Noi, aici, am ales filozofia cea cerească…

Scrisoarea a 47-a

Fiul meu, fiu al Preadulcelui Iisus, fiu al Preasfintei Fecioare și al sfinților, care să fie cuvântul meu către tine ? De unde să găsesc cuvinte ca să-ți încălzesc sufletul ? De unde să scot apă ca să-ți astâmpăr setea ? Pâine de unde voi lua ca să te hrănesc ?

Vai, vai, nevrednicul de mine, că m-am învrednicit să nasc în Duhul Sfânt un astfel de fiu, un flăcău atât de bun, atât de cuminte și de râvnitor!

Dar când mă voi învrednici să te văd alături de mine? Când mă voi bucura de tovărășia ta cea bună? Când te voi vedea în mijlocul bisericii noastre, căzând în genunchi și plângând în fața icoanei Preadulcelui Iisus?

Voi fi, oare, vrednic să văd toate acestea ? Să-mi pun, oare, nădejdea ? Să aștept până când te voi vedea și atunci să rostesc precum dumnezeiescul Simeon ,, Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne”?

Vai mie, nefericitul ! Lacrimile îmi acoperă ochii. Mâna îmi amorțește. Inima mea bate de emoție, aflând ce voiești să devii : înțelept împreună cu înțelepții, învățător împreună cu învățătorii, ritor împreună cu ritorii, teolog împreună cu teologii, predicator împreună cu predicatorii, monah împreună cu monahii, preot împreună cu preoții și fiu al lui Dumnezeu cu fiii lui Dumnezeu.

Iubitul meu fiu, zboară către mine. Iată, îți deschid brațele mele părintești pline de dragoste. Întocmește picioarele tale ca ale cerbului și eu îți voi da apa cea vie. Vino, fiule, la masa mea și eu îți voi pune pe masa pâinea vieții.

Pășește cu grabă. Nu pierde timpul, deoarece moartea ne urmărește ca un rău tovarăș de drum, iar lumea este înșelătoare. Viața este plină de capcanele lui satana, care ne aduc de două ori mai repede moartea. Plăcerea lumii trece ca umbra. Toate sunt ca un vis, ca fumul se risipesc. Toate sunt deșertăciuni !

Noi, aici, am ales filozofia cea cerească; preocupându-ne de adâncul tainelor dumnezeiești, lucrând ca mintea noastră să devină cât mai clară. Ne străduim după putință să înțelegem cele ce nu sunt pipăibile cu mâna, dar care se înțeleg cu mintea. Pe Dumnezeu Îl avem împreună lucrător și îngerii cei purtători de foc sunt cei care ne vorbesc și ne arată căile cerești prin intermediul bunei conștiințe. Și la urma tuturor, când sufletul nostru pleacă, lăsând pământului, ca unei maici a tuturor, trupul acesta de țărână, atunci mergem în patria cea adevărată, unde stăm de vorbă cu îngerii, schimbând cu ei îmbrățișare sfântă, neîncetat minunându-ne de cetele cerești, până când la Stăpânul și Mântuitorul nostru ajungând, rămânem pentru totdeauna nedespărțiți de El.

Vino, deci, alergând, ca să nu cazi de la acestea. Ridică-te și te încinge cu cureaua precum bărbatul.

Vino și eu te voi aștepta. Poate că după câțiva ani voi pleca, și atunci nu-ți voi mai putea fi de folos cu nimic.

L. S.
  • L. S.

2 Comments

  • Va multumim pentru aceasta comoara duhovniceasca!

  • Și noi vă mulțumim că ați ales să citiți articolele de pe acest blog. Ne bucurăm de aprecierea dvs.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: