CAPITOLUL I / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

Stimați cititori
și ucenici duhovnicești,

Începând de duminică, 28-06-2020, am purces împreună la citirea cărții „O noapte în pustiul Sfântului Munte”, despre care scriseserăm în mai multe rânduri. Vă așteptăm să luați parte la citire, precum și, să ne lăsați comentarii despre despre aceea ce veți găsit interesant în învățăturile unui „Gheronda” athonit, în dialog cu mitropolitul Ierothei.

Dorim să îmbunătățim și să dezvoltăm blogul acesta, care poate fi o continuare a lucrării Grupului de pe WhatsApp „Lavra Preasfintei Treimi / a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Sergey de Radonesh. Scrisorile pe care le citim de la Gheron Iosif, învățăturile și viața sa isihastă, sunt foarte apropiate de viața și învățăturile Sfântului Serghie de Radonej. Cartea duhovnicului athonit, pe care o vom citi, despre rugăciunea minții sau a inimii, și despre viața isihastă, în timp ce vom face o pauză cu „scrisorile lui Gheron Iosif” și ale „Sbornicului”, sunt aceeași lucrare continuată de harul Duhului Sfânt, întru cei plăcuți ai săi. Toți acești părinți, de la care vă lăsăm textele pe care le citim și noi, la fel ca și „Sbornicul” Starețului Hariton, din părțile nordice ale Rusiei – mănăstirea Valaamului, care a fost tipărită și în limba română în anul 2000, la Alba Iulia, de către ÎPS Andrei al Clujului, toate succed una alteia, toate sunt aceeași lucrare și învață despre aceeași practică: a curățirii, iluminării și îndumnezeirii omului prin Har.

                                   / ierom. Nectarie
                                 Lavra Preasfintei Treimi / a Sfântului Serghie de Radonej


Tăcerea, cuvântul și viața monahilor

Cel ce merge la Sfântul Munte ar trebui să o facă cu scopul de a se zidi prin tăcere. Toate îi vor vorbi pelerinului care știe cum să asculte această tăcere. Fețele tăcute ale călugărilor, peșterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de duhul de pocăință, natura însăși, precum și toate lucrurile neînsuflețite din jurul său, îi vor povesti multe și-i vor împărtăși minunate învățături. Așa vorbește Sfântul Munte „întru tăcere.” Dar și monahii vorbesc, și astfel zidesc sufletește, căci se fac pilde prin însăși viața lor.

sfântul munte din depărtare

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăși veșnicia, vorbește cu putere – căci tăcerea este graiul vieții ce va să vină. Așa cum sfinții îngeri au o putere înțelegătoare de negândit pentru noi, prin care-și împărtășesc dumnezeiești noime (potrivit Sfântului Vasílie cel Mare), în același fel îngerii pământești – ce trăiesc în Sfântul Munte și se întrec cu cei cerești și netrupești în viață și în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăși ceea ce trăiesc. Această putere este tăcerea care, mai ales în Sfântul Munte, este cea mai grăitoare propovăduire, „un tăcut îndemn.” Monahii de acolo nu vorbesc mult; ei trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere și se adâncesc în experiența apofatică a theologiei dreptslăvitoare. Ei ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere și dobândesc virtutea. După Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu, „calea cea mai grabnică către dobândirea bunei-săvârșiri pentru cei începători este tăcerea buzelor, și închiderea ochilor, și a urechilor surzire.”

Tăcerea monahilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theófil arhiepiscopul s’a dus odată la Schit. Și adunându-se frații, au zis lui Avva Pámvo: «Zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească.» Zis-a lor bătrânul: «De nu se folosește de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.»”

Cel ce merge la Sfântul Munte ar trebui să o facă cu scopul de a se zidi prin tăcere. Toate îi vor vorbi pelerinului care știe cum să asculte această tăcere. Fețele tăcute ale călugărilor, peșterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de duhul de pocăință, natura însăși, precum și toate lucrurile neînsuflețite din jurul său, îi vor povesti multe și-i vor împărtăși minunate învățături. Așa vorbește Sfântul Munte „întru tăcere.”

Dar și monahii vorbesc, și astfel zidesc sufletește, căci se fac pilde prin însăși viața lor. „Căci viața fără de cuvânt mai mult folosește decât cuvântul fără viață. Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără. Dar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia.” /Avva Isidor Pelusiotul/ Pentru că Sfinții Părinți duc o viață sfântă și au ajuns unelte ale Sfântului Duh, „trâmbițe tainice” ale Sfintei Treimi (Dragostea, Cuvântul și Înțelepciunea), ei aduc folos, orice cuvinte ar folosi. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belșug; iar când sunt întrebați, rostesc aceste „cuvinte.”

În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi cuvânt ca să mă mântuiesc.” Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în graiul pustiei, se socotește a fi descoperit de la Dumnezeu și neîndoielnic; și acela care-l cere îl primește ca pe o roadă a harului, fără să îl tâlcuiască cu mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuință pentru cel care-l cere. „Cuvântul” vine dintr’un suflet prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de dragostea Sa, rostit după măsura „setei” aceluia care-l cere. Așa cum Maica Domnului l-a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu și a dat naștere lui Hristos Dumnezeu-omul, ajungând de aceea „bucuria a toată făptura,” în același fel și părinții, datorită curăției lor, au zămislit cuvântul și l-au înmânat celor ce însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie.

„Au venit la Avva Fillic niște frați, cari aveau cu ei câțiva mireni, și s’au rugat lui să le spuie vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Și fiindcă mult îl rugau, a zis lor: «Cuvânt voiți să auziți?» Și i-au zis: «Așa, avvo.» Deci a zis bătrânul: «Acum nu este cuvânt, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Când întrebau frații pre bătrâni și făceau cele ce ziceau lor, Dumnezeu le da cum să le grăiască.» Și auzind frații acestea, au suspinat, zicând: «Roagă-te pentru noi, avvo!»”

Din această pildă se vădește că cuvântarea este luminarea harului. Harul îi luminează pe cei curați și sfinți, și „întrupează” viața și cuvintele lor. Este limpede, așadar, că înălțimea cuvântului este pe măsura însetării celui ce-l cere, iar monahii știu cum să „zdrobească” spre bine și cele mai împietrite inimi – chiar dacă folosesc un cuvânt tranșant. Așadar, dacă-i întrebi cu simplitate, cu smerenie și cu dorința de a împlini ce ți se va zice, vei auzi „scânteierile” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuși pline de înțelepciune și har – sunt cuvinte pline de Duh.

În acest fel, ei Îl urmează pe Hristos, răsunătorul Cuvânt al Tatălui și, totodată, adâncă tăcere. El vorbea, dar păstra și tăcerea. Mișcarea lui Dumnezeu spre om este, neîndoielnic, nu doar „descoperirea cuvântului”, ci și „grai al liniștii”. Prin urmare, mișcarea omului spre Dumnezeu, ca și spre aproapele său, ar trebui să se vădească din acestea două. Te îndrepți spre Sfântul Munte cu scopul de a învăța mai mult prin tăcere și mai puțin prin rostire.

Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale pustiei, trăiesc Viața la culmea ei. Ei sunt de pe acum în Rai. Sunt cu adevărat îndumnezeiți, trăind viața lui Hristos în „vase de lut,” adică-n trupuri istovite de nevoință și de slujirea aproapelui. În acești monahi se poate putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem așa, și nu îndumnezeirea învățată teoretic, de către cel lipsit de cercare în ale cuvântării-de-Dumnezeu (theologia). Ei trăiesc și credința, și faptele. Pentru că, neîndoielnic, credința fără fapte este amăgire, iar faptele fără credință sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, s’a întipărit pe fețele lor bătătorite de vreme, de vreme ce s’au izbăvit de noblețea ipocrită a lumii. „Dănțuirea” sfinților nevoitori „de cele împotriva firii fuge, cele după fire arată, și celor mai presus de fire daruri se învrednicește.” /Sfântul Nicódim Aghioritul/

Dacă-i privești, ți se pare că-s nefericiți și triști. Însă când se revarsă liniștea lor lăuntrică, te copleșește. Acești sfinți nevoitori sunt asemenea stăvilarelor ce țin apele. Când stăvilarul se rupe, apele își arată tăria, potopind împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide, te umple de mireasmă. Gurile monahilor sunt „izvoare dintru carile miere și apă vie se revarsă.” /Sfântul Ioán Gură-de-Aur/ Ai putea crede că viețile lor sunt fără valoare, dar curând îți vei da seama că acești pustnici sunt „copaci ce ajung sus la Cer, dăruiți cu frunze ce bine-umbresc,” adăpostindu-te și răcorindu-te. Ți-i închipui, îmbrăcați în rasă, de neclintit în tăcerea lor și nespălați datorită înfrânării lor de la îmbăiere (alusía). Însă, foarte curând, îi vezi „saduri cu minunate roade, și neveștejite,” „crini veșnic înfloriți și de-a pururea înmiresmați,” al căror parfum te umple de plăcere! Și toate acestea pentru că Hristos, viața cea adevărată, trăiește în ei. Viața lor este „ascunsă în Hristos.” /cf. Col. 3:3/

