CAPITOLUL II / „O noapte în pustia Sfântului Munte” / Mit. Hierotheos

S’ar putea ca tăcerea, în plinătatea ei, să aibă un rol foarte însemnat, căci „viața cea lipsită de griji, prin nădejdea cea întru Dumnezeu, în chip firesc mișcă sufletul către înțelegerea zidirilor lui Dumnezeu.” /Sfântul Grigórie Palamà/

Dragi cititori și urmăritori ai acestui blog,

Înainte de a continua călătoria aceasta duhovnicească, vă informăm că am adăugat un glossar de termeni ascetici la sfârșitul primei părți, postate ieri. Am considerat că este benefic pentru cititori să poată consulta aceste explicații oricând doresc sau au o nelămurire în privința unor termeni întâlniți în carte.

Capitolul II, cel de azi, este foarte frumos, chiar fermecător, prin descrierea realizată Muntelui Athos, într-un mod desăvârșit. Putem spune că autorul este un adevărat maestru al condeiului. El nu doar prezintă niște informații despre acest loc, ci îl introduce pe cititor, cu adevărat, în această lume, oferindu-i parcă un loc de onoare în liniștea de aici. Ba mai mult, îl introduce în sufletul sihaștrilor, al nevoințelor și al rugăciunii neîntrerupte. ,,Natura are la Athos o frumusețe deosebită, dată de rugăciune și de sfințenie.”

Apus de soare în Muntele Athos

Soarele se cobora spre apus. În Sfântul Munte, diminețile sunt înmiresmate, fermecătoare. Întunericul nopții se risipește pe când monahii stau în katholikonul3 Sfintelor Mănăstiri, cântând „Slavă ție, Celui ce ai arătat nouă lumina.” S’ar putea spune că întunericul este izgonit de glasurile lor preadulci și melodioase, și de bătaia caldă a clopotelor și-a toacelor.

Serile la Athos sunt și ele liniștite. A trecut o zi de nevoințe, iar noaptea își răsfiră vălul în care monahul va ascunde multe lupte, belșug de lacrimi și multe osteneli duhovnicești. Soarele cel văzut coboară spre asfințit, dar Soarele din inimile nevoitorilor nu se va stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor, sălășluiește o zi veșnic luminoasă. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de frumusețe, plin de har, învăluit în liniște…

După Vecernie, unii nevoitori, mișcându-se încet, cu capetele plecate, ies din katholikonul Sfintelor Mănăstiri sau din micile paraclise ale schiturilor pentru a se odihni în aerul curat, așezându-se pe o bancă de piatră și se îndeletnicesc cu rugăciunea – cu chemarea preadulcelui nume al lui Hristos. Voiesc și stăruie să-și înscrie în inimi slovele de aur ale rugăciunii.

Mă simt furat de aceste ceasuri de liniște, când până și natura este netulburată, când chiar și valurile mării abia se mai aud lovindu-se de stânci, când împăratul-soare zugrăvește cerul în toate culorile. Natura are la Athos o frumusețe deosebită, dată de rugăciune și de sfințenie. Într’adevăr, harul nezidit trece de la suflet la trup, întinzându-se până și la firea necuvântătoare și la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva sălbatic, nici măcar nu este ceva sălbatic – totul e liniștit.

La Athos, toate zilele și nopțile ard în rugăciune. Chiar și natura este îmblânzită de glasurile cele frumoase ale călugărilor, de sunetul clopotelor și de ascultare! „Aici apa este mai bună, aerul este mai blând și adierea lui mai caldă, învăluindu-ne pe noi, cei reci; pretutindenea vezi păduri ce se înalță dese, cu copaci pururea verzi ce încântă privirea; vezi măslini, viță-de-vie, dafini, mirt și tot soiul de pomi. Nevoința tăcută, care pe unii îi hrănește iar pe alții îi desfată, a curățat de blestem acest pământ.” /Evghenie Vulgáris/

Nu mă simt atras în chip anume de natură. Însă, la Sfântul Munte, ea are un har aparte. Cineva ar putea-o privi cu ochii monahilor purtători-de-Dumnezeu și să se lumineze. Ar putea-o privi, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea, ci cu inima înduhovnicită. Iar inima știe cum să iubească și să prețuiască lucrurile.

S’ar putea ca tăcerea, în plinătatea ei, să aibă un rol foarte însemnat, căci „viața cea lipsită de griji, prin nădejdea cea întru Dumnezeu, în chip firesc mișcă sufletul către înțelegerea zidirilor lui Dumnezeu.” /Sfântul Grigórie Palamà/


[3] Καθολικόν – biserica mare dintr’o mănăstire, unde se săvârșesc slujbele de obște; pe lângă ea, există de obicei mai multe paraclise. (n.red.) 

Sursa: O noapte în pustia sfântului munte, Mitropolitul Ierothei (Vlahos), Editura Predania, 2017.

L. S.
  • L. S.

Lasă un răspuns