Harul precede totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 10-a 

Lucrare ( praxis ) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi până la ieşirea sufletului tău. Dar când ajungi până la cer, trebuie să te aştepţi ca ziua următoare să cobori în iad. Să nu mai spunem că uneori coborârea se întâmplă chiar în aceeaşi clipă. De aceea, nu trebuie să te pierzi în rătăciri, ci să ai înaintea ochilor că amândouă sunt ale tale.

icoana-cuviosului-iosif-isihastul-la-sfantu-gheorghe-cu-cinstite-moaste

Să mai ştii că întotdeauna harul vine întâi, ca o prevestire de pregătire. Îndată ce simţi harul, să te strângi în tine şi să spui : ”lată, a venit vestea războiului. Păzeşte-te, pământule, ai grijă din ce parte va lovi vicleanul”. De multe ori vine repede, alteori după două sau trei zile. Oricum vine. Apărarea să fie întărită : spovedanie în fiecare seară, ascultare de părintele stareţ, smerenie şi dragoste faţă de toţi. În felul acesta îţi uşurezi întristarea.

Dacă harul vine înainte de curăţire şi de altele asemenea, este nevoie de multă atenţie şi de minte curată. În trei categorii se împarte harul : curăţitor, luminator şi desăvarşitor. În trei şi vieţuirea : după fire, mai presus de fire şi împotriva firii. În aceste trei categorii se urcă şi se coboară. Trei sunt şi darurile cele mari pe care le primeşte omul : contemplaţia (theoria), dragostea şi nepătimirea.

Deci, la ”fapta” ( praxis ) conlucrează harul curăţitor, cel care ajută la curăţire.Orice om care s-a căit trebuie să ştie că harul l-a îndemnat la pocăinţă. Şi tot ceea ce face este de la har, deşi acela care are harul nu ştie. Harul însă îl hrăneşte şi îl îndrumează şi,în funcţie de progresul pe care îl realizează, urca sau coboară sau rămâne în aceeaşi stare. Dacă are zel şi lepădare de sine, ajunge la contemplaţie ( theoria ), care este urmată de luminarea cunoştinţei dumnezeieşti şi, în parte, de nepătimire. Dacă se răceşte zelul, dorinţă, se restrânge şi lucrarea harului. Cel care se roagă fiind în cunoştinţă este cel care ştie pentru ce se roagă şi ce cere de la Dumnezeu. Cel ce se roagă conştient, nu spune cuvinte de prisos, nu cere lucruri de prisos, cunoaşte şi locul, şi modul, şi timpul potrivit, şi cere cele ce sunt potrivite şi folositoare sufletului său. Comunică la nivelul minţii cu Hristos. Îl află şi Îl are pe Hristos, şi ”nu-L va lăsa în veci”.

Cel care se roagă cere iertarea păcatelor, cere milă Domnului, deoarece Dumnezeu le da cu rânduiala. Şi dacă tu Îl plictiseşti cu cererile tale, îngăduie duhului rătăcirii, care se preface a fi harul, să te amăgească arătându-ţi altceva în locul celor adevărate. De aceea nu este folositor să cerem lucruri peste măsură. Chiar dacă nu sunt auzite, dacă se întâmplă înainte de curăţire, acestea devin şerpi vătămători. Tu să ai pocăinţa curata şi să faci ascultare la toţi, şi harul va veni fără ca tu să-l ceri.

Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atot bun, îi dă harul, dar îi da şi ispite. Dacă indura fără să murmure ispitele, primeşte adaos de har. Dar cu cât primeşte mai mult har, în aceeaşi măsură primeşte şi adaos de ispite.

Demonii, când se apropie să atace cu lupta lor, nu se îndreaptă spre locul unde tu ai, fără discuţie, tăria să-i învingi, ci încearcă acolo unde ai slăbiciuni. Acolo unde tu nicidecum nu-i aştepţi, acolo escaladează zidul cetăţii. Şi, când găsesc un suflet slab şi o parte mai slabă a noastră, totdeauna acolo ne înving şi ne fac răspunzători.

Ceri har de la Dumnezeu ? În schimbul harului îţi trimite ispită. Nu rezişti luptei, cazi ? Nu-ţi mai da adaos de har. Iarăşi ceri ? Iarăşi ispită. Iarăşi înfrângere ? Iarăşi vei fi lipsit. Trebuie, deci, să biruieşti. Opune rezistenţă ispitei până la moarte. Până cazi ca şi mort nu părăsi luptă, şi atunci strigă de jos : ”Iisuse preadulce ! Nu te voi părăsi. Rămân nedespărţit de Tine şi pentru dragostea Ta îmi dau sufletul pe câmpul de luptă”. Şi deodată se va arăta pe câmpul de luptă Iisus şi îţi va spune : ”Sunt aici. Încinge-ţi mijlocul tău şi urmează-Mi Mie !” Tu, plin de lumină şi de bucurie :”Vai mie, jalnicul !

Vai mie nevrednicului şi netrebnicului ! Auzul Tău am auzit mai întâi, acum Te văd cu ochii mei”Atunci te umpli de dragoste dumnezeiască şi arde sufletul tău ca şi cel al lui Cleopa. Şi în vreme de ispita nu mai părăseşti îmbrăcămintea pentru a fugi gol, ci ai să rabzi în necazuri, gândind : aşa cum a trecut o ispită şi încă una, aşa va trece şi cea de acum.

Când însă nu ai răbdare, te, răzvrăteşti şi nu poţi îndura ispitele, atunci, în loc să biruieşti, trebuie continuu te căieşti pentru greşelile din timpul zilei, pentru nepurtarea de grijă din timpul nopţii. Şi în loc să primeşti har peste har, se înmulţesc şi cresc necazurile tale.

De aceea, nu trebuie să te îndoieşti. Nu te teme de ispite. Chiar dacă vei cădea de multe ori, scoală-te. Nu-ţi pierde calmul tău. Nu deznădajdui. Sunt nori care vor trece.

Şi atunci când, cu împreună lucrarea harului, care te curăţeşte de toate patimile, vei depăşi toate acestea care ţin de ”fapta” (praxis), atunci mintea ta va gusta din iluminare şi se va mişca spre contemplare ( vederea cea duhovnicească ).

Prima vedere duhovnicească ( theoria ) este cea a fiinţelor : vei vedea ( înţelege ) că tot ceea ce există a fost creat pentru om de către Dumnezeu. Chiar şi pe îngeri i-a pus în slujba oamenilor. Câtă vrednicie, câtă măreţie, cât de mare este destinaţia ( chemarea ) omului, aceasta suflare a lui Dumnezeu ! El a fost creat nu pentru a trăi aici puţinele zile ale exilului său, ci pentru a trăi veşnic, alături de Creatorul său. Să vadă pe dumnezeieştii îngeri. Să asculte doxologia lor cea de negrăit. Ce bucurie ! Ce măreţie ! Numai ce se sfârşeşte această viaţă de aici şi se închid ochii aceştia pământeşti, şi imediat se deschid ceilalţi ochi şi începe viaţa cea nouă. Bucuria cea adevărată, care nu are sfârşit. Toate acestea contemplându-le, mintea se cufundă într-o pace şi o linişte fără de margini, care se răspândeşte în tot corpul, şi uită întru totul că există în această viaţă.

Astfel de contemplări se succed una după alta. Nu pentru a se naşte imaginaţii în mintea lui, ci starea determinată de lucrarea harului, este aceea, care aduce înţelesuri noi şi face că mintea să se desfete în vederea cea duhovnicească ( theoria ). Nu le plăsmuieşte omul însuşi, ci vin singure şi răpesc mintea în contemplaţie. Atunci mintea se extinde şi devine alta. Este luminată. Toate sunt deschise pentru ea. Se umple de înţelepciune, şi ca un fiu deţine toate cele ale Tatălui. Ştie că este nimic, pământ, dar în acelaşi timp fiu ai Împărăţiei. Nu are nimic, dar deţine totul. Se umple de teologie. Strigă fără încetare, în deplină cunoştinţă, mărturisind ca existenţa lui este nimic. Originea lui este ţărână, iar puterea de viaţă este suflarea lui Dumnezeu, sufletul lui.

Atunci, sufletul se urcă la cele cereşti.”Sunt suflare a lui Dumnezeu ! Toate celelate sau desfăcut, au rămas pe pământ, dintru care au fost luate. Sunt fiu al Împăratului veşnic ! Sunt dumnezeu după har ! Sunt nemuritor şi veşnic ! Sunt, într-o clipită, alături de Tatăl ceresc ! „

Aceasta este cu adevărat chemarea omului. Pentru aceasta a fost plăsmuit şi aici trebuie să ajungă atunci când va părăsi această lume. Acestea sunt contemplări care desfată pe omul cel duhovnicesc. De aceea, acesta aşteaptă cu nerăbdare clipa în care va părăsi ţărâna şi se va ridica cu sufletul la ceruri.

Îndrăzneşte deci, fiul meu, şi cu această nădejde indura orice durere şi orice necaz. Din moment ce după puţin timp ne vom învrednici de toate acestea, cu toţii. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. Pe Acesta Îl strigam ziua şi noaptea şi pe dulcea noastră Maică, Stăpâna tuturor, care nu lasă fără răspuns pe oricine o roagă ceva.

hierom. Nectarius
  • hierom. Nectarius

Lasă un răspuns