Sbornicul | Ființa vieții creștine

În cele din urmă, trece perioada căutărilor obositoare: fericitul căutător primeşte cele căutate; el află locul inimii şi se opreşte acolo cu mintea înaintea Doirmului şi stă în faţa Lui fără să mai iasă, ca un credincios supus înaintea împăratului, şi de la care primeşte stăpânirea şi puterea să-şi conducă toate ale sale, atât pe cele dinlăuntru cât şi pe cele din afară, în chipul cel mai plăcut Lui. Acesta este momentul când Împărăţia lui Dumnezeu vine înlăuntrul nostru şi începe să apară în puterea ce îi este proprie ei.

Se începe osteneala deprinderii ce se naşte către Domnul, deprinderea acestei lucrări mântuitoare. Mugurii roadelor dau viaţă credinţei, credinţa întăreşte truda şi înmulţeşte roadele; lucrarea dă în pârgă, se coace. În continuarea tocmai acestei osteneli de deprindere a rugăciunii minţii ce se înalţă către Dumnezeu, acele trageri înlăuntru înaintea lui Dumnezeu, despre care s-a vorbit mai sus, devin din mila lui Dumnezeu mai dese.

Dar mai târziu se întâmplă ca această tragere înlăuntru se întăreşte pentru totdeauna şi petrecerea înlăuntru înaintea Domnului ajunge neîntreruptă. Iată tocmai aceasta este instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Dar, vom adăuga; aceasta este totodată şi începutul unui nou ciclu de schimbări în viaţa lăuntrică, pe care se cuvine să-l numim înduhovnicirea sufletului şi trupului.

Iar din punct de vedere psihic trebuie să spunem despre Împărăţia lui Dumnezeu următoarele: împărăţia lui Dumnezeu se zămisleşte în noi, când se uneşte mintea cu inima, topindu-se laolaltă cu aducerea aminte de Dumnezeu. Atunci omul predă în mâinile Domnului, ca pe o jertfă plăcută Lui, conştiinţa şi libertatea sa, iar de la El primeşte stăpânirea sa însuşi şi prin puterea primită de la El, îşi conduce întreaga fiinţă, lăuntrică şi din afară, ca din partea lui.

Ceea ce îl îngrijorează mai mult decît orice pe căutător este aşadar, starea lăuntrică, cea de gânduri şi de dorinţe; întreaga lui râvnă este îndreptată spre chipul cum ar putea fi înlăturată această stare. Mai ales că nici nu există alt mijloc de a dobândi acel simţământ duhovnicesc sau căldura aceea a inimii, din vremea aducerii aminte de Dumnezeu. Dar îndată ce se va înfiripa această

căldură, gândurile se vor potoli şi ele, atmosfera lăuntrică va deveni limpede şi se vor arăta deplin la iveală toate înmuguririle mişcărilor bune şi rele din suflet, iar omul va primi puterea să le izgonească pe cele din urmă. Această lumină lăuntrică se răspândeşte şi asupra celor din afară şi acolo va da omului putinţa să deosebească ceea ce trebuie de ceea ce nu trebuie, împărtăşindu-i şi tăria să se statornicească în cele dintâi, în ciuda tuturor piedicilor; într-un cuvânt, atunci începe adevărata viaţă duhovnicească; reală, care până acum are numai căutare, şi care chiar dacă se şi ivea uneori, nu apărea decât în frânturi. şi anume în vremea acelor trageri înlăuntru, de care s-a vorbit, se iveşte căldura, dar ea se curmă odată cu încetarea tragerii înlăuntru. Pe când acum, căldura care se zămisleşte în inimă, rămâne acolo fără să mai iasă vreodată şi ţine mintea pironită asupra ei tot fără ieşire. Când mintea se află în inimă, atunci se petrece tocmai unirea minţii cu inima, care preînchipuie integritatea organismului nostru duhovnicesc.

