Zi: 8 februarie 2020

Din scrierile Sfântului Siluan Athonitul

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Siluan Athonitul | Între iadul deznădejdii și iadul smereniei

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aș fi deznădăjduit din pricina mulțimii păcatelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, și el s-a îndrăgostit de El și uită tot ce-i pământesc.

Doamne, smerește inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ție.

Înțelegeți, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubește Domnul și cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniți la Mine și vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni și pe pământ și în cer, și veți vedea slava Mea.”

„Acum nu puteți înțelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înțelegeți iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviți, veniți la Mine. Cu dor vă aștept pe voi ca pe niște copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea și voi vă veți bucura și bucuria voastră va fi veșnică.”

Cultura umanistă și lucrarea Dumnezeu-Omenească

Sfântul Preacuviosul Justin Noul Theolog: Biserica Ortodoxă și Ecumenismul


        
         Da, da, era cu neputință ca umanismul să nu evolueze în nihilism. E oare cu putință să nu ajungă omul nihilist, de vreme ce nu primește nici o valoare absolută? Mergeți pe firul logicii pînă la capăt și veți fi siliți să ajungeți la încheierea că relativismul este părintele anarhismului. De vreme ce toate ființele sînt relative, atunci nici una dintre ele nu are dreptul să se impună ca valoare desăvîrșită. Dacă vreuna încearcă acest lucru, trebuie să i se declare război pînă la nimicire. De vreme ce toate valorile sînt relative, ce drept are vreuna dintre ele de a se impune ca cea mai mare și cea mai înaltă? Pe ce temei, prietene, adevărul tău îl respinge pe al meu, cîtă vreme amîndouă sînt relative? De vreme ce în lumile omenești nu se găsește nimic absolut, nici ierarhie a ființelor, nici ierarhie a valorilor, ci doar anarhia.

Deci, nu faci ascultare ca sa te intorci inapoi

Mărturii din viața monahală | Sfântul Iosif Isihastul

Scrisoarea a 15-a 

A zis Dumnezeu lui Adam : ” Si cine ti-a spus ca esti gol ? Sau ai mancat din fructul din care ti-am dat porunca sa nu mananci ? „

Si eu te intreb : cine ti-a bagat in minte tot ceea ce-mi scrii ? Sau ai deschis cumva usa vrajmasului, care a intrat cu toata puterea si ti-a umilit sufletul ?

Ceea ce gandesti acum, fiul meu, trebuia sa gandesti inainte de a imbraca haina. Acum insa, cand ai imbracat haina ingereasca si Hristos a pecetluit toate fagaduintele tale, aceste ganduri nu-si mai au in nici un fel locul. Si aceasta deoarece, prin savarsirea tainei, s-au sters toate legaturile cu parintii, cu rudele si cu absolut totul din afara.

Ia bine aminte la exactitatea cuvintelor mele. Daca dupa aceasta, monahul este ingenunchiat si cade in lenevire si isi paraseste fara motiv duhovnicul sau obstea, pacatuieste de moarte, caci va cadea in mari suferinte si nu va putea sa scape de judecata. Va plati pe tot restul vietii si la sfarsit va fi inca dator. Va fi socotit incalcator al fagaduinielor si al poruncii. Domnul a zis : ” Cel ce iubeste pe tatal sau sau pe mama sa mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine „. Si iarasi : ” Cel ce a pus mana sa pe coarnele plugului si mai priveste inapoi nu poate inainta spre Imparatia lui Dumnezeu ” . De asemenea : ” Este mai bine sa nu fagaduiesti, decat sa fagaduiesti si sa nu implinesti fagaduinta „.

Asadar, cand Hristos, Invatatorul, Dumnezeul si Parintele tau, Cel ce are in mainile Sale suflarea si viata ta, vorbeste astfel, ce loc mai au cele ce scrii tu ? Cum te vei linisti, ca te va mustra continuu constinta pentru obligatiile pe care le-ai parasit si multe asemenea. Toate acestea le randuieste Dumnezeu, care a randuit totul. Acesta sa dea socoteala pentru cuvintele Sale. Tu si eu si toti care au imbracat aceasta haina sunt datori sa pazim cu orice pret fagaduiniele pe care le-am dat pentru a deveni mostenitori ai bunatatii pe care El ni le-a fagaduit.