În fiecare monah aghiorit ce calcă pe urmele Sfinților Părinți și trăiește potrivit predaniei lor, poți deosebi, dacă porți în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a două stări părelnic potrivnice: cea a Morții și cea a Vieții. Viața izvorăște dintr’o moarte de zi cu zi, și moartea ajunge mai adâncă dacă te bucuri de viață. Cu cât sporește moartea Morții (adică a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viața în Viață (adică în Hristos); și cu cât cineva trăiește mai deplin Viața, cu atât omoară Moartea, până acolo încât ajunge să vadă în sine însuși Învierea și Înălțarea lui Hristos – adică se omoară păcatul și se naște viața. S’ar putea spune, așadar, că monahii se îmbracă cu moartea și dobândesc Viața. Sfântul Pável scrie către Romani: „Știind că Hristos cel ce au înviat din morți nu mai moare, că moartea pre dânsul nu mai stăpânește. Căci carele a murit, păcatului odată a murit; iar carele viiază, viiază lui Dumnezeu.” /Rom. 6:9-10/ Sfântul Nichíta Stithatul scrie că la fel se întâmplă cu omul sfânt, ajuns asemenea lui Hristos, pentru că a murit și s’a îngropat pentru lume, trăind viața lui Hristos: „Cel ce s’a sculat din lucrurile cele moarte, cu Hristos a înviat. Iar dacă cu Hristos a înviat cu cunoștință, «Hristos, deci, nu mai moare», deci nici acesta va fi ținut cu moartea necunoștinței; ca să nu mai viețuiască deci acela cărnii și lumii, omorându-și mădulările trupului său și lucrurile vieții acesteia, ci Hristos viețuiește într’însul, ca cela ce s’a făcut sub harul Sfântului Duh; și nemaifiind sub legea cărnii, «armele dreptății, mădulările sale, arătat le aduce lui Dumnezeu și Tatălui».” /cf. Rom., Cap. 6/2

Chiar și în monahii îndumnezeiți se regăsește împletirea dintre stare și mișcare. Potrivit Sfântului Maxím, ei trăiesc o „pururea-mișcătoare stare” și o „stătătoare mișcare.” Rămân „întru Hristos” și se mișcă neîncetat spre o cât mai desăvârșită desfătare întru Dânsul, deoarece Hristos este mărgăritarul cel de mult preț. Sfântul Grigórie al Nissei lămurește acest lucru: „De mirare lucru este că starea și mișcarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeași stare, înțelegând prin aceasta: cu cât unul rămâne statornic și neclătit în bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuții.” Adică rămâne statornic în bine, totodată mișcându-se. Se află într’o neîncetată mișcare și, totuși, rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar totodată și sațietatea dumnezeiască. Un monah spunea odată: „Ceva uimitor mi se întâmplă. Sunt flămând și, totuși, mă simt îndestulat.” Însă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc uimitor. „Aceasta este desăvârșita desăvârșire nedesăvârșită a celor desăvârșiți” /Scara, Cuv. 29/ de care vorbește Sfântul Ioán Scărarul.

Viața monahului se face pururea viața Cuvântului lui Dumnezeu, viața lui Hristos. Silindu-se, călugărul trăiește pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, lucrează minuni, rabdă Patimile, Învie și se Înalță. De aceea, trăind în Hristos, ajunge nu doar la unirea lumii sale lăuntrice, ci și a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înaltă decât cea dinaintea Căderii – ajunge asemenea lui Adam cel dintru început. Sfântul Maxím numește cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a biruit, dar pe care omul izbutește acum să le depășească cu ajutorul lui Adam cel Nou, adică Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre zidit și nezidit, dintre minte și simțuri, dintre cer și pământ, dintre Rai și lume, dintre bărbat și femeie. Trecând-o pe cea din urmă, ajunge să o depășească pe cea dintâi, pe cea dintre zidit și nezidit. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruiește pe sine întreg și dăruiește lumea întreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare făcător-de-bine al firii omenești.

La Sfântul Munte m’am apropiat odată de un astfel de Bătrân, un Stareț care gustă sațietatea nesfârșită a milei dumnezeiești. Viețuind într’o crăpătură a pământului, el a trecut dincolo de toate tiparele acestei lumi. Nu-s cuvinte care să-l poată înfățișa. De-i zici înțelept, zici prea puțin; numindu-l nebun, nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur și simplu nu știi cum să-l zugrăvești, pentru că a ieșit din măsurile acestei lumi și se îndreaptă spre adâncul veșniciei. El atinge dumnezeiescul foc și este în flăcări, arzând acum de Lumina cea nezidită. Ceasuri întregi, pe când vorbești cu el, ți se pare că se va aprinde și se va mistui. Crezi că va pieri cu totul din fața ta, precum Prorocul Ilie în carul de foc. Chiar în clipa când îți vorbește, crezi că se va sui la cer, ca Domnul, care pe „când blagoslovea pre ei, s’au depărtat dela dânșii și s’au suit la cer.” /Lc. 24:51/ Și, totuși, nu se întâmplă nimic din ceea ce-ai crezut. Se întâmplă altceva, zdrobirea inimii, în vreme ce-ți vorbește despre lucruri legate de viața duhovnicească. Este asemenea „uimirii” ce i-a cuprins pe apostoli în Muntele Thavór: „… nour luminos a umbrit pre ei, și iată glas din nour, zicând: Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele bine am voit; pre acesta să ascultați. Și auzind ucenicii, au căzut pre fețele lor și s’au spăimântat foarte.” /Mat. 17:5-6/ Pe când îți vorbește, se pogoară dintr’o dată Duhul Sfânt, învăluindu-te, stăpânindu-te. Te cuprinde teama, dar și dorința de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple și liniștite, te gândești la Hristos vorbindu-le ucenicilor de pe înălțimea unui munte sau într’o corabie, pe mare. Sfântul îți vorbește, într’adevăr, de pe „muntele” dumnezeieștii vedenii (theoria) și de pe marea veșniciei, dincolo de lucrurile obișnuite și omenești, dincolo de ceea ce ești.

M’am apropiat într’o bună zi de acest Ghéronda. Știam că era un adevărat theolog (Cuvântător-de-Dumnezeu). Nu avea cunoaștere despre Dumnezeu, ci „cunoștința lui Dumnezeu,” de neajuns pentru cei mai mulți oameni! „Căci, cu adevărat, munte înălțat pieptiș și greu de urcat este cunoașterea lui Dumnezeu. Și mulțimea norodului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moisì a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu și să se facă văzător-de-Dumnezeu. Știam că și Ghéronda era un Moisì văzător-de-Dumnezeu.

La început m’am simțit stângaci. Despre ce-aș fi putut vorbi cu el? Ce aveam în comun? Eram la aceeași măsură? Noi, ceilalți, sântem la întâia treaptă a „filosofiei făptuitoare,” în vreme ce el a și trecut de la „contemplarea firească” la „theologia mistică,” adică la cunoașterea cea veșnică. Noi sântem plini de patimi, pe când el este Scaunul aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el este desfătarea Raiului.

Dar, de-a lungul convorbirii noastre, pustnicul s’a coborât de la înălțimea sa și m’a ridicat pe mine mai sus. S’a deșertat pe sineși și m’a îmbogățit pe mine. „Deși a fost odată bogat, făcutu-s’a sărac, ca să mă pot îmbogăți și eu prin sărăcia lui.” Întotdeauna unirea presupune o mișcare în afara sinelui, de amândouă părțile – același lucru se întâmplă și în unirea cu Dumnezeu. Are loc o mișcare de la Dumnezeu înspre om și o mișcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura de căpătâi a dragostei dumnezeiești. „Theologii numesc dumnezeirea uneori iubire, alteori dragoste, iar alteori ceea ce este iubit și îndrăgit. Astfel, iubire și dragoste fiind, se mișcă; iar ca ceea ce este iubit și îndrăgit, atrage spre dânsa pre toți cei ce au putința de a primi iubire și dragoste.” /Sfântul Maxím Mărturisitorul/ Tot el spune mai departe: „Iară dumnezeiasca iubire face și a ieși din sine, cei ce iubesc nemaifiind ai lor ci ai celor iubiți. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija față de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeași stare prin sprijinul pe care și-l dau unii altora și la cei mai de jos prin aceea că sânt întorși mai întâi de toate numai înspre dumnezeire.” Cu alte cuvinte, Sfântul Maxím Mărturisitorul, arătând un loc din Sfântul Dionisie Areopaghitul, spune: „Dumnezeiasca iubire face și a ieși din sine, nelăsând pre cei ce iubesc să fie ai lor, ci ai celor pre cari iubesc. Și aceasta o încredințează cele de deasupra, carile poartă de grijă de cele dedesubt, cele asemenea carile se ajută una pre alta, și cele de jos carile tânjesc cu dor a se întoarce la cele de sus.”

Voi păstra pururea în minte – ba mai mult, în inimă! – fiecare clipă a acelei convorbiri. În cele ce urmează, voi înfățișa întâlnirea noastră și dialogul purtat.

[1] Starețul, în tradiția Slavonă, sau Gheronda, în tradiția Ellină (cuvinte care înseamnă același lucru, Bătrân) este un monah sau pustnic cu viață sfântă (nu neapărat preot), care a primit harisma călăuzirii duhovnicești a sufletelor. În Română, termenii de Stareț (povățuitor duhovnicesc) și Igumen (mai-mare al unei mănăstiri) s’au suprapus, amestecându-și înțelesurile. În textul care urmează, „Stareț” este folosit cu sensul său originar, de „Bătrân.” (n.red.) 

[2] Sfântul Nichita Stithatul, „O sută de capete cunoscătoare, pentru dragoste și săvârșirea vieții” (suta a treia), Capul 74, în „Filocalia,” vol. II, Editura Universalia, 2001, p. 147. (n.red.) 


Glossar de termeni ascetici

Cunoașterea (γνῶσις/gnósis) este cunoștința minții (νοῦς/nús), o cunoaștere a celor dumnezeiești, deosebită de cuget sau înțelegerea rațională (διάνοια/diánia). Gnósis este o cunoaștere insuflată sau dăruită de Dumnezeu, îngemănată cu dumnezeiasca vedenie(θεωρία/theoría) și nemijlocita înțelegere duhovnicească – descoperirea sau revelația(αποκάλυψης/ apokálipsis). Așadar, gnósis nu este o dăruire intelectuală față de Dumnezeu, nici o cunoaștere rațională despre Dumnezeu, ci experierea personală a lui Dumnezeu, iar Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de vederea (theorià) neziditei Lumini. Această cunoaștere este mai presus de orice altă cunoaștere creată. Ea se dobândește prin îndumnezeirea omului. Îndumnezeirea (theosis) este părtășia și unirea omului cu Dumnezeu. Din această unire se zămislește cunoașterea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice cunoaștere a omului.

Curățirea (κάθαρσις/kátharsis) este un termen legat îndeobște de suflet. În theologia patristică, kátharsis se folosește pentru a evidenția trei stări. Cea dintâi este respingerea tuturor gândurilor (loghismì) de la inimă. Gândurile (loghismì) sânt numite astfel pentru că ele trebuie să fie așezate în rațiune (loghikì). A doua stare este lupta de nevoință, așa încât puterile sufletului (cuvântătoare/rațională, poftitoare și mânioasă/ iuțoasă), să se miște după fire și mai presus de fire (adică să se întoarcă spre Dumnezeu), nu împotriva firii. A treia stare este meșteșugul nevoinței, prin care omul trece de la dragostea egoistă la cea jertfelnică.

Cuvântarea-de-Dumnezeu (θεο­λογία/theologhía) sau theologia este o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ea nu vine în urma studierii cărților sau a folosirii rațiunii – este, pe de o parte, una din roadele cunoașterii lui Dumnezeu ipostatice (personale); pe de altă parte, este calea care duce la tămăduirea omului și la cunoașterea lui Dumnezeu. În scrierile Părinților, cuvântătorul-de-Dumnezeu (theológos) este cel ce a trecut, prin curățirea inimii, la luminarea minții și la îndumnezeire. Astfel, el dobândește cunoașterea lui Dumnezeu și vorbește despre El întru adevăr. Theolog poate fi numit chiar și cel ce acceptă experiența sfinților, fără să aibă parte el însuși de o cercare personală a lui Dumnezeu. „Cela ce curat se roagă, cuvântătoriu-de-Dumnezeu este.”

Dreapta-socoteală sau discernământul (διάκρισις/diákrisis) este un dar duhovnicesc, prin care cel ce l-a primit poate deosebi stările lăuntrice. Nu este vorba de o agerime a minții, ci de lucrarea (ἐνέργεια/enérghia) harului lui Dumnezeu. Discernământul e un dar ce se dă minții curățite. El constă, în mare măsură, în putința de a deosebi între lucrurile nezidite și cele zidite – între energiile lui Dumnezeu și energiile psihofizice ale omului. Prin urmare, cu acest dar, omul poate deosebi stările emotive/psihologice de trăirile duhovnicești.

Dumnezeiasca vedenie (θεω­ρία/theoría) este vederea slavei lui Dumnezeu. Theoría este totuna cu vederea Luminii nezidite, a energiei necreate a lui Dumnezeu, cu unirea omului cu Dumnezeu, cu îndumnezeirea omului. Așadar, theoría, vederea și îndumnezeirea (θέωσης/théosis) sânt strâns legate. Theorìa are mai multe trepte. Există luminarea, dumnezeiasca vedenie și vederea statornică (vreme de ceasuri, zile, săptămâni, ba chiar luni). Rugăciunea minții este cea dintâi treaptă a acestei vederii. Văzătorul-de-Dumnezeu este cel ce a ajuns la această treaptă. În theologia patristică, văzătorul-de-Dumnezeu este numit „păstor al păstorilor.”