Domnul va veni să-şi reverse lumina Sa asupra cugetării voastre, să cureţe simţirea voastră; să călăuzească lucrările voastre. Voi veţi simţi puteri pe care nu le-aţi cunoscut mai înainte. Va apare  şi va veni nu în chip simţit şi văzut, ci în mod nevăzut şi duhovnicesc, dar nu mai puţin în chip real. Drept semn, slujeşte necurmată ardere a inimii, în timpul căreia mintea, stând în inimă, se topeşte în amintirea de Dumnezeu, se întăreşte petrecerea înlăuntru şi, ca urmare, se observă tot ce se petrece acolo şi cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu se primesc, iar tot ce este păcătos şi toate faptele se conduc (după o precisă conştiinţă a lor) de voia lui Dumnezeu; se dă puterea să conduci întreg cursul vieţii şi cea dinlăuntru şi cea din afară, se dă stăpânirea asupra noastră înşine. Omul, de obicei, este mai mult lucrat decât lucrător. Libertatea de a lucra el o primeşte când simte în inimă venirea Domnului. Atunci se împlineşte făgăduinţa: „dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într- adevăr” (Ioan 8, 36).

S-ar putea să pară curios, că legătura cu Dumnezeu mai trebuie încă ajunsă, când ea este deja, sau se dă în taina botezului ori a pocăinţei, căci se spune: „câţi în Hristos v-aţi botezat; în Hristos v- aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 37) sau „voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Ba chiar, după o simplă înţelegere, Dumnezeu este pretutindenea, nu e departe de fiecare din noi, până când îl vom găsi (Faptele Apostolilor 17, 27), şi e gata să se sălăşluiască în fiecare, care e gata să-L primească. Numai simpla nepăsare, păcătoşenie, ne despart de El. Acum, când cel pocăit a lepădat totul şi s-a predat Domnului, ce-l împiedică pe Dumnezeu să se sălăşluiască în El? Ca să înlăturăm asemenea nedumerire, trebuie să deosebim felurite forme de legătură cu Dumnezeu. Ea începe din ziua trezirii şi se manifestă, din partea omului, prin căutare, prin năzuinţă spre Dumnezeu, iar din partea lui Dumnezeu, prin bunăvoire, prin conlucrare, prin ocrotire: Dumnezeu se află încă în afară de om, şi omul este în afară de Dumnezeu; nu se întrepătrund, nu intră unul într- altul. În taina botezului sau a pocăinţei, Domnul intră înlăuntrul omului cu darul Său şi-i dă să guste toată dulceaţa Dumnezeierii cu atâta îmbelşugare şi atât de simţit, cum le dă propriu-zis celor desăvârşiţi, dar mai târziu iarăşi ascunde această arătare a legăturii Lui, reînoind-o numai din când în când, şi chiar atunci, uşor, numai ca în răsfrângerea unei oglinzi, iar nu în original, lăsându-l pe om în necunoştinţă de Sine şi de petrecerea Sa într-însul, până la o anumită măsură de creştere, sau de educaţie, potrivit cu înţeleapta Lui călăuzire. Dar după acestea, Domnul arată în chip simţit, sălăşluirea Sa în duhul, cugetul omului, care atunci ajunge biserică ce se umple cu Dumnezeirea cea în trei ipostaze.

Astfel, sunt trei chipuri în legătură cu Dumnezeu; întâia este legătura cea de gând, care se întâmplă în perioada întoarcerii, iar celelalte două sunt lucrătoare;.dar una din ele este ascunsă, nevăzută pentru alţii şi neştiută nici de om însuşi, iar cealaltă este vădită atât pentru el însuşi cât şi pentru alţii.

Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai târziu prin toată perioada de întoarcere, îl taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să cureţe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu. Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării. Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcţiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţă şi cu poftă, pe când acum ele nu mai sunt dorite, nu mai sunt alese, ci dimpotrivă sunt urâte, sunt călcate în picioare, sunt alungate. În acest timp omul se desprinde de sine însuşi ca dintr-un hoit împuţit şi îşi dă seama, care parte din fiinţa lui sloboade duhoare de patimi şi împotriva voinţei revarsă râu mirositor, uneori până i se întunecă mintea, acea întreagă miazmă ce iese dintr-însul.

În acest chip, viaţa adevărată, viaţa harică este la început în om numai o sămânţă, o scânteie; dar sămânţa este sămânţă în mijlocul spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lumină slabă, care licăreşte printr-o ceaţă din cele mai dese. Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau în virtutea minţii şi duhului, cum se spune despre această unire la Sfântul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om; este numai atât. Toate celelalte părţi se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supună cerinţelor unei vieţi noi. Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi. Acelaşi lncru se petrece şi în trup, în toate funcţiunile lui. Ca urmare el este în întregime necurat, afară de un singur punct, pe care îl formează puterea conştientă şi liberă: mintea şi duhul. Dumnezeu, care este cel mai curat, se uneşte tocmai cu această singură parte, iar toate celelalte părţi, fiind necurate, rămân în afară de El, deşi El e gata să-l umple pe om în întregime, dar nu o face pentru că omul este necurat. Mai târziu, de îndată ce el se va curăţi, Dumnezeu îşi va trimite numaidecât deplina Sa sălăşluire.