Sa nu crezi ca parintilor le va fi de folos acum daca tu te vei intoarce inapoi. Sufletele

lor vor fi mult pagubite si le va fi spre pierzanie tuturor celor din casa, ca unii care vor fi partasi la impotrivirea fata de vointa dumnezeiasca.

Eu unul nu voi putea niciodata sa fiu impreuna lucrator la acest pacat si nu pot fi de acord cu solutia pe care tu o propui. Duhovnicul, si el va plati scump consimtamantul pe care l-ar da, biruit de insistentele tale.

Sterge deci pentru totdeauna din mintea ta aceasta imbracaminte a vicleniei, pentru a inceta razboiul gandurilor si pentru a se linisti inima ta. iar daca vei fi biruit si vei pleca, nu numai ca nu-ti voi mai scrie o scrisoare, dar te voi sterge pentru totdeauna din inima mea. Mai mult decat atat nu pot sa fac, din moment ce vad ca, desi iti dai seama ca este ispita de la diavol, insisti sa-i dai ascultare. Ce sa-ti scriu mai mult ?

Cu toate acestea, inca o data iti spun : asculta-ma pana nu este prea tarziu. Cand omul cedeaza ispitei, in cunostintinta fiind, atunci va veni timpui cand nu va mai putea asculta ceea ce este folositor si sanatos, intrucat si-a stricat auzul sufletului. Devine atunci dispretuitor al celor folositoare si se indreapta sigur spre pierzanie. Nu vezi ca Domnul, atunci cand vorbeste, incheie cu cuvintele. ” Cel care are urechi de auzit sa auda ? ” Asa ca lasa gandurile tale acestea si incredinteaza-ti cugetui Duhului lui Dumnezeu.

Tu nu poti spune ca te apasa greutatea celor pe care le-ai lasat plecand de acasa si de langa ai tai. Pentru toate are grija Cel ce a facut cerul si pamantul si poarta de grija tuturor.

Asculta un lucru minunat care s-a intamplat aici, la Sfantul Munte, pe care poate ca nu l-ai auzit pana acum : era cineva acum, in zilele noastre, aici la Katunakia, pe care eu nu l-am apucat, deoarece a murit cu putin timp inainte. Era ucenic al unui duhovnic orb. Intr-o zi, a trecut pe la chilia lor un om din lume sarac. Ucenicul l-a intrebat : ” De unde esti ? ” Era chiar in satul lui. Ucenicul nu i-a spus, dar l-a intrebat ce mai face cutare, intreband despre tatal sau. Atunci strainul i-a spus ca acela a murit si ca a lasat pe sotia sa si trei fete orfane pe drumuri si in saracie. ” A avut un fiu – i-a spus – dar acela a plecat de multi ani si nimeni nu stie unde s-a dus. ” Calugarul a fost lovit de traznet si dintr-o data a inceput razboiul gandurilor. ” Plec – i-a spus duhovnicului. ” Plec sa-i ajut, sa le port de grija ” A cerut binecuvantare, dar duhovnicul nu i-a dat. A insistat. Au plans si unul si celalalt. Iarasi s-a rugat de el, dar a fost imposibil sa-l convinga. Intru sfarsit, la lasat in voia sa si ucenicul a plecat. Dupa ce a iesit din Sfantul Munte, s-a asezat la umbra unui copac sa se odihneasca. Dupa un timp, s-a apropiat un alt calugar, obosit si transpirat, care s-a asezat langa el la umbra si l-a intrebat dupa un timp : ” Te vad tulburat, frate. Ce s-a intamplat ? „. „Lasa-ma parinte – ii spune – am patit o mare nenorocire. ” Si-i povesteste toata istoria. Bunul calator i-a zis : ” Daca vrei, iubite frate, sa ma asculti, intoarce-te la duhovnicul tau si Dumnezeu va purta de grija alor tai. Tu continua sa slujesti duhovnicului tau, cu atat mai mult cu cat este si orb.” 

Acesta insa nu l-a ascultat. Stapanit de gandurile sale, n-a luat in serios cuvintele celuilalt, si dupa ce i-a adus numeroase argumente, asa cum mi-ai adus tu mie, s-a ridicat calugarul neascultator sa-si continue drumul spre lume. Atunci celalalt calugar i-a spus : ” Deci nu ma asculti sa te intorci la manastire ? ” Nu ! ” – i-a raspuns. ” Atunci – i-a spus acela – afla ca eu sunt Inger al Domnului si pe mine m-a trimis Dumnezeu, dupa moartea tatalui tau, sa fiu alaturi de cei ramasi sa-i pazesc si sa le fiu ajutator. Acum, daca tu mergi in locul meu, eu ii las si plec. ” Si s-a facut nevazut. Atunci calugarul si-a venit in fire si s-a intors la duhovnicul sau pe care l-a gasit ingenunchiat, rugandu-se pentru el.

Acum intelegi, fiul meu ? Asa se intampla cand lasam totul in mana lui Dumnezeu. El le randuieste cat se poate mai bine pe toate, ca un bun iconom, si nimic nu este lipsit de bunavointa Sa. Dar este nevoie de rabdare din partea celui care vrea sa se mantuiasca. Iar daca cerem lui Dumnezeu ca sa implineasca lucrurile, dupa cum ne place noua, atunci este vai de noi.

Neputand sa patrunda acolo unde este ascultare si unde se infaptuieste legatura dragostei, diavolul se lupta sa-l desparta pe om de ceilalti prin lepadare si dupa aceea il face jucarie a rautatii si a vicleniei lui. Cand insa cel intelept asculta de mai-marii sai, care cunosc drumul, demonul care intinde curse cade si raul se intoarce asupra lui.

Fa, asadar, ascultare la mai-marii tai, si o data cu trecerea timpului vei dobandi si tu experienta si vei fi de folos celor mai mici. Ceea ce acum nu ai si ti se pare greu de dobandit, va veni timpul sa ti se dea si te vei minuna tu insuti cum de ai reusit, din moment ce tu ai incetat sa mai ceri. Toate se vor implini. Este nevoie numai ca tu sa starui in rugaciunea de a-ti fi curatit sufletul. Va inceta si mania, va veni din nou pacea, vei afla si nepatimirea de care ai nevoie pentru lucrarea ta, vei regasi si rugaciunea. Este suficient sa ceri si sa te silesti dupa putere. Dintr-o data nu se face nimic. Nici trupeste n-ai devenit dintr-o data, din prunc, barbat.

Acum toate patimirile tale pot deveni lectii de smerenie. Deci nu este cazul sa te intristezi, ci sa fii atent, sa te intaresti in greutatile care vin una dupa alta. Si lectia uneia sa te pregateasca pentru urmatoarea. Iar pregatirea este aceasta : ” Orice mi s-ar intampla, orice ar aduce diavolui sa ma lupte, eu nu voi opune voinia mea, parere proprie nu voi avea si nici in ambitie nu voi face. Sa fie stramb, sa fie de orice fel porunca celui ce ce poruncste, eu o voi implini fara ezitare, ca si cand mi-as purta crucea. Dumnezeu sa vada inima mea si sa-mi usureze razboiul „.

Omul trebuie sa stea ca o tinta si sa astepte sa fie ochit de vrajmas. Si tocmai in directia aceea sa-si indrepte armele. Sa nu astepte timp de odihna, toata viata lui, chiar daca Dumnezeu o sa-i dea adeseori si odihna.

El nu trebuie sa fie delasator, ci sa privegheze continuu, ca un ostas in timpul luptei. O singura clipa poate aduce sufletului atata folos cat ii aduce viata intreaga; la fel si paguba, daca omul nu vegheaza.

Așadar, iubiților urmează ziua Învierii Domnului

Așadar, iubiți, pregătindu-ne pentru ziua de mâine – lat. [dies]dominica – a Învierii Domnului, ca să participăm deplin, nu pe jumătate și pe sferturi la slujbă, ci deplin, împărtășindu-ne cu Sfintele Taine, așa cum ne învață Sfinții Apostoli și mai nou Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Nicodim Athioritul, care mult a suferit și a fost gonit pentru împărtășanie de călugări răi și leneși, citim și noi ce e de citit, vorbim ce e de vorbit duhovnicește, și privim, ce ne ajută să fim gata pentru Liturghie !

O mănăstire cu o astfel de rânduială despre care vorbiserăm, este și cea a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Sofronie (Saharov) Athonitul și de Essex.

Um material din partea prietenului nostru, dacă vă mai amintiți, Părintele Vasile Ioana, de la Sfântul Nicolae dintr-o zi, București.

https://www.youtube.com/watch?v=wBIg3D9LZYk&feature=emb_logo

Tamaduirea mandriei

Tamaduirea mandriei

Sursa: Creștin Ortodox

Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici asa de inselatoare ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele:

„Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insesi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-se leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora”.

Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este „mica nadejde de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta” fara sa stie ca o au.

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: „Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant”. Pana la o anumita treapta a bolii, tamaduirea ei se poate face prin straduinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: „Cum se vindeca (cel mandru)?”, Sfantul Vasile cel Mare raspunde: „Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: „Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria.” Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: „Oricine se inalta pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi. De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: „Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie daca nu inceteaza cu totul nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza”.

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat „tarana si cenusa, umbra si fum”.

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferire; de a invata si de a porunci altora, care, toate, se implinesc prin ascultarea de patitele duhovnicesc, prin care, cum arata Avva Dorotei, poate omul „a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire”.

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defectele si greselile lui. Acesta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: „dragostea imprastie… inchipuirea de sine”. Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: „A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti”.

Aducerea-aminte de pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.

Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: „Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si roaga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai”.

Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamaduirea de mandria „cea vazuta”, dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.

Patima aceasta mai este biruita si printr-o „vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor”. Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.

Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: „Caci cine te deosebeste pe tine ? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit ? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit ?” (I Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: „Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat”. Iar Sfantul loan Scararul zice: „E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu… Cele de dupa nastere, ca si nasterea insasi, Dumnezeu ti le-a dat”. Si tot el spune, in alta parte: „cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze”. Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor imbunatatiti.

Leacul esential sta insa in a intelege omul ca „toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor” (Iac. I, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: „Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora ?” Tot asa spune si Evagrie: „Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (…). Cunoaste ca de la El ai primit, si nu te inalta cu inima (…). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau”. Iar Sfantul loan Casian invata: „Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine” (I Cor. 15, 10) si: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15, 10)”. Insesi puterile sufletesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: „Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu”. Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor noastre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: „Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13).

Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca de-savarsirea nu poate fi atinsa cu nici un pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca toate ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca „nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu Care miluieste” (Rom. 9, 16), si ca „De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste” (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca „in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: „Eu nu pot sa fac, zice, de la Mine nimic” (In 5, 30), ci „Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui” (In 14, 10)”. Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scape de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: „Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: „impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire” (Ps. 117, 13-14)”.

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand: „Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (…) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui”. Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: „Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut”; „pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar pe cei mandri, singur Dumnezeu”.

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca „smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei”. Sfantul Varsanufie scrie: „Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (…). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria”. In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune: „Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta”; iar in alta parte zice: „Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (…). De aceea… trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (…) Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapanul nostru, Hristos, „ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii ? Auziti ce zice Domnul nostru: „Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contrar ei: prin smerita cugetare”.

Jean Claude Larchet

Un mesaj de pe Whatsapp, din grupul: The Holy Lavra – Photos

[19:10, 08.02.2020] Ierom. Nectarie (R.)🕊: Doamne ajută,

Eu mă bucur să știu că sunteți bine! Doresc să fiți foarte bine, să aveți permanent pace în suflet! și o stare de bucurie și mulțumire către Dumnezeu. Sper, că unii care mă cunosc, își amintesc și de mine în rugăciunile lor.

The Holy Lavra – Photos


Cu respect și dragoste în Hristos,
ierom. Nectarie de la Sfânta cu Apostoli-egala Maria de Magdala, Romania;
Sfânta Lavră a Preasfintei Treimi – a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Serghie de Radonezh, Rossia.

Despre apărarea ortodoxiei

Mulți se simt îmboldiți să devină apărători ai credinței ortodoxe – Apologeți.
Însă, aceasta lucrare nu este pentru toți, este doar pentru unii care cunosc multă teologie: Părintele Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Preacuviosul Părinte, Arhimandriul Cleopa de la Sihastria și alții asemenea lor. Ce pot să facă poporul simplu și călugării este să apere ortodoxia prin viața lor plăcută lui Hristos. Ortodoxia se apără în comuniune cu alții, prin dragoste către oameni; prin iertare, bunătate, dragoste creștină unii către alții. Aceasta ne arată a fi oameni care cunoaștem învățătura lui Hristos și o apărăm prin trăire. Așa poate să se spună că real apărăm credința dacă trăim după învățătură. Alții văd, simt, se bucură de învățătura Domnul pe care o văd la noi. Ei spun: acești oameni sunt neobișnuiți, nu gândesc ca alții dar sunt minunați.