Părintele Alexandru Schmemann despre „Taina adunării”

Un articol, (6-7 pagini) pentru frățiile (și dvs). Este aceeași carte a părintelui Alexandru Șmeman, din care am citit împreună și zilele trecute, și din care vom afla mai mult despre slujirea nostră comună a Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii.


1. Taina adunării

„Cînd voi vă adunaţi în Biserică”, scrie Apostolul Pavel Corintenilor, căci pentru el, ca şi pentru întregul creştinism primar aceste cuvinte nu se referă la locaş, ci la natura şi scopul adunării însuşi.

Cuvîntul „Biserică” – ἐκκλησία- înseamnă, după cum se ştie, „adunare”. „A se aduna în Biserică”, în noţiunea creştinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărui scop este a desco­peri, a realiza Biserica. În această adunare euharistlcă – ca o culminare şi împlinire a ei, se săvîrşeşte „Cina Domnului”, „frîngerea euharistică a Pîinii”. În aceeaşi epistolă, apostolul Pavel ceartă pe Corinteni care „se adună în aşa fel încît nu se poate mînca Cina Domnului” (1 Cor. XI, 20). Prin urmare, de la început este cu totul evidentă şi indiscutabilă această trinitate: Adunarea, Euharistia, Biserica; despre această trinitate, după Apostolul Pavel, mărturiseşte întreaga tradiţie a Bisericii primare. In descoperirea acestei esenţe şi a acestui sens constă problema de bază a Teologiei liturgice. Problema aceasta este cu atît mai importantă cu cît trinitatea evidentă a Bisericii primare a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa Bisericii contemporane. în Teologia care se numeşte obişnuit „şcolară” şi care a apărut după ruperea de Tradiţia Sfinţi­lor Părinţi, provenită mai ales din Apus, din înţelegerea apuseană atît a metodei cît şi a naturii însăşi a Teologiei, nu se pomeneşte despre legătura dintre Adunare, Euharistie şi Biserică. Euharistia se defineşte şi este privită ca una dintre Taine, iar nu ca „Taina Adunării” – potrivit definiţiei din secolul al V-lea a autorului „areo-pagitic”. Fără a exagera, putem spune că această dogmă „scolastică” a ignorat sensul eclesiologic al Euharistiei, după cum a uitat şi valoarea euharistică a eclesiologiei, adică învăţătura despre Biserică. Vom mai vorbi despre această ruptură dintre Teologie şi Euharistie şi despre urmările tragice ale acestei rupturi pentru conştiinţa Bisericii. Pînă atunci, menţionăm că înţelegerea Euharis­tiei ca ‘Taina Adunării” a dispărut treptat, aşa cum a dispărut şi din evlavie. Manualele liturgice reduc Euharistia la „slujirea divină obştească”, iar Liturghia se săvîrşeşte mai ales datorită „afluenţei credincioşilor”. Dar această „afluenţă a credincioşilor” – adică adunarea, a încetat să fie înţeleasă ca prima formă a Euharistiei, iar în Euharistie nu se mai vede şi nu se mai percepe forma pri­mară a Bisericii. Evlavia liturgică a devenit individualistă; mărturie elocventă este practica contemporană a împărtăşirii, redusă în cele din urmă la „necesităţile spirituale” personale ale credincioşi­lor, împărtăşire pe care nimeni – nici clerul, nici mirenii – nu o mai primeşte în duhul rugăciunii euharistice: „pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pîine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfînt Duh…”. Astfel, atît în evlavie cît şi în practica „bisericească”, s-a întro­nat treptat o anumită „reducere” a Euharistiei, o îngustare a sen­sului ei primar şi a locului ei în viaţa Bisericii. De la depăşirea acestei reduceri (îngustări) şi întoarcerea la înţelegerea primară a Euharistiei ca ‘Taina Adunării”, ca ‘Taina Bisericii”, trebuie să înţelegem explicarea ei liturgică în teologie, înainte de toate, trebuie să arătăm că ambele „reduceri” (în­gustări) ale Euharistiei – şi în teologie şi în evlavie – se află în contradicţie vădită cu însăşi săvîrşirea Euharistiei, aşa cum o păstrează Biserica de la început. Sub „săvîrşire” noi nu înţelegem aici anumite amănunte ale riturilor şi ale tainelor, care s-au dezvol­tat, s-au schimbat şi complicat, ci acea structură de bază a Euha­ristiei, acel shape – după expresia lui Dom Gregory Dix – care urcă pînă la baza slujirii divine creştine, cea apostolică. Am mai arătat că defectul de bază al teologiei şcolare este că, în tratarea sa despre taine, nu porneşte din trăirea vie a Bisericii, din tradiţia concretă liturgică aşa cum este păstrată de Biserică, ci din catego­rii şi definiţii proprii apriorice şi abstracte, care nu concordă tot­deauna cu realitatea vieţii bisericeşti. De la început, Biserica măr­turisea cu tărie că „legea credinţei” (lex credendi) şi „legea rugă­ciunii” (lex orandi) sînt nedespărţite şi una serveşte de temelie celeilalte, după cuvîntul Sfîntului Irineu din Lyon: „învăţătura noas­tră este în concordanţă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învă­ţătura” (Adversus Haeresis). Dar teologia clădită după chipul apu­sean nu se interesează deloc de felul în care se săvîrşeşte slujba divină de către Biserică, de logica proprie acesteia şi de „orîndu-irea” ei. Pornind de la propriile premise abstracte, teologia hotărăş­te apriori ce este „principal” şi ce este „secundar” şi „secundarul” – care nu prezintă interes pentru teologie – apare în cele din urmă însăşi slujba divină în toată complexitatea şi varietatea ei, adică devine secundară tocmai slujirea divină cu care trăieşte de fapt Biserica. Din slujirea divină se scot în evidenţă, în mod artificial, „momentele” de seamă, asupra cărora se şi concentrează întreaga atenţie a teologului. Astfel, în Euharistie se consideră „momentul” de seamă prefacerea Sfintelor Daruri şi apoi împărtăşirea; la Bo­tez – „scufundarea de trei ori”, la cununie – „formula săvîrşirii tainei”: „cu slavă şi cu cinste încununează-i…” şi altele. Teologgl, care cugetă în acest fel, nu se gîndeşte la faptul că „valoarea” acestor momente nu poate fi separată de contextul liturgic, că aceste momente sînt singurele care arată de fapt, în chip real, adevăratul conţinut. De aici rezultă sărăcia uimitoare şi explicarea unilaterală a tainelor în dogmatica noastră şcolară. De aici, îngustarea şi unilateralitatea evlaviei liturgice, care dacă nu se hrăneşte şi nu se conduce după „cateheza liturgică” din timpul Sfinţilor Părinţi, adică după explicarea reală teologică, atunci sluji­rea divină cade sub influenţa tîlcuirilor simbolice şi alegorice posi­bile şi apare ca un ‘”folclor” liturgic sui-generis. Eu am scris despre aceasta şi anume că primul principiu al teologiei liturgice este ca, în explicarea tradiţiei liturgice a Bisericii, să nu pornim din scheme abstracte, pur intelectuale, atribuite slujirii divine, ci din însăşi slujirea divină, aceasta însemnînd, în primul rînd, din trăirea şi orînduirea ei.

