Către același: Nu te acoperi cu frunze

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 5-a 

Fiul meu iubit în Domnul, născut de la Duhul Cel dumnezeiesc. Mă bucur şi eu dacă tu te bucuri. Se bucura Începătoriile şi Stăpânirile, Heruvimii şi Serafimii şi toate puterile Îngereşti, cetele Apostolilor şi ale Profeţilor, ale Martirilor şi ale Drepţilor. şi Preacurată Maica noastră, Împărăteasa şi Doamna tuturor. Astăzi s-a veselit sufletul meu de cele ce mi-ai scris. Mă voi bucura foarte şi mă voi veseli dacă până la sfârşit se vor adeveri cele ce îmi scrii astăzi. Pentru că războiul vrăjmaşului începe abia după trei-patru ani. Atunci, harul se retrage spre încercare şi făclia se stinge. Iar cele ce se văd acum frumoase – care sunt într-adevăr frumoase – atunci se văd urâte, negre şi întunecate. Cele ce ţi se întâmplă acum să nu le iei nicidecum drept ispite. Întrucât este altcineva care păzeşte. Şi dacă, iubitul meu fiu, ceri de la mine umilul sfat, iată-l, ascultă-l : nu te acoperi numai cu frunze, ci întinde-ţi rădăcinile adânc pentru ca să afli izvor, aşa cum fac platanii. Pentru ca să te hrăneşti mereu cu apă şi mereu să creşti. Pentru că atunci când vine peste tine secetă să nu păţeşti vreo înstrăinare, întrucât ai aflat izvor. Şi când se va stinge făclia pe care o ai acum, vei fi aprins deja alta prin faptele tale. Şi nu vei suferi nicidecum din pricina întunericului. Iar modul de a dobândi aceasta este următorul : Întâi de toate, ascultarea desăvârşita şi fără deosebire faţă de toţi. Din aceasta se naşte smerenia. Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate, care trei- patru ani curg ca un izvor. Din acestea se naşte rugăciunea neîntreruptă, care se numeşte rugăciune a minţii, când, numai ce spui : „Iisuse al meu preadulce !”, lacrimile curg; numai ce spui : „Maica Domnului !”, nu te mai poţi abţine de la lacrimi. Atunci se naşte din lacrimi o linişte în tot trupul şi o pace desăvârşită. Un frate a vrut odată să se abţină – deoarece îndată ce lacrimile se porniseră, alt frate a deschis uşa – dar nu a fost cu putinţă până ce acela a plecat. Atâta putere au. Dacă vei dobândi aceasta, să nu te mai temi de înstrăinare, pentru că ai dobândit alta fire. Nu că se schimbă firea ta, ci pentru că trăsăturile ei caracteristice sunt schimbate de har, prin energiile cele dumnezeieşti. Lucrurile aşa-zis formale trebuie să aibă conţinut, aşa cum frunzele pomilor ascund în spatele lor roade. Cântărea să se facă smerit. Mintea să urmărească înţelesul troparelor. Cugetul să fie purtat în lucrul cel înţeles de către minte şi să ajungă la contemplarea acestuia. Citirea, de asemenea, să se facă cu multă atenţie. Prin toate acestea sufletul creşte. Se stinge, moare omul cel vechi şi se naşte cel nou. Şi se îmbogăţeşte în dragostea lui Hristos. Apoi nu se mai mulţumeşte nicidecum cu cele pământeşti, ci pofteşte mereu la cele cereşti. La fel pentru trup. Trebuie să te lupţi continuu, cu toată puterea, să fie totdeauna robit duhului. Să nu-ţi fie nicidecum milă de el. Şi, fie că mănânci, fie că lucrezi, rugăciunea să nu o încetezi. În toate rugăciunile, mintea să urmărească şi să înţeleagă ceea ce rosteşti. Deoarece dacă tu nu înţelegi ceea ce spui, cum te vei putea înţelege cu Dumnezeu, pentru ca să dobândeşti ceea ce ceri ? Dacă toate acestea vei păzi, bine îţi va fi. Te vei mântui şi pe mine mă vei bucura. Iar dacă din nepurtare de grijă nu faci ascultare, atunci vei deveni pricină de întristare pentru mulţi.

Lasă un răspuns