Aşadar, Domnul, venind în unire cu duhul omului, nu-l umple îndată în întregime sau se sălăşluieşte în el. Aceasta nu atârnă de El, ci de noi şi anume de patimile care au pătruns ca topite, în toate puterile firii noastre, care încă nu au fost scoase din el şi nu au fost înlocuite prin virtuţi contrare.

Dar lucrând cu toată râvna împotriva patimilor, trebuie să ne întoarcem în acelaşi timp ochii minţii către Dumnezeu; în aceasta stă punctul de plecare, de care trebuie să ţinem seama în zicerea întregii rânduieli de viaţă plăcută lui Dumnezeu, cu care trebuie să măsurăm şi să vedem, dacă regulile născocite şi nevoinţele întreprinse sunt drepte sau strâmbe. Neînţelegând toată această putere, unii se opresc numai la nevoinţa şi exerciţiul din afară, alţii numai la fapte bune şi la deprinderile cu ele, fără să se mai întindă mai sus, iar cei din categoria a treia trec de-a dreptul la contemplare. Nevoie este de toate aceste lucrări, dar toate trebuiesc făcute la rândul lor.

La început, toate se găsesc în sâmbure, apoi se dezvoltă nu numai într-un singur fel, ci deosebit în cutare sau cutare parte, cu toate că este de neînlăturat trecerea prin anumite trepte, adică suirea de la nevoinţele cele din afară la cele lăuntrice, iar de la unele şi altele spre contemplare, iar nu răsturnat. 125: Prima sămânţă dintr-o viaţă nouă constă din unirea libertăţii şi a darului şi rodirea ei va fi dezvoltarea chiar a aceloraşi unice elemente. Aşa cum la început, când dându-şi făgăduinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu, întru slava Lui, pocăitul zicea: „numai Tu să mă împuterniceşti şi să mă întăreşti”, tot aşa acum în întreaga vreme, ce vine după aceasta să se predea pe sine în fiecare clipă, ca să spun aşa, către faţa lui Dumnezeu cu o rugăciune ca aceasta: „Tu singur săvârşeşte ceea ce este plăcut voiei Tale” – pentru că în felul acesta, atât în conştiinţă şi bunăvoinţă, cât şi în realitate, Dumnezeu să fie „Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă” (Fil. 2,13). Dar clipa în care omul năzuieşte să înrâurească cu ceva, prin propriile sale puteri, atât asupra sa cât şi în sinea lui, e tocmai clipa când s-a stins viaţa adevărată, duhovnicească, harică. În starea aceasta, în ciuda ostenelilor peste măsură, nu se arată vreun rod adevărat.

Starea sufletească cea prielnică în fiinţa celui ce se pocăieşte este aceasta: „Cu judecăţile Tale pe care le ştii, mântuieşte-mă Doamne, şi eu mă voi osteni şi voi împlini tot ce voi fi în stare în chip nefăţarnic, fără abateri, fără răstălmăciri, după un cuget curat”.

Cine se va zidi înlăuntru în acest chip, acela într-adevăr, va fi primit de Domnul; Care va lucra în El ca un împărat. Pentru unul ca acesta, învăţătorul este Dumnezeu, doritorul şi lucrătorul este Dumnezeu, aducătorul de roade este Dumnezeu. Iar aceasta este sămânţa şi inima pomului ceresc al vieţii celei dintr-însa.

Acum păcatul este izgonit din întăriturile lui care sunt ocupate de către bine şi este spart şi risipit în puterile sale.

„Dar şi păcatul nu se acoperă împreună în minte spune Sfântul Diadoh (Filoc. I. pag. 386), ci până la botez (sau până la taina pocăinţei), darul deşteaptă sufletul spre binele din afară, iar satana e cuibărit la adânc, îndârjindu-se să îngrădească toate ieşirile minţii celei drepte: dar din chiar clipa,  în care renaştem, demonul rămâne pe din afară, iar darul înlăuntru”.