Făptuirea (πρᾶξις/praxis) este punerea în practică a credinței, întemeindu-se și îngemănându-se cu dreapta-înțelegere (ορθοδοξία/orthodoxía); uneori, pentru a face deosebire între practicile greșite și cele drepte, făptuirii i se zice și ορθοπραξία/orthopraxía (dreaptă-făptuire). Ea reprezintă lupta de curățire a inimii și întâia treaptă a vieții duhovnicești. Făptuitor se cheamă cel ce se străduiește să-și curățească inima. În theologia patristică, făptuitorului i se zice și „crescător de dobitoace,” pentru că încearcă să-și supună patimile, ce sunt asemenea animalelor.

Gândurile (λογισμόι/loghismì) sunt atât gândurile legate de imagini, cât și cele provocate de feluriții stimuli ce își au obârșia în simțuri și în închipuire. Gândurile evoluează înspre păcat în trei trepte: dorința (acceptarea gândului păcătos), făptuirea (punerea în practică a gândului) și patima (înrădăcinarea și stăpânirea gândului). Ele se numesc loghismì fiindcă lucrează înlăuntrul rațiunii (λογική/loghikì).

Inima (καρδιά/kardia) este centrul ființei omenești. Ea este locul în care se sălășluiește harul, prin nevoință, în lăuntrul căreia se arată Însuși Domnul. Inima este și centrul puterilor-energii ale sufletului (puterea cuvântătoare, poftitoare și mânioasă).

Liniștirea (συχία/isihía) este pacea inimii, starea netulburată a minții, slobozirea inimii de gânduri (loghismì), de patimi și de înrâurirea mediului înconjurător – este sălășluirea întru Dumnezeu. Isihía este singura cale prin care omul poate dobândi îndumnezeirea. Liniștea exterioară îl ajută pe om să dobândească liniștirea (isihía) minții. Isihastul este cel ce se străduiește să dobândească întoarcerea minții în inimă, urmând o metodă specifică.

Închipuirea sau nălucirea (φάν­τα­σμα/fántasma) reprezintă o obscurare a energiei noetice a sufletului, un fenomen apărut după Cădere. Închipuirea este o lucrare (ἐνέργεια/enérghia) a sufletului, care învăluiește mintea și o întunecă. Lupta de nevoință constă în curățirea minții de această energie a închipuirii.

Îndumnezeirea (θέωσης/théosis) este unirea cu Dumnezeu, în care omul se slobozește din starea de păcat – un proces ce începe din viața aceasta și se va desăvârși o dată cu învierea cea de obște; îndumnezeirea este participarea în harul cel nezidit al lui Dumnezeu. Îndumnezeirea este înrudită și legată de vederea neziditei Lumini (theorìa). Este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu omul, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce se alătură acestei lucrări.

Însușirea cuvântătoare sau rațiunea (λογική/loghikì) este acea putere a sufletului prin care percepem lumea înconjurătoare și interacționăm relațional cu ea. Dobândim cercarea (experierea) lui Dumnezeu prin mijlocirea minții și exprimăm această cercare, când ni se cere, prin mijlocirea rațiunii – pe cât este cu putință.

Luminarea (φωτισμός/fotismós) Atunci când toate gândurile (loghismì) ies din inimă, mintea se întoarce la aceasta, iar rugăciunea se lucrează neîncetat. Această stare se numește luminarea minții. Ea este strâns legată de rugăciunea minții (εὐχή/evhì), care are ca scop unificarea omului, prin coborârea minții în inimă și adunarea întru una a puterilor sufletești.

Lumina nezidită (κτιστον­ φς/áktiston fós) este energia lui Dumnezeu, care poate fi văzută de multe ori ca Lumină (precum Moisì „rugul aprins” în Muntele Sinai, Sávl/Pável pe drumul Damascului sau Apostolii Pétru, Iácov și Ioán pe Muntele Thavor – de unde și numele de „Lumină Thavorică”). Se numește Lumină Nezidită fiindcă este dumnezeiască și, din această pricină, nezidită. Această energie a lui Dumnezeu nu este esența sau ființarea (οὐσία/usía) lui Dumnezeu, care nu poate fi împărtășită de cele create, ci este ceea ce Sfinții Părinți numesc „dumnezeiasca slavă” (θείας δόξης). Celor necurățiți, care nu doresc și nu se îndeletnicesc să se unească cu Dumnezeu, Nezidita Lumină nu li se arată ca o „lumină lină” (φώς ιλαρόν), ci ca un „râu de foc” (ποταμὸς πυρὸς), care arde în loc să lumineze (din pricina neputinței lor de a primi energiile lui Dumnezeu).

Mintea (νος/nús) – Acest cuvânt are felurite întrebuințări în scrierile Părinților. El arată ori sufletul, ori inima, ori chiar vreo lucrare (energie) a sufletului. Mintea este, însă, îndeobște, ochiul sufletului – partea cea mai curată a sufletului și cea mai trează. Prin νος se mai înțelege și „lucrarea minții” („energia noetică”), care nu este totuna cu rațiunea (λογική/ loghikì). Mintea este o simțire duhovnicească ce are însușirea de a primi puterea dumnezeieștii vedenii (theoría), deosebită de cuget (διάνοια/diánia), care este însușirea omenească a gândirii conștiente și a cugetării, fiind folosit neîncetat în deliberare și reflecție.

Negrijania sau mâhniciunea (ακη­δία/akidía) este paralizia duhovnicească a puterilor sufletului. În această stare, omul este cu totul nepăsător față de rugăciune și post, și, îndeobște, zăbovește în împlinirea poruncilor Evangheliei. Deoarece omul este o ființă psihofizică, negrijania duhovnicească se răsfrânge și asupra trupului. Ea este o slăbiciune și o trândăvie psihofizică, o amorțire a trupului și a sufletului. Akidía nu exprimă o simplă „trândăvie” sau „urât”, ci o adevărată pierdere a simțământului veșniciei, cu consecința deplinei nepăsări („negrijanie”) pentru cele duhovnicești, ale mântuirii. Aceasta se traduce în viața practică prin „trândăvie”, „urât”, „tristețe” etc., ori dimpotrivă, printr’o uriașă energie pentru toate cele pământești.

Nepătimirea (πάθεια/apáthia) Sufletul este alcătuit din trei puteri: cea a rațiunii („cuvântătoare” sau „înțelegătoare”), cea a simțământului („poftitoare”) și cea a voinței („mânioasă” sau „iute”). Ultimele două alcătuiesc latura afectivă a sufletului. Nepătimirea, așadar, nu înseamnă omorârea acestei laturi afective, ci preschimbarea ei. Starea de nepătimire se dobândește atunci când toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu și se îndreaptă către El.

Nevoința sau asceza (άσκησης/áskisis) înseamnă atât efortul depus de om, cât și metoda folosită pentru a avansa pe cele trei trepte ale vieții duhovnicești: curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeirea. Deoarece toate acestea se dobândesc prin împlinirea poruncilor lui Hristos, nevoința reprezintă lupta omului de a păzi aceste porunci. Nevoința se leagă strâns de păzirea poruncilor și, totodată, de tămăduirea lăuntrică a omului.

Patima (πάθος/páthos) este ultima treaptă de dezvoltare a unui păcat. Treptele păcatului sunt: ațâțarea prin gânduri, primirea lor, încuviințarea, dorința, făptuirea și patima. Patima este o făptuire repetată, devenită obicei, care ajunge să stăpânească omul, înrădăcinându-se în el. În theologia ascetică, patima este definită ca mișcarea puterilor sufletului împotriva firii.

Păcatul (μαρτία/amartía – lit. ratarea țintei) înseamnă abaterea de la marele rost pentru care l-a făcut Dumnezeu pe om – îndumnezeirea. Starea de păcat duce la despărțirea de Dumnezeu, căci părtășia cu Dumnezeu este starea firească a omenirii dinainte de Cădere. Păcatul înseamnă și nedesăvârșire – eșecul de a trăi viața în Hristos. Deși folosește uneori termeni juridici pentru păcat, precum „fărădelege” sau „nelegiuire”, Orthodoxia înțelege păcătoșenia ca o boală, o afecțiune care se tămăduiește prin mântuirea omului. Păcătoșenia este, theologic vorbind, întunecarea minții (νοῦς). Când mintea se depărtează de inimă și încetează pomenirea lui Dumnezeu, abătându-se, prin intermediul simțurilor, spre cele zidite, atunci ea devine păcătoasă. Aceasta abatere se manifestă în fapte numite păcate (ἁμάρτημα/amártima). Păcatul începe cu încuviințarea gândului păcătos și evoluează înspre dorință, făptuire și patimă.

Plânsul sau tânguirea (πένθος/penthos) este întristarea adâncă a sufletului. Plânsul cel după Dumnezeu este o lucrare (energie) a harului dumnezeiesc și este strâns legat de pocăință, părere de rău, lacrimi. Se mai cheamă și „fericită întristare” pentru că nu aduce vreo tulburare psihică, ci pace lăuntrică și dorul de a-ți îndrepta viața după poruncile lui Hristos.

Plăcerea (δονή/idoni) este ceea ce simte omul atunci când se bucură de un lucru, de o idee ș.a. Există o plăcere senzorială și una duhovnicească, ce corespund trupului, respectiv sufletului. Plăcerea de la Dumnezeu este aduce pace, pe când plăcerea ce vine din păcat și de la diavol aduce tulburare, durere și vinovăție, și este strâns legată de patimi.

Pomenirea lui Dumnezeu (μνή­μη­του­Θεού/mními tù Theù) – Neîncetata pomenire a Numelui lui Dumnezeu nu înseamnă doar chemarea lui Dumnezeu în minte, ci o stare pe care o atinge mintea curățită, ce se dobândește și se exprimă prin rugăciunea minții.

Pomenirea morții (μνήμη­θα­ νά­του/mními thanátu) nu este doar simțământul că va veni cândva sfârșitul existenței noastre biologice, ci însăși simțământul mortalității – „îmbrăcămintea de piele” (χιτῶνας δερματίνους) pe care omul o poartă după Cădere. Pomenirea morții apare din harul lui Dumnezeu și aduce dorința de pocăință. Pomenirea morții înseamnă și trăirea pierderii harului lui Dumnezeu.

Răpirea sau ieșirea din sine (κσ­τασις/éxtasis) nu se referă la ieșirea sufletului din trup, ci la desprinderea minții (νοῦς) de rațiune (λογική) și de lumea înconjurătoare, precum și întoarcerea ei în inimă. Éxtasis nu reprezintă o reprimare a energiilor sufletului și cugetului, ci a energiilor trupului, precum dormitul, mâncatul ș.a.

Rugăciunea minții (εχή/evhì) este rugăciunea care se face cu mintea. Atunci când mintea se slobozește de robia rațiunii, a patimilor și a lumii dimprejur, și se întoarce în inimă din abaterea ei, începe rugăciunea minții. Rugăciunea minții (noetică) se face cu mintea în inimă, pe când rugăciunea cugetului (intelectului) se face înlăuntrul rațiunii. (Limba Greacă deosebește între rugăciunea lui Iisus și rugăciune îndeobște, numindu-le diferit: εὐχή, respectiv προσευχή).

Scârba sau mâhnirea (λύπη/lipì) este durerea lăuntrică a sufletului. Există o mâhnire după Dumnezeu, și o mâhnire lumească. Cea dintâi dă naștere unei insuflări duhovnicești și poartă un duh de nădejde în Dumnezeu, îndemnându-l pe om înspre lupta duhovnicească. Ea îi dă omului o mare putere și energie. Mâhnirea lumească îl duce pe om la deznădejde și la paralizie psihofizică.

Stareț sau Bătrân (γέρων/ghéron) se numește preotul sau monahul care s’a vindecat duhovnicește prin harul lui Dumnezeu și își ajută efectiv fiii duhovnicești (ucenicii) să se tămăduiască, adică să treacă prin curățirea inimii, luminarea minții și să dobândească îndumnezeirea.

Trezvia (νίψης/nípsis) este veghea duhovnicească, atenția și pregătirea neîncetată pentru ca gândurile să nu treacă de rațiune (λογική) și să intre în inimă, pentru că doar mintea (νοῦς) trebuie să se găsească înlăuntrul inimii, nu și gândurile (λογισμόι). Această stare de neîncetată alertă duhovnicească se numește trezvie.

Ucenic (υποτακτικός/ipotaktikós – lit. ascultător) – Într’un înțeles mai restrâns, termenul se referă la monahul ce face ascultare de un Stareț (Ghéronda), pentru a se tămădui duhovnicește și a dobândi îndumnezeire întru harul lui Dumnezeu. Într’un înțeles mai general, cuvântul se referă la orice creștin care primește îndrumare de la duhovnicul său.

Umilința sau străpungerea inimii (κατάνυξις/katánixis) este topirea inimii până la lacrimi, din smerita dragoste de Dumnezeu, foarte adesea însoțită de o adâncă și foarte specifică dulceață, ce ține de dragostea duhovnicească, de calitatea dumnezeieștii iubiri.

Note

[1] Starețul, în tradiția Slavonă, sau Gheronda, în tradiția Ellină (cuvinte care înseamnă același lucru, Bătrân) este un monah sau pustnic cu viață sfântă (nu neapărat preot), care a primit harisma călăuzirii duhovnicești a sufletelor. În Română, termenii de Stareț (povățuitor duhovnicesc) și Igumen (mai-mare al unei mănăstiri) s’au suprapus, amestecându-și înțelesurile. În textul care urmează, „Stareț” este folosit cu sensul său originar, de „Bătrân.” (n.red.) 


[2] Sfântul Nichita Stithatul, „O sută de capete cunoscătoare, pentru dragoste și săvârșirea vieții” (suta a treia), Capul 74, în „Filocalia,” vol. II, Editura Universalia, 2001, p. 147. (n.red.) 

Sursa: O noapte în pustia sfântului munte, Mitropolitul Ierothei (Vlahos), Editura Predania, 2017.

Laura S.
  • Laura S.
  • Studii: Facultatea de Teologie Ortodoxă
    Ocupație: Profesoară, mamă, soție și blogger.

Lasă un răspuns