Orice studiu serios asupra slujirii euharistice nu poate să nu ne convingă de faptul că această slujire se construieşte, de la început şi pînă la sfîrşit, pe principiul co-raportării, adică al interdependen­ţei dintre proistos şi popor. Am putea defini şi mai clar legătura aceasta ca fiind con-slujire, după cum a afirmat şi decedatul Părinte Nicolae Afanasiev în lucrarea sa „Cina Domnului”, lucrare încă insuficient preţuită pînă acum*. într-adevăr, în teologia şcolară şi în evlavia liturgică determinată de ea, această idee a co-rapor­tării nu joacă nici un rol şi este chiar negată. Cuvîntul „con-slujire” se aplică numai la clerul care participă la slujbă; iar în ce priveşte mirenii, participarea lor se consideră a fi în întregime pasivă. Des­pre aceasta mărturisesc, de exemplu, cărţile de rugăciune ce se tipăresc anume pentru mireni: „Rugăciunile de ia Liturghia dumne­zeiască”. Autorii acestor cărţi considerau ca pe un lucru de la sine înţeles că rugăciunile euharistice care lipsesc aparţin numai cleru­lui; dar şi mai regretabil este că cenzorii duhovniceşti aprobă de zeci de ani aceste rugăciuni, dovedind că sînt de aceeaşi părere. Chiar în manualele liturgice ştiinţifice şi de bună credinţă (ca de Prot. N. Afanasiev, Biserica Sflntului Duh, YMCA-Press, Paris, 1971. – Cina Domnului, 1952 (I. rusă). 20 Euharistia — Taina Adunării exemplu „Euharistia” decedatului Arhim. Kiprian Kern), cînd se enumera condiţiile necesare pentru slujirea Liturghiei, se aminteşte de obicei totul, începînd cu hirotonia legală a preotului, inclusiv pînă la calitatea vinului, totul în afară de „adunarea în Biserică” considerată a nu fi o „condiţie” a Liturghiei. Toate documentele prime mărturisesc totuşi, de comun acord, că adunarea era totdeauna actul prim şi de bază al Euharistiei. Acest fapt este indicat şi în denumirea liturgică primară a sâvîrşitorului Euharistiei: Proistosul a cărui primă funcţie este de a fi conducătorul adunării, de a fi „proistosul fraţilor”. în acest fel, adunarea este primul act liturgic al Euharis­tiei, este baza şi începutul ei.

Spre deosebire de practica contemporană, în creştinismul pri­mar adunarea premerge intrării proistosului. „Biserica, scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur, este casa comună pentru noi toţi şi voi ne în-tîmpinaţi pe noi, cînd noi intrăm… Ca urmare, îndată după aceas­ta, noi vă salutăm şi vă acordăm pacea””. Despre locul şi valoarea intrării în slujba Euharistiei, vom vorbi mai amănunţit în legătură cu „intrarea mică” (vohodul mic). Acum însă, este necesar să spunem despre practica actuală, conform căreia întregul început al Liturghiei -intrarea preoţilor slujitori, înveşmîntarea lor în odăjdi-ile preoţeşti, spălarea mîinilor şi, în sfîrşit, pregătirea darurilor – a devenit nu numai ca o „lucrare particulară” exclusiv a clerului, dar s-a şi separat într-o „slujire sfîntă a Liturghiei”, avînd şi otpustul său propriu. Practica aceasta, deşi e legiuită formal în liturghier, totuşi trebuie privită într-o altă lumină mult mai veche – care a ajuns pînă la noi – practica slujirii Euharistiei de către Arhiereu. Cînd Arhiereul slujeşte Liturghia, prezenţa şi întîmpinarea lui de către adunare şi înveşmîntarea lui are loc în mijlocul adunării şi nu intră în altar pînă la „intrarea mică” (vohodul mic); şi el repetă parcă a doua oară proscomidia, înainte ca darurile să fie aduse de noi la Prestol, adică în timpul „intrării celei mari”.

 Este neîndreptăţită afirmaţia că aceasta a apărut dintr-o „so­lemnitate” deosebită, proprie slujbei arhiereşti şi împotriva căreia se ridică uneori voci ale rîvnitorilor după „simplitatea primilor creş­tini”. Dimpotrivă, slujba arhierească a păstrat – nu în toate detali­ile, însă în duhul şi forma de bază – practica euharistică din pri­mele veacuri şi a menţinut faptul că, în Biserica primară, Arhiereul era proistosul adunării euharistice*.

Mult mai tîrziu, cînd a început să se transforme Biserica locală în comunităţi administrative („eparhia”) şi, înmulţindu-se parohiile, preoţii – din săvîrşitorii extraordinari ai Euharistiei (locţiitori ai epis­copului) -s-au transformat în „săvîrşitori obişnuiţi”. Din punctul de vedere al teologiei liturgice, slujirea intrării în adunare a Arhiereului poate fi considerată mai „normativă”, în timp ce intrarea preotului, apărută în virtutea împrejurărilor, deşi practic posibilă, nu desfiin­ţează în nici un caz valoarea adunării în Biserică, care este adevăratul început, lucrarea primă şi de bază a Euharistiei.

Con-slujirea proistosului cu poporul se exprimă, fără excepţie în structura dialogală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea „pecetluieşte toate rugăciunile” cu cuvîntul Amin™, un cuvînt-cheie al slujirii divine creştine, care leagă într-un întreg organic pe prois-tos şi poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Fiecare din aceste) rugăciuni (excluzînd „rugăciunea preotului pentru sine însuşi”, pe care o citeşte în timpul cîntării heruvimiceşi despre care vom vorbi mai departe) se pronunţă în numele nostru al tuturor. Fiecare din părţile componente ale sfintei slujiri euharistice – citirea cuvîntului lui Dumnezeu, înălţarea, împărtăşirea – începe cu dăruirea reciprocă a păcii: „pace vouă” – „şi duhului tău…”. Şi, în sfîrşit, toate rugăciunile cuprind în conţinutul lor lauda noastră, mulţumirea noastră, împărtăşirea noastră, iar ca scop final au „unirea noastră unul într-altul întru împărtăşirea Aceluiaşi Duh…”. Tot aşa se poate spune şi despre orînduirea Euharistiei: toate, într-un fel sau altul, exprimă nu numai unitatea proistosului şi a poporului, dar şi „sinergia” lor – conlucrarea, conslujirea în înţele­sul literal al acestor cuvinte. Astfel, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi explicarea lui în predică alcătuiesc, după mărturisirea tuturor documentelor, conţinutul primei părţi a slujirii sfinte euharistice, care presupune şi pe cei care ascultă, care primesc predica. în­fiinţarea proscomidiei în altar, apariţia în altar a unui „jertfelnic” deosebit, nu a nimicit practica iniţială de aducere a darurilor în adunare de către popor, care se săvîrşeşte acum la „intrarea cea mare (vohodul cel mare)”. De asemenea, „sărutarea păcii” -chiar dacă se săvîrşeşte acum numai de cler, după sensul vozglasului „să ne iubim unul pe altul” – se referă la întreaga adunare, ca şi vozglasul ultim: „cu pace să ieşim…”. Toate acestea merită o atenţie deosebită, întrucît orînduiala liturgică bizantină s-a dezvoltat sistematic tot mai mult, accentuînd separarea „mirenilor” de „cler”, pe „cei ce se roagă” de „cei ce slujesc”. Evlavia liturgică bizantină, după cum am stăruit să arăt în alt loc şi după cum a arătat în mod strălucit părintele N. Afana-siev”, a căzut cu totul sub influenţa acceptării misterioase a slujirii divine, bazată pe diferenţierea între „cei consacraţi” şi „cei necon­sacraţi”. Totuşi, influenţa aceasta s-a dovedit cu totul neputincioa­să de a schimba slujirea iniţială a Euharistiei care, prin fiecare cuvînt şi lucrare, exprimă con-slujirea tuturor, a unora faţă de ceilalţi, a fiecăruia la locul său şi în slujirea sa, într-o unică lucrare sfîntă a Bisericii. Sensul prim, direct şi nemijlocit al acestor cuvinte şi lucrări a încetat să ajungă pînă la cunoştinţa atît a clerului cît şi a mirenilor, iar în conştiinţa lor a apărut o duplicitate sui-generis între „datele” slujirii divine şi explicarea lor. Ca rezultat al acestei duplicităţi, au apărut şi s-au dezvoltat explicări „simbolice” de tot felul, pentru cele mai simple cuvinte şi acţiuni, care deseori nu au nici o legătură cu sensul direct. Despre cauzele şi urmările acestei evlavii liturgice noi şi „nominalistice” care domnesc fără întrerupere în Biserică, am vorbit şi vom mai vorbi. Acum este important să subliniem că evlavia nouă nu a reuşit să întunece, să interver-tească caracterul sobornicesc al Euharistiei pînă într-atît încît să nu mai fie recunoscut şi să o rupă de Biserică şi, ca urmare, de adunare.

Chiar şi cel mai vădit şi poate cel mai regretabil rezultat al acestei „evlavii” noi şi anume: îndepărtarea faptică a mirenilor de la împărtăşire – care nu mai are loc odată cu participarea lor la Liturghie, ci a devenit pentru ei ceva excepţional – nu a putut întuneca mărturia directă a slujirii euharistice însăşi: „…iar pe noi toţi care ne împărtăşim dintr-o Pîine şi dintr-un Potir…”, „cu frica lui Dumnezeu şi cu credinţa apropiaţi-vă…” şi altele. Toate aceste texte, chemări, cuvinte se referă, fără îndoială, la întreaga aduna­re, iar nu la participanţi singuratici şi izolaţi. Părintele N. Afanasiev are dreptate cînd scrie: „Dacă am înlă­tura tot ce a fost introdus în viaţa noastră liturgică, mai ales în decursul ultimelor secole, atunci între viaţa liturgică şi practica Bisericii primare nu ar fi deosebiri importante. Defectul de bază al vieţii noastre liturgice este că noi acordăm o valoare mare modi­ficărilor survenite ocazional şi neocazional în slujirea noastră litur­gică, iar nu esenţei lor. Principiile de bază ale învăţăturii despre Euharistie apar destul de clar din ele. Natura Euharistiei s-a păs­trat neatinsă într-însele… De aceea, problema noastră constă nu atît în a produce schimbări în viaţa noastră liturgică, cît în a fi conştienţi de natura reală a Euharistiei.

Aceeaşi idee a adunării şi a con-slujirii este exprimată şi întru­chipată prin locul şi încăperea în care se săvîrşeşte Euharistia, adică locaşul. Manualele liturgice vorbesc mult şi amănunţit des­pre locaş, despre construcţia lui, despre valoarea „simbolică” a părţilor lui, însă în aceste descrieri şi definiri nu se aminteşte deloc de legătura vădită a locaşului creştin cu ideea adunării*, cu ca­racterul sobornicesc al Euharistiei. Nu este nevoie să repetăm ceea ce am spus în alt loc despre dezvoltarea complexă a locaşu­lui şi a „evlaviei legată de locaş” în Răsăritul ortodox. Este sufi­cient să amintim că locaşul creştin primar este, înainte de toate, domus eccleslae – locul adunării Bisericii şi al frîngerii pîinii eu-haristice. în această idee de noutate constă propriu-zis noutatea locaşului creştin şi principiul dezvoltării lui. Oricît de complexă ar fi dezvoltarea locaşului, oricît de mare influenţă ar avea asupra lui ceea ce am numit evlavie „misteriologică”, factorul care uneşte şi îndrumă este tocmai ideea adunării în Euharistie. Ca şi la început, în epoca primară a creştinismului, tot aşa şi acum -în cele mai bu­ne întruchipări bizantine sau ruseşti-locaşul impresioneazăîn chip viu şi se simte ca sobor, adunare care uneşte – întru Hristos -cerul şi pămîntul şi întreaga făptură, ceea ce şi constituie esenţa şi destinaţia Bisericii… Despre aceasta mărturiseşte şi forma lo­caşului şi pictura icoanelor. Forma locaşului, adică locaşul ca „organizare” a spaţiului, exprimă în esenţă aceeaşi co-raportare, aceeaşi „structură dialogală”, care, după cum am văzut, defineşte prin sine şi slujirea adunării euharistice. Aici avem Prestolul (Sfîn-ta Masă) şi altarul pe de o parte, şi „corabia” Bisericii, adică locul adunării pe de altă parte. Corabia este îndreptată spre Prestol, (Sfânta Masă), şi în el îşi are scopul şi împlinirea sa. Însă şi Prestolul este legat cu corabia, el există raportat la ea. Dar în evlavia litur­gică actuală, altarul se prezintă ca o sfinţenie de sine stătătoare, accesibilă numai celor „consacraţi”, ca un spaţiu cu totul „sfînt”, care prin „sacralizarea” sa parcă subliniază că mirenii, care sînt dincolo, sînt „profani”. Nu este greu de dovedit că prezentarea aceasta este nouă, este falsă şi, mai ales, foarte păgubitoare pentru Biserică. Ea apare ca unul dintre izvoarele principale care alimentează „clericalismul”, străin Ortodoxiei, care reduce pe mi­reni la starea unor oameni lipsiţi de drepturi, ca unii care „nu au dreptul” să intre acolo, să nu atingă ceva, să nu participe la ceea ce se săvîrşeşte acolo. La noi s-a creat chiar şi tipul preotului, care vede aproape esenţa preoţiei în permanenta „apărare” a sfinţeniei de atingerea mirenilor şi care află în aceasta o satisfacţie „sui-generis” şi aproape pătimaşă.

O asemenea prezentare a altarului este şi nouă şi falsă. Desi­gur că ea depinde de înţelegerea corespunzătoare a iconostasului, care înainte de toate e ca un perete ce desparte sfînta sfintelor (altarul) de mireni şi pune între ei o barieră de netrecut. Oricît de straniu ar apărea astăzi mulţimii ortodocşilor, trebuie să afirmăm că iconostasul a apărut dintr-o cauză total contrară: nu pentru a separa, ci pentru a uni. Deoarece icoana e mărturie sau, mai bine zis, este consecinţa unirii între cel dumnezeiesc şi cel omenesc, între cel ceresc şi cel pămîntesc; ea este totdeauna, prin esenţă, icoana întrupării. De aceea şi iconostasul a apărut de la început din trăirea realităţii că locaşul este „cerul pe pămînt”, ca o mărturie că „s-a apropiat de noi împărăţia lui Dumnezeu”. Ca şi întreaga iconografie din locaş, iconostasul este prezentarea întrupată a Bisericii ca sobor (adunare), ca unitate a lumii văzute şi nevăzute, ca descoperirea şi prezenţa făpturii noi şi transfigurate. Tragedia este că s-a produs o ruptură în însăşi tradiţia reală a iconografiei ortodoxe, care a exclus total din conştiinţa bisericeas­că acel „co-raport” dintre icoane şi locaş. Locaşurile noastre nu se mai pictează acum cu icoane, ci icoanele se atîrnă doar, de multe ori fără a avea vreo legătură directă cu întregul, cu locaşul în totalitatea sa. Alteori, locaşul se împodobeşte cu diferite repre­zentări decorative, prin care detaliile domină asupra întregului şi în care icoana devine un amănunt decorativ al ansamblului. Pe de altă parte, această tragedie a constat în apariţia treptată – mai întîi a formei, apoi a sensului iconostasului. Din „necesitatea” de a aşeza şi orîndui icoanele pe un suport, iconostasul s-a transformat în perete împodobit cu icoane, adică avînd acum o funcţie contra­ră celei iniţiale. Dacă la început icoanele cereau suport, acum peretele cere icoane şi, în acest fel, parcă şi le supune sieşi. Pu­tem nădăjdui că interesul ce se trezeşte către iconografia reală şi înţelegerea legată de ea ca icoane, cît şi a artei iconografice, va duce la renaşterea reală a iconografiei în locaş, va duce la regăsi­rea trăirii pe care o încercăm în unele locaşuri vechi: în ele, icoa­nele parcă iau parte la Adunarea Bisericii, exprimă sensul ei, îi dau o mişcare şi un ritm etern. împreună cu proorocii, apostolii, mucenicii, ierarhii, întreaga Biserică, întreaga adunare parcă se înalţă la cer, se înalţă acolo unde ne ridică şi ne înalţă Hristos – la Cina Lui, în împărăţia Lui…

Aici trebuie să spunem că noua prezentare a altarului şi a ico­nostasului este o împărţire falsă, deoarece contrazice tradiţia litur­gică a Bisericii. Această tradiţie cunoaşte numai sfinţirea locaşului şi a prestolului (a Sfintei Mese), dar nu cunoaşte sfinţirea altarului separat de „corabie”. Locaşul întreg se unge cu Sfîntul Mir- ca şi prestolul – locaşul întreg „se pecetluieşte” cu sfinţenie şi loc sfînt. Tot ca argument în acest sens este şi slujba „bizantină” a sfinţirii locaşului, momentul aducerii moaştelor care trebuie puse pe Sfînta Masă. Nu la uşile împărăteşti ale altarului, ci la uşile închise pe dinafară ale locaşului, arhiereul spune: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre. Cine este acesta împăratul Slavei? Domnul Puterilor, acesta este împăratul Slavei!…”. Explicînd acest ritual, Simion din Tesalonic, cel mai de seamă reprezentant al exegezei simbolice şi mistice a slujirii, scrie: „…Mucenicii -în Sfintele Moaşte – şi arhiereul însuşi preînchipuie pe Hristos, iar locaşul preînchipuie cerul… Arhiereul citeşte rugăciunea Intrării chemînd conslujitorii îngeri care intră împreună cu noi. În acest fel, porţile locaşului şi deschiderea lor arată că slujitorii intră în locaş, parcă ar intra în cer în numele Tatălui, ca martori ai lui IisusHristos, intră prin deschizătură în cortul ceresc…”. Este clar că ritualul acesta s-a concretizat în acea epocă în care – şi despre aceasta mărturisesc foarte multe documente -uşile împărăteşti nu se numeau uşile altarului, ci uşile locaşului, cînd locaşul întreg era considerat ca cerul pe pămînt, ca locul în care, prin adunarea euharistică a Bisericii „prin uşile încuiate”, vine Domnul şi cu El şi în El, împărăţia Lui… Despre valoarea Prestolu-lui în Euharistie, noi am vorbit amănunţit în legătură cu aşa numita „intrarea cea mică” (vohodul cel mic). Cele spuse pînă acum sînt suficiente, pentru ca să subliniem nu numai legătura iniţială şi de bază a locaşului cu adunarea dar şi sensul locaşului însuşi, ca fiind sobor (adunare), ca fiind întruparea în forme arhitecturale, în culori şi în chipuri a „adunării în Biserică…”.

Liturghia este ‘Taina adunării”. Hristos a venit „pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune într-una” (Io. XI, 52) şi Euharistia, chiar de la început, a fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos. Trebuie să cunoaştem bine şi să ţinem minte: în locaş mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică, şi locaşul văzut este doar chipul locaşului celui nefăcut de mînă, pe care îl reprezintă. De aceea, „adunarea în Biserică” este cu adevărat prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii şi, dacă nu înţelegi aceasta, nu poţi înţelege lucra­rea tainică ce urmează. Cînd spun „mă duc la Biserică”, aceasta înseamnă că eu merg la adunarea credincioşilor, pentru ca îm­preună cu ei să alcătuim Biserica, pentru ca să fiu ceea ce am devenit în ziua botezului, adică mădular în sensul deplin şi absolut al acestui cuvînt, mădular al Trupului” lui Hristos: „Voi, spune apostolul, sînteţi Trupul lui Hristos şi în parte mădulare” (1 Cor. XII, 27). Eu mă duc să arăt şi să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a lumii taina împărăţiei lui Dumnezeu, deja „venită în putere”.

Împărăţia lui Dumnezeu a venit şi vine întru putere în Biserici, iată Taina Bisericii, Taina Trupului lui Hristos: „Unde sînt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, acolo şi Eu sînt în mijlocul lor”. Minu­nea adunării bisericeşti constă în aceea că ea nu este „însuma­rea” oamenilor păcătoşi şi nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. Adeseori spunem că mergem la Biserică pentru ca să primim ajutor, putere harică, mîngîiere de la El. însă uităm că noi sîntem Biserica, noi o alcătuim, că Hristos se află în mădularele Sale şi că Biserica nu este în afară de noi, nu este deasupra noastră, ci noi sîntem Intru Hristos şi Hristos în noi. Creştinis­mul constă nu în aceea că el dă fiecăruia posibilitatea „desăvîrşirii personale”, ci în aceea că înainte de toate creştinilor le este dat şi poruncit să fie Biserică – „popor sfînt, preoţie împărătească, neam ales” (1 Ptr. II, 9), să descopere şi să mărturisească pre­zenţa lui Hristos şi a împărăţiei Lui în lume. Sfinţenia Bisericii nu este sfinţenia noastră, ci a lui Hristos Care a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, „pentru ca săNo sfin­ţească… ca să fie sfîntă şi fără prihană” (Ef. V, 25-27).

Repet, Euharistia nu este „una dintre taine”, una dintre slujirile divine, ci este descoperirea şi înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfin­ţenia şi plinătatea ei, şi numai participînd la această Taină noi putem creşte în sfinţenie şi putem împlini tot ce ni s-a poruncit nouă… Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată „la doi sau trei”, este chipul şi realizarea Trupului lui Hristos’şi numai de aceea cei adunaţi pot să se împărtăşească, adică să fie în comuniune prin Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci ei îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni şi niciodată nu ar fi putut să se împărtăşească, nimeni şi niciodată nu ar fi fost vrednic şi „sufici­ent” de sfînt pentru împărtăşire, dacă ea nu ar fi fost dată şi poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osîndă să numim pe Dumnezeu Tată şi să fim în comuniune şi părtaşii Vieţii dumnezeieşti…

De aici rezultă clar în ce măsură este încălcată esenţa Litur­ghiei de modul actual de intrare „individuală” în locaş, în orice mo­ment al slujirii divine. Păstrînd modul „individual” şi „liber”, credin­ciosul nu cunoaşte, nu a aflat taina Bisericii, nu participă la taina Adunării, la această minune a naturii umane zdrobită şi păcătoasă prin unitatea divino-umană a luiIisusHristos. VI

în sfîrşit, dacă „adunarea în Biserică” este chipul Trupului lui Hristos, atunci chipul Capului Trupului este preotul. El face parte din adunare şi este în fruntea ei, şi faptul că este în fruntea ei realizează din „grupele creştinilor” adunarea Bisericii în plinătatea darurilor sale. Dacă acesta, ca om, este doar unul din cei adunaţi, şi poate fi păcătos şi nevrednic, prin darul Sfîntului Duh – păstrat în Biserică de la Cincizecime şi transmis neîntrerupt prin punerea mîinilor Episcopului – preotul descoperă puterea Preoţiei lui Hristos Care S-a sfinţit pe Sine pentru noi şi este Unicul Preot al Noului Testament: „Prin aceea că Iisusrămîne în veac, are şi o preoţie netrecătoare” (Ebr. VII, 24). După cum sfinţenia adunării nu este sfinţenia oamenilor care o compun, ci sfinţenia lui Hristos, tot aşa şi sfinţenia preotului nu este sfinţenia lui ci a lui Hristos dată Bisericii, pentru că ea însăşi este Trupul Lui. Hristos nu este în afară de Biserică şi nu a delegat pe nimeni de a stăpîni sau a avea putere, ci El însuşi este prezent în Biserică şi cu Duhul Sfînt împlineşte întreaga viaţă a Bisericii. Preotul nu este „reprezentan­tul”, nici „locţiitorul” lui Hristos. în Taină, preotul este însuşi Hristos, după cum adunarea este Trupul Lui. Fiind Capul adunării, Hristos arată în Sine unitatea Bisericii, unitatea cu Sine a tuturor mădula­relor ei. în această unitate a proistosului şi a adunării se descoperă unitatea divino-umană a Bisericii întru Hristos şi cu Hristos. De aceea şi înveşmîntarea preotului, chiar dacă în zilele noas­tre se săvîrşeşte pînă la Liturghie, este legată de adunare, căci înveşmîntarea este chipul, Icoana unităţii dintre Hristos şi Biserică, a unităţii indestructibile a celor mulţi care sînt una. Haina albă, stiharul, este înainte de toate haina albă a botezului primită de fiecare din noi la botez. Această haină a tuturor celor botezaţi este haina Bisericii înseşi, pe care, îmbrăcînd-o preotul, descoperă unitatea adunării şi ne uneşte pe noi toţi în sine. Epitrahilul este chipul luării de către Mîntuitorul a naturii noastre, pentru a o mîntui şi a o îndumnezei, este semnul că această preoţie este a lui Hristos însuşi. De asemenea şi mînecuţele: mîinile cu care preotul binecuvîntează şi lucrează cele sfinte, nu mai sînt mîinile lui, ci mîna lui Hristos. Brîul este totdeauna semnul ascultării, pentru a fi gata de a sluji. Preotul nu se înalţă şi nu se aşează „pe ‘cele înalte” de la sine, el este trimis la această slujire, el „nu este mai mare decît Domnul său”, pe Care trebuie să-L urmeze şi prin harul Căruia slujeşte. în sfîrşit, felonul este slava Bisericii ca o creaţie nouă, este bucurie, adevărul şi frumuseţea vieţii noi, chipul împă­răţiei lui Dumnezeu şi a împăratului Care „S-a împărăţit şi în po­doabă S-a îmbrăcat…” pentru vecie, înveşmîntarea se încheie cu spălarea mîinilor proistosului. Euharistia este iertarea păcatelor acelora cărora le sînt iertate păcatele şi fărădelegile, care sînt împăcaţi cu Dumnezeu. Aceasta este slujirea omenirii noi „cîndva nemiluită iar acum miluită” (1 Ptr. II, 10). Noi intrăm în locaş, noi „ne adunăm în Biserică”, noi ne înveşmîntăm în hainele făpturii noi – acestea sînt primele- lucrări sfinte ale ‘Tainei tuturor Tainelor”, ale Euharistiei atotsfinte.

Lasă un răspuns