Mândria și pericolele ei pentru sănătatea minţii

Un articol de: Ciprian Voicilă; Ziarul Lumina, 21 Iul, 2017

Sfinții Părinți ne învață că mândria este o boală spirituală, de sorginte luciferică. O întâlnim și în tulburările psihice, în comportamentul isteric sau paranoic, în nevroza ipohondrică sau depresivă. Ea se manifestă atât în relația cu ceilalți, cât și în raportul nostru cu Dumnezeu.

Omul mândru este conștient de o serie de calități fizice sau sufletești pe care le posedă, de poziția socială pe care o ocupă, de bogăția și puterea sa, dar pe toate le consideră a fi merite personale. Spre deosebire de omul smerit, care crede că toate atributele pozitive ale personalității sale sunt daruri primite de la Dumnezeu.

În viața de zi cu zi mândria se exprimă în exterior ca trufie și ca iubire de slavă deșartă. Trufașul își satisface imaginea de sine, lăudându-se singur; se arată foarte sigur pe sine, atotștiutor, fiind totodată suspicios, critic, ironic față de opiniile sau faptele celorlalți; este într-o dispoziție sufletească negativă; nu își conștientizează defectele, tinde să le justifice, să și le îndreptățească; se simte bine în rolul de învățător al semenilor săi, neratând nici o ocazie de a-i dăscăli sau chiar de a le da directive; nu îi place să se supună în fața superiorilor și adesea se mânie dacă cineva încearcă să îl corecteze.

Devenim mândri și pentru că suntem învățați de mici să ne comparăm cu cei de lângă noi. Societatea concurențială în care trăim exacerbează această ten­dință, sugerându-ne nu doar să ne evaluăm în comparație cu semenii noștri, ci să încercăm să îi devansăm. Această atitudine este, adesea, una fariseică. Procedând așa, greșim în fața lui Dumnezeu, la fel ca fariseul care a confundat rugăciunea cu lauda de sine: „Nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș” (Lc. 18, 11).

Psihoterapeutul ortodox Jean-Claude Larchet scrie: „Cel ce se înalță pe sine negreșit scoboară pe aproapele său”. Mândria este o patimă cu efecte în plan social: conduce la vrajbă, ură sau chiar la război.

Omul mândru își perturbă de multe ori relația cu Dumnezeu, nerecunoscându-L ca origine a vieții, ca Atotțiitor și țintă ultimă a existenței. Cel mândru Îl înlătură pe Dumnezeu și se pune pe sine în centrul creației: toate lucrurile devin mijloace de satisfacere a patimilor. „Se face pe sine însuși un mic dumnezeu”, spune Larchet. Omul menit să intre în comuniune cu Dumnezeu prin cultivarea virtuților, prin iubire și cunoaștere, odată acaparat de mândrie, ratează scopul pentru care a fost creat și începe să ducă o viață nefirească.

Mândria ne împiedică să progresăm duhovnicește. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”. Tot el ne arată că din mândrie se nasc alte patimi: mânia, vorbirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, neascultarea. Cuvântul evanghelic este clar: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacob 4, 6).

Omul mândru se chinuie pe sine. Trufașul se teme să nu piardă recunoașterea celorlalți. Este într-o cursă continuă și stresantă a confirmării de sine, prin oglindirea în opiniilor semenilor săi. Trăiește dedublat: se arată mai bun, mai capabil, mai virtuos decât este în realitate.

Fiind o patimă a duhului, mijloacele de vindecare a mândriei sunt duhovnicești. Sfinții Părinți recomandă mai multe metode: să conștientizăm că bunurile vieții noastre pământești sunt stricăcioase și pieritoare; să acceptăm că toate calitățile fizice și spirituale sunt daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu și să Îi mulțumim pentru ele; să facem efortul de a vedea în semenul nostru chipul lui Dumnezeu, prețuindu-l; să ne străduim să iubim. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „dragostea risipește mândria”. Să ne smerim pentru păcatele și defectele noastre. Să îndurăm răbdător încercările și necazurile zilnice și astfel vom reintra în limitele firescului, împăcându-ne cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Lasă un răspuns