabi ! Unui sfânt i-a spus odată un oaspete de trei ori că împleteşte frumos lucrul său de mână. A treia oară, sfântul i-a spus : ” De unde ai venit aici, omule ? Ai alungat pe Dumnezeu de la mine ! ” Vezi câtă acrivie aveau sfinţii ? De aceea, e nevoie în toate de multă atenţie. Numai insultele şi batjocură folosesc duhovniceşte omului. Deoarece din acestea se naşte smerenia şi astfel iei cununa. Îndurând se înăbuşă orgoliul şi slava deşartă. Când îţi spun : ” mândrule „, ” ipocritule „, ” nerăbdătorule ” şi altele ca acestea, este ceasul să înduri. Dacă vorbeşti, ai pierdut. Să ai totdeauna frică de Dumnezeu. Să ai dragoste pentru toţi şi să ai grijă că nu cumva să întristezi pe vreunul sau să faci rău cuiva în vreun fel sau altul, deoarece în ceasul rugăciunii îţi va sta piedica întristarea fratelui tău. Fă-te tuturor exemplu bun în cuvinte şi în fapte, şi harul dumnezeiesc totdeauna te va ajuta, te va umbri. Să mai ai grijă, fiul meu, că nu cumva să uiţi vreodată în viaţa ta ca monahul trebuie să fie un exemplu bun şi nu sminteala celor din lume, aşa cum el are exemplu pe îngeri. Este dator cu multă grijă, că nu cumva să-l fure satana. Este nevoie să iasă monahul în lume ? Să iasă ! Dar este dator să fie numai ochi, numai lumina. Să audă bine că nu cumva să fie de folos celorlalţi şi pe sine să se vatăme. Cel mai mult sunt în pericol, ieşind în lume, călugării tineri şi călugăriţele tinere, care se afla încă în floarea vârstei lor. Trec prin multe capcane. Pentru cei care au trecut de o vârstă anume şi care s-au uscat datorită ascezei nu mai există atâta temere. Aceştia nu sunt vătămaţi atât cât pot să se folosească, dacă au experienţa şi cunoaştere. Cu toate acestea, în general, orice monah nu se alege în lume decât cu laude şi cu slavă, care îl lasă gol. Şi vai de el dacă nu îl acoperă harul dumnezeiesc !

Lasă un răspuns