Arătarea exerciţiilor care mijlocesc întărirea în bine, săvârşită de puterile sufleteşti şi trupeşti. După chipul acesta, viaţa harică va arde şi se va înflăcăra înlăuntru, în duh. Mulţumită râvnei şi osârdiei omului care se predă lui Dumnezeu, darul îl va umbri şi îl va pătrunde din ce în ce mai mult, sau chiar şi-l va însuşi prin puterea lui sfinţită. De altfel, nu se poate şi nici nu trebuie să ne oprim aici. E nevoie să facem ca lumina aceasta a vieţii să treacă mai departe şi, pătrunzând prin puterea ei firea sufletului şi trupului şi, în felul acesta, luminându-le, însuşindu-le, să taie patimile nefireşti, care au intrat în ele şi să le ridice spre chipul lor curat şi firesc, să nu rămână în ea însăşi, ci să se reverse prin toată fiinţa noastră, prin toate puterile ei. Dar întrucât toate aceste puteri sunt îmbibate de cele nefireşti, duhul darului, care e cel mai curat, venind din inimă, nu poate intra în ele direct şi nemijlocit, fiind îngrădit de necurăţenia lor. De aceea, trebuie să statornicim în noi acele mijlociri între duhul darului, care trăieşte în noi şi dintre puterile prin care acesta se revarsă în ele şi le-ar vindeca prin ele, asemenea unui plasture pus la locurile bolnave. Este vădit că toate aceste mijlociri pe deoparte, trebuie să poarte caracterul şi însuşirea Dumnezeirii sau obârşiei lor cereşti, iar pe de altă parte, să stea în deplin acord cu puterile noastre în alcătuirea lor cea firească – altminteri darul nu va trece prin ele şi puterile nu vor scoate tot ce este vindecător din ele. Astfel de mijlociri trebuie să fie potrivite cu obârşia lor şi cu însuşirea lor lăuntrică, iar în sinea lor ele nu pot fi altceva decât lucrări, exerciţii, osteneli, întrucât se adaugă la puterile ale căror însuşiri, caracteristici trebuie să lucreze. Faptele şi exerciţiile ca mijloace de vindecare ale puterilor noastre şi de întoarcere ale curăţeniei şi integrităţii lor pierdute, sunt: postul, osteneala, privegherea, singurătatea, depărtarea de lume, paza simţirilor, citirea Scripturii şi Sfinţii Părinţi, umblarea la biserică, deasa mărturisire şi Împărtăşania.

Avîrid scopul de a curăţi pe om şi de a-l curăţa, darul dumnezeiesc îi deschide acestuia mai întâi de toate, o ieşire pentru toată activitatea lui către Dumnezeu, pentru ca mai târziu, din chiar această vindecare să pătrundă prin toate puterile, prin mijlocirea chiar a propriei lor activităţi, hotărâtă pentru ele sau deşteptată în ele pe locul acela de ieşire vindecat şi sfinţit deja. Cum se vindecă şi cum se păstrează acest izvor haric, noi am văzut mai înainte. Acum trebuie să hotărâm ce fel de lucrări. trebuie să izvorască din el cu o putere de vindecare, în sensul arătat mai înainte. Toate aceste exerciţii trebuiesc în aşa chip îndreptate încât să nu stingă, ci să învăpăieze mai mult duhul râvnei, precum şi toată orânduiala sa lăuntrică.

Evaluare: 1 din 5

3 Comments

  • Hristos a înviat,

    vă doresc o zi binecuvântată și putere să citiți textele duhovnicești, care fără îndoială vor aduce roade / rezultate duhovnicești la timpul lor.

    Fiți bine.

  • Cât de frumoase și pline de învățături duhovnicești sunt aceste texte, iar cei care le-au scris și le-au transmis sunt adevărați trăitori ai rugăciunii și cunoscători ai tainelor sufletului omenesc, dar și ai tainelor Dumnezeiești.
    Acest lucru nu îi este accesibil oricui, ci doar celor care au atins înălţimea desăvârşitei încredinţări în voia lui Dumnezeu, desăvârşitei credinţe, dragoste, curăţii şi smerenii.

  • Mulțumesc, Laura S., și eu gândesc așa. Și mă bucur că dvs. observați acestea.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: