Sbornicul | Ființa vieții creștine

Mulţi îşi îndreaptă atenţia spre educaţia creştină, dar nu o duc până la capăt sau trec cu vederea peste partea cea mai substanţială şi mai grea din viaţţa creştină, oprindu-se la cele ce sunt mai uşoare, la cele ce se văd, la cele din afară. Această educaţie neîndestulătoare sau neîndrumată cum trebuie, ia naştere la persoane care totuşi păzesc cu multă băgare de seamă toate rânduielile întemeiate de o viaţă cucernică, dar care dau prea puţină atenlie sau deloc, mişcărilor lăuntrice ale inimii şi adevăratei propăşiri a unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. Ei sunt străini de păcatele moarte, dar nu urmăresc mişcările gândurilor din inimă.

De aceea, ei uneori mai judecă şi se mai laudă şi se mai trufesc si se mai supără dintr-un simţământ al dreptăţii lucrării lor, se mai lasă uneori duşi de o frumuseţe şi de mângâieri, uneori rănesc chiar cu cuvântul într-un avânt de nemulţumire, se lenevesc să se roage şi în rugăciune se lasă furaţi de gânduri deşarte şi de cele asemănătoare şi ei nu sunt nimic. Aceste mişcări sunt de puţină însemnătate pentru ei. Au mers la biserică ori s-au rugat acasă, după rânduiala moştenită, şi-au îndeplinit treburile obişnuite şi rămân cu desăvârşire mulţumiţi şi liniştiţi. Dar cât despre ceea ce se petrece în acest timp în inimă, puţin le pasă; şi cu toate acestea, cele ce se petrec în inimă, ele pot făuri cele rele şi, prin aceasta să le răpească tot prelul din viaţa lor dreaptă şi pioasă.

Să luăm acum următorul stadiu: cineva ce îşi săvârşeşte lucrarea mântuirii în chip nedesăvârşit, ajunge să-şi dea seama de această lipsă, vede calea piezişă pe care merge şi lipsa de ceva temeinic în osteneala sa.

Acel cineva se întoarce în felul acesta de la cucernicia cea din afară spre cea dinlăuntru. Î1 aduc aci sau citirea cărlilor ce tratează despre viaţa duhovnicească sau vorbirea cu cei ce cunosc în ce constă fiinţa vieţii creştine, sau nemulţumirea cu propriile sale osteneli, presimţirea că e lipsit de ceva şi parcă nu merg lucrurile aşa cum trebuie. În ciuda corectitudinii lui, el nu are liniştea lăuntrică; nu găseşte în el ceea ce este făgăduit adevăraţilor creştini – pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt – (Rom.14,17).

Când va lua într-însul naştere această cugetare neliniştitoare, atunci convorbirea cu cunoscătorii sau cărţile îl lămuresc cam cum sunt lucrurile şi descoperă lipsa elementelor substanţiale în întocmirea vieţii lui, lipsa de atenţie pentru mişcările lăuntrice şi pentru conducerea de sine.

El înţelege că fiinţa vielii creştine stă în aceea că noi să ne aşezăm cu mintea în inimă în faţa lui Dumnezeu, întru Domnul Nostru Iisus Hristos şi prin darul Sfântului Duh, iar de acolo cârmuind toate mişcările lăuntrice şi toate lucrările cele din afară, să le potrivim pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari, care se petrec în noi, spre slujba lui Dumnezeu, Celui în trei ipostasuri, jertfindu-ne Lui desăvârşit conştienţi şi liberi.

Dându-şi seama în ce constă fiinţa vielii creştine şi neavând-o el în sine, mintea începe să lucreze ca să ajungă acolo, citeşte, cugetă, stă de vorbă. În acest timp adevărul, care spune că viaţa atârnă de unirea cu Dumnezeu, este înfăţişat şi dezbătut în felurite chipuri, dar tot mai rămâne departe de inimă, tot încă nu se simte; de aceea, nici roade nu aduce.

Râvnitorul se îndreaptă spre cele lăuntrice şi ce credeţi că găseşte aici? O neîncetată rătăcire a gândurilor, o neîntreruptă năvală din partea patimilor, o îngreuiere şi o răceală a inimii, o încăpăţânare şi nemişcare la ascultarea, dorinţa de a face toate după bunul plac; într-un cuvânt, găseşte înlăuntrul său iarăşi toate într-o stare foarte proastă. Din nou se aprinde râvna şi ostenelile  se îndreaptă de data aceaata spre viaţa sa proprie duhovnicească, spre gândurile şi stările inimii. În îndrumările care îl îndreaptă spre o viaţă lăuntrică duhovnicească, el va găsi că este nevoie să observe mişcările inimii – ca să nu scape acolo nimic din cele rele – că nu trebuie să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi altele. Se încep ostenelile şi silinţele în această direcţie. Dar gândurile nu pot fi stăpânite aşa cum nu poţi stăpâni văzduhul, care e în veşnică mişcare, nu poţi opri simţămintele şi mişcările rele, aşa cum nu poţi opri duhoarea cea rea ce iese dintr-un cadavru în descompunere, şi mintea nu poate sui spre aducerea aminte de Dumnezeu, aşa cum nu poate sui o pasăre udă şi îngheţată. În acest caz, ce este de făcut? Unii spun: rabdă şi osteneşte-te. Se începe răbdarea şi osteneala, dar înlăuntru se petrec aceleaşi lucruri. Iese în cale în cele din urmă cineva din cei ce cunosc stadiul acesta şi el îl lămureşte; pricina pentru care tot lăuntrul tău este în neorânduială, e pentru că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, şi anume: pentru că mintea merge după bunul său plac, iar inima după hatârul ei; e nevoie să-ţi uneşti mintea cu inima; atunci rătăcirea gândurilor va înceta şi tu vei pune mâna pe cârma care conduce corabia sufletului, pe pârghia prin care vei începe să pui în mişcare întreaga-ţi lume lăuntrică. Dar cum o putem face? Să ne deprindem să ne rugăm cu mintea în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi această rugăciune când te vei învăţa să o faci cum trebuie, sau mai bine zis, când li se va altoi în inimă, te va conduce spre ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, se va potoli rătăcirea gîndurilor şi-ţi va da puterea să-ţi dirijezi mişcările sufletului tău.

În vremea unei întorsături prielnice pe care o pot lua lucrurile duhovniceşşti, după o serioasă cugetare, omul se hotărăşte să nu cadă pradă risipirilor, ci să trăiască potrivit cu cele insuflate de frica lui Dumnezeu şi de conştiinţa lepădării de sine. Pentru această hotărâre darul lui Dumnezeu, care până acum lucra din afară; intră înlăuntru prin Sfintele Taine, iar duhul omului, până acum neputincios, se face puternic. De această parte trece de aici înainte, în întregime conştiinţa şi libertatea şi în om începe ca o viaţă lăuntrică trăită în faţa lui Dumnezeu, o viaţă cu adevărat liberă, de sine lucrătoare, cu deplină înţelepciune. Cerinţele sufleteşti şi trupeşti şi trebuinţele întâmplătoare din afară, nu-l mai răspândesc, dimpotrivă, el începe să le conducă, după cum îi dă duhul puterea. Ca unul ce e stăpân pe sine, el se aşază pe prestolul inimii şi de acolo porunceşte, cum trebuie să fie şi cum trebuie să facă fiecare.

O asemenea stăpânire de sine începe din întâia clipă a prefacerii şi a sălăşluirii darului; în forma ei desăvârşită însă ea nu se vădeşte niciodată. Adeseori, stăpânitorii de altă dată sparg zidurile şi nu se mulţumesc numai cu alarma pe care o produc în oraşul lăuntric, ci deseori îl iau prizonier şi însuşi stăpânitorul oraşului. Astfel de întâmplări se petrec mai adesea la început; dar puterea râvnei încordate, statornicia atenţiei încordată spre noi înşine şi spre lucrarea noastră, precum şi răbdarea cea înţeleaptă în toate ostenelile depuse în această lucrare, fac cu ajutorul darului lui Dumnezeu, din ce în ce mai rare aceste întâmplări.

În sfârşit, duhul devine atât de puternic, încât atacurile care altădată aveau înrâurire asupra lui, se pot asemăna cu un firicel de praf ce se loveşte de un perete de granit. Duhul petrece în sine fără să mai iasă afară, stând înaintea lui Dumnezeu şi stăpâneşte prin puterea lui Dumnezeu cu o netulburată tărie.

Cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu cea lăuntrică, sau legătura vie cu Dumnezeu, în chip firesc cugetă mereu numai la Dumnezeu, îndreptându-şi cu sârguinţă mintea spre El şi nu vrea să citească şi să vorbească decât despre El. Dar aceste singure îndeletniciri fără altele despre care voi vorbi mai târziu, nu îl vor duce la cele căutate. La mistici, îndeletnicirile de mai sus, ele singure ies la iveală, întrucât unii ca aceştia sunt oameni teoretici, iar nu practici. Privitor la acest subiect, sunt câteva lucruri de prisos şi în îndrumările catolice spre o viaţă duhovnicească, iar acestea nu sunt  fără primejdie. Ele te deprind cu lucrurile uşoare: fiindcă e mai uşor să te gândeşti cu mintea decât să te rogi sau să iei aminte la sine: te predispun spre părerea de sine, întrucât sunt o lucrare a minţii care e atât de înrudită cu îngâmfarea şi se pot răci cu totul când vor trece spre o aplicare practică şi, ca urmare, pot să oprească un succes temeinic prin măgulirea pricinuită de izbânda minţii în această lucrare. Tocmai de aceea, învăţătorii sănătoşi ne apără de asemenea lucruri şi ne sfătuiesc să nu ne înfundăm prea mult în această ocupaţie, care se face spre paguba altor îndeletniciri.

Acest lucru îl vom înţelege mai bine, dacă vom arăta ce se întâmplă cu sufletul şi cum trebuie să ne purtăm când vom avea o mare dorinţă să ne rugăm sau când vom fi traşi de duhul spre rugăciune. Aceasta o încearcă toţi într-un grad mai mare sau mai mic, atât în vremea trecerii de la căutarea prin propriile osteneli spre o vie legătură cu Dumnezeu, cât şi după ce ajungem la ea.

Această stare se potriveşte cu starea în care se află omul când cade pe gânduri. Căzând pe gânduri, el intră înlăuntrul său şi se concentrează înlăuntrul său, fără să ia aminte la starea lui din afară, la persoane, lucruri şi întâmplări. Tot astfel se petrece şi aici: numai că acolo e treaba minţii, iar aici e treaba inimii. Când se află tras către Dumnezeu, sufletul se adună în sine şi se aşază înaintea feţei lui Dumnezeu şi, sau revarsă înaintea lui nădejdile sale şi durerile inimii, ca Ana, mama lui Samuil, sau îl slavosloveşte ca Prea Sfânta Fecioară Maria, sau stă înaintea feţei Lui, plină de uimire, cum adeseori stătea Sf. Apostol Pavel. Aici se curmă tot ce este lucrare personală, cum sunt gândurile, intenţiile şi tot ce este din afară pleacă din câmpul atenţiei. Însuşi sufletul nu vrea să se ocupe cu nimic din cele străine. Aceasta se întâmplă şi în biserică, şi chiar la pravila de rugăciune, sau în timpul citirii şi meditaţiei, uneori chiar în vremea unor îndeletniciri din afară şi în mijlocul unei adunări de oameni. Dar în toate cazurile acestea adunarea în noi înşine nu atârnă de bunul nostru plac. Uneori, cel ce încearcă această tragere îşi poate aduce aminte de ce poate dori repetarea ei, poate să se încordeze spre a o redobândi, iar prin propriile sale silinţe nu o va atrage; ea îl află. Cât despre liberul nostru arbitru, nu-i rămâne decît un singur lucru de făcut: când ea te va afla, să nu-ţi îngădui să o tulburi, ci să te îngrijeşti, pe cât te ţin puterile, să-i dai libertatea să petreacă în tine o vreme cât mai îndelungată.

3 Comments

  • Aliluia,Aliluia,Aliluia! Amin Amin,Amin! Doamne Iisuse Hristoase fiul și Cuvăntul Lui Dumnezeu miluiestemă!

  • Multumim Parinte pentru aceste invataturi alese! Spor la treaba in tot ceea ce faceti!

  • Salutări Leonard,
    Hristos a Înviat!

    Mă bucur că citiți. Avem o problemă cu accesul la blog și cu comentariile zilele astea, dar sper că se va rezolva în curând